luni, 29 decembrie 2008

EPOCA DE AUR - DACIADA

Daciada, Olimpiada românilor


24/12/2008de Dragos Stoica
+a -a


Cei care au în jur de 35 de ani sau mai mult o au încă limpede în faţă. Este vorba de omniprezenta siglă a Daciadei, pe care o întâlneai pe orice stadion, sală de jocuri sau orice alt fel de bază sportivă. Atât de des te loveai de această imagine, încât nici măcar nu mai aveai curiozitatea să afli exact despre ce era vorba. Ştiai că este ceva legat de sport, mai degrabă o sintagmă "sub egida" căreia se desfăşurau cam toate acti­vităţile sportive.
Născută în urma unei "indicaţii" venite direct de la cabinetul 1, Daciada a fost gândită drept o mişcare sportivă de amploare, organizată din doi în doi ani, având finale pe întreaga ţară la toate disciplinele sportive. A apărut la ideea lui Nicolae Ceauşescu şi a fost botezată astfel parcă special pentru a satisface nevoia condu­cătorului ţării de a sublinia încă o dată originea daco-romană a naţiunii. Practic, obiectul Daciadei îl constituia sportul de masă. Sub imensa "pălărie" a acestei competiţii se reuneau toate disciplinele sportive, practicate teoretic numai de amatori. Dar amatori erau toţi, deoarece, indiferent că era vorba de fotbal, handbal, oină, popice sau aero-mo­delism, toţi sportivii trebuiau în mod obligatoriu să fie încadraţi în câmpul muncii, în timp ce activitatea de performanţă ar fi apărut doar în urma pregătirii din timpul liber. O aberaţie, desigur, mai ales că toţi sportivii care au avut rezultate internaţionale înainte de decembrie ’89 au fost cât se poate de profesionişti. Însă, pentru că ideologia comunistă nu permitea oficial deviaţionisme de tipul sportivului profesionist, toţi performerii şi-au mascat adevărata activitate sub forma unor încadrări în serviciu în funcţie de cluburile la care activau. La Steaua erau trecuţi în Armată, la Dinamo, în Ministerul de Interne ş.a.m.d."TINERI ŞI TINERE, PARTICIPAŢI LA DACIADA"Daciada a fost eticheta sub care toate artificiile de genul celor de mai sus şi-au putut găsi justificare şi acoperire. Indiferent de disciplină, toate cluburile sportive din Româ­nia activau sub tutela acestei miş­cări, existând numeroase părţi po­zitive. O competiţie de o asemenea amploare a adus în prim-planul sportului românesc numeroase nume de mari sportivi, deoarece baza de selecţie era absolut uriaşă. Mai mult, tot în numele Daciadei s-au ridicat săli de sport, s-au făcut terenuri de fotbal şi s-au organizat numeroase competiţii la nivel judeţean. Marea realizare a acestei competiţii a constituit-o însă promovarea sportului la nivel şcolar, precum şi organizarea periodică de întreceri rezervate unor categorii de vârstă cât mai scăzute, care au motivat copiii să vină către sport şi de acolo să devină potenţial selecţio­nabili pentru diferite discipline sportive.Din punct de vedere organizatoric, totul era foarte bine stabilit.S-a creat astfel un sistem funcţional de promovare a sportului de masă asemenea celor din ţările din vestul Europei, diferenţa fiind că, în România, Daciada a fost ataşată unei ideologii politice. ETAPA DE IARNĂÎnceputul lui 1989 avea să aducă cea de-a şasea (şi ultima) ediţie a Daciadei. Luna ianuarie a noului an a fost una de pregătire pentru finalele republicane ale etapei de iarnă. "În pofida unei prime decade de ianuarie… primăvăratic, Daciada de iarnă a rămas, totuşi, în plină actualitate, în special prin intermediul miilor de exponenţi ai tineretului studios. Aflaţi în vacanţa albă, elevii din şcolile de toate gradele au desfăşurat un bogat program de activităţi sportive-educative, fie în cluburile amenajate ad-hoc în şcoli şi licee, fie în taberele de odihnă sau de instruire organizate de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, C.C. al U.T.C. şi Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor în colaborare cu Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport. Cum prognoza pentru luna februarie se anunţă favorabilă reinstalării depline a "sezonului alb" în drepturile sale, este de aşteptat ca Daciada de iarnă, prin sporturile specifice (schi, patinaj şi săniuş), să cunoască un nou avânt, competiţiile incluse în programul oficial să aibă asigurate condiţii optime de desfăşurare. Avem în vedere în principal câteva finale ale unor întreceri sportive de masă: Cupa U.T.C. la patinaj viteză (Miercurea-Ciuc), schi fond (Semenic), biatlon (Stâna de Vale) şi sanie (Sărmaş-Harghita), Dinamoviada şi Cupa U.G.S.R. la schi (Vatra Dornei), Festivalul Pionieresc de Schi (Băişoara-Cluj), Cupa Pionierul la sanie, schi fond şi biatlon, precum şi feeria pe gheaţă a purtătorilor cravatei roşii cu trico­lor intitulată "Bucuriile Zăpezii", nota numărul din ianuarie ’89 al revistei lunare Sport. Sursa: JURNALUL NATIONAL, fascicula SCANTEIA, miercuri, 24 decembrie 2008, pag. 4, stinga sus.

COMENTARIUL MEU:

Multumesc. Mi-ati ridicat mingea la fileu. In 1970 am fost luat in colimatorul securitatii pentru o intrebare rostita la nervi " - Ma rog, si cine mai este si Ceausescu asta?" In 1971 m-am mutat de la COMBINATUL CHIMIC CRAIOVA (Fabrica de Catalizatori anorganici si Tratare apa de riu) la ICITPML CRAIOVA (Atelierele ACI, AEM si CERCETARI) si "disputa" a continuat, iar eu am fost nevoit (si din patriotism) sa-mi platesc linistea cu...idei - "idei catalitice", cum mi s-a sugerat - intre care imnul de stat, canalul, podul nou de la Cernavoda, metroul, presedentia republicii, epoca de aur, muzeul Ceausestilor, Cintarea Romaniei, tramvaiul din Craiova, programul PCR, codul eticii si echitatii, fabrica de automobile, cel mai frumos palat, DACIADA, reducerea armamentelor cu 1% si multe altele, idei ale mele de-atunci, risipite de Nicolae CEAUSESCU pe intraga perioada 1971-1989 (epoca de aur), idei materializate exact asa cum le-am propus sau metamorfozate de dictator, uneori in mod stralucit, alteori foarte prost, incit am ramas mut (de uimire) decenii intregi, din varii motive, ca si in filmul ABSENTA INDELUNGATA. Unele idei le-am preluat si eu din diverse surse, dar asa cum le-am pus au fost la momentul oportun, eu fiind CATALIZATORUL (Elena CEAUSESCU m-a botezat asa - era mai in tema). Notiunile OLIMPIADA, SPARTACHIADA, DINAMOVIADA au izvor in limba greaca - eu am sugerat alt izvor, cel dacic, al stramosilor nostri si am rugat sa se "catalizeze" sportul de masa, intr- DACIADA, pepiniera marilor echipe si izvor de sanatate pentru o mare parte din popor, indeosebi mladita, tineretul. Reiau propunerea de atunci si ACUM, este la fel de necesara reinvierea DACIADEI, fie si pe placul celor de azi, dar ca sport de masa, minte sanatoasa in corp sanatos si vin cu aceleasi argumente ... lingvistice. La fel: reluati CINTAREA ROMANIEI, dar a ROMANIEI si nu a lui Ceausescu, Basescu ori altii. Pe Ceausescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu etc. , chiar si pe mine, de ce nu, daca istoricii vor sti sa scoata la lumina adevarul, dind Cezarului si Plebeului atit cit merita, o sa ne CINTE ISTORIA destul. Pina acum aflati o parte din ADEVARUL ISTORIC la care, pe linga mine , au contribuit multi baieti destepti, care mi-au fost de ajutor, inclusiv "OAMENII CU OCHI ALBASTRI", cu microfoanele lor, carora le-am fost tot eu nas! Cu stima, Savin BADEA.PS Cititi comentariul si pe blogurile mele: OLTENIADA (de renume... mondial! sic!), de la Weblog.ro, MIRACOLUL IUBIRII, DANTE ALIGHIERI - DIVINA COMEDIE, OCHI ALBASTRI , de la Blogspot.com, Savin BADEA (de la ZIARE.COM), ATHENEUM, Canada, Cenaclu, Poemele de linga noi, la Savin BADEA, Biblioteca.

duminică, 19 octombrie 2008

INFERNUL - George TOPÎRCEANU

George TOPÎRCEANU - INFERNUL


Infernul
Infernul - Stanţe apocrife la Divina Comedie



I
"Allor si mosse, ed io gli tenni dietro."
Dante

... Trudit apoi, m-am aşezat pe-o stâncă.
La capătul călătoriei mele
Se deschidea prăpastie adâncă.

Şi străbătând a norilor perdele
Cu-nveninate ace de lumină,
Sclipeau în întuneric şapte stele.

Eu le simţeam arsura pe retină
Şi-n van mă apăram, cu faţa-ntoarsă,
De raza lor caustică şi fină.

Simţii atunci că-n juru-mi se revarsă
Un pal amurg ce umple de-ntristare
Văzduhul mirosind a piatră arsă.

Şi-n aburi de pucioasă, pe cărare,
Văzui venind spre mine fără grabă
Un om cu nasul dezolat şi mare.

Părea că Cerul pe figura-i slabă
A pus stigmatul dragostei şi-al urii,
Eternizând profilul lui de babă:

Tristeţe-amară-n colţurile gurii,
O frunte devastată de furtună
Şi de-ale vremii nobile injurii.

Purta pe cap o veştedă cunună
Şi-n ochii lui părea că, deopotrivă,
Melancolia lumii-ntregi s-adună.

Aşa, din vasta vremii perspectivă,
El cobora-n tăcere către mine,
Ţinând în gol privirea-i corosivă.

— De unde vii şi cine eşti, străine?
L-am întrebat, abia şoptind cuvântul.
— Eu viu de unde nimeni nu mai vine...

De şase veacuri m-a-nghiţit pământul.
Viaţa-mi dete vitrega Firenze,
Şi la Ravena mi-am găsit mormântul.

Poet am fost şi-n libere cadenţe
Cântai Amorul ce-mi robi toţi anii,
Din pragul tristei mele-adolescenţe.

Dar vrând să-mpac a' patriei zâzanii,
Mărunte intrigi, lupte intestine,
Cu ură grea m-au prigonit duşmanii.

În crud exil, pribeag prin ţări străine,
Visai atunci o vastă trilogie
Pe care-am prins-o-n şiruri de terţine

Săpate în granit pe veşnicie;
Şi ca o răzbunare milenară
Am publicat Divina Comedie.

Un op, pe care anii-l îngropară
Sub comentarii sterpe şi pedante,
Ce-mi fac contemporanii de ocară...

— Cum, tu, eşti tu nefericitul Dante,
Cel care-a Morţii jalnice mistere
Le-a evocat în rapsodii vibrante?

Nu pot, Maestre, nici n-am precădere
Să te slăvesc aşa cum se cuvine!...
Dar mult aş vrea, spre umedele sfere,

În patria eternelor suspine
Să mă conduci, precum odinioară
Virgiliu te-a călăuzit pe tine.

El, mie: — Oare, crezi că tot ce zboară,
Cum zice un adagiu, — se mănâncă?
Fiindc-ai scris o cronică uşoară,

Nici superficială, nici adâncă,
Vrei să-ţi servesc acum de cicerone?...
— Nici tu, Maestre, nu scriseseşi încă

La început, decât vreo cinci Canzone,
O carte plină de elucubraţii
Şi câteva sonete monotone.

Dar lui Virgiliu i-ai intrat în graţii
(Adăugai, văzându-l că rezistă), —
El se purta mai bine cu confraţii...

— Epoca voastră materialistă
Mi-a zdruncinat credinţa de-altădată, —
O-ntoarse el. Infernul nu există,

Sau cel puţin eu unul niciodată
Nu l-am văzut decât cu ochii minţii,
Orbit de-o superstiţie uzată.

Eu, lui: — Acestea-s roadele Ştiinţei!
Concepţia lui Strauss şi-a lui Nietzsche,
De care mi s-au strepezit toţi dinţii!

Dar cel puţin te-ai întrebat ce-ar zice
În clipa asta, dacă fără veste
Te-ar auzi divina Beatrice?

El mi-a răspuns placid: — Amorul este
Un ce banal, prin care Firea drege
A Nimicirii opere funeste;

Un van instinct, de sub a cărui lege
Nici microorganismele nu scapă.
Eu, lui: — Atât? El, mie: — Se-nţelege!...

Văzui atunci în linişte cum crapă
A stâncilor întunecate blocuri
Şi trec plutind pe-a nopţii neagră apă.

Fantome prinse-n diafane jocuri
Călcau mărunt văzduhul, fără tropot,
Ca cei ce poartă cauciuc la tocuri.

Apoi un sunet depărtat de clopot
Păru că bate-n aer tarantella
Şi ploaia se porni cu grabnic ropot.

Înfricoşat de freamătul acela
Ce se-nălţa vuind în vijelie,
Am zis: — Maestre, să deschid umbrela?

N-aş vrea să facem hidroterapie.
La anii tăi, o gripă subversivă
Îţi poate-aduce vreo pneumonie.

— Eu nu mă tem de moarte, dimpotrivă,
Răspunse el, — când ai murit o dată
E foarte greu să cazi în recidivă...

Această vorbă îmi păru ciudată.
Cuprins de-un fel de vagă presimţire,
Pândii pe-ascuns figura-i nemişcată.

— Nu m-ai luat cumva c-un plan subţire
Mai adineaori când ziceai, Magistre,
Că Iadul nu-i decât o-nchipuire?

El, mie: — Văd din vorbele-ţi sinistre
Că-n orice caz, Infernul pentru tine
Îşi va deschide negrele registre.

Destul am încercat a-ţi face bine.
Ca să te vindeci pentru totdeauna,
Ridică-te şi vino după mine...

Cu fulgere verzui creştea furtuna.
Rostind aceste nobile cuvinte
Prin care şi-a răscumpărat minciuna,

Maestrul a pornit-o înainte,
Pe când, sub cer de zgură şi aramă,
Eu mă ţineam în urma lui cuminte

Precum se ţine puiul după mamă.


II
,,...E caddi comme corpo morto cade."
Dante
"Pe-aici se intră-n braţele durerii,
Pe-aici se intră-n bezna subterană,
Precum afirmă Dante Alighieri.

M-a conceput o-nchipuire vană,
Un rafinat instinct de răzbunare,
Dar m-a-ntrecut mizeria umană.

Zadarnică e orice protestare.
Voi, cei ce-n lume aţi comis păcate,
Lăsaţi-vă năravul la intrare."

Aceste vorbe, oarecum ciudate,
Citindu-le cu jumătate gură
Deasupra unei porţi dărăpănate,

Am zis: — Intrarea pare cam obscură...
N-ar fi prudent să renunţăm, Maestre?
Căci la un caz cumva de-ncurcătură,

Nu văd nici uşi deschise, nici ferestre
Pe unde teafăr să purced afară,
Utilizând resursele-mi pedestre...

El mi-a răspuns cu voce funerară:
— De ce te porţi acum ca fariseii,
Au vrei să-mi faci fantoma de ocară?

Priveşte cel puţin prin borta cheii,
Să ştiu că nu m-am ostenit degeaba.
Eu, lui: — Pardon! Aşa fac doar lacheii.

Începe tu! Ori m-ai luat cu graba,
Să-mi scoţi la urmă niscaiva ponoase?
(Şi-n gândul meu: "Se oţărăşte baba!")

Ce interes avut-ai, ce foloase,
Ca să m-atragi cu vorbele-ţi viclene
Prin locurile-acestea dubioase?

Doar ştim noi că pe-aici, prin buruiene,
Se află o panteră-n libertate
Şi alte lighioane indigene.

Vrei să m-aplec din curiozitate,
Şi-n vreme ce nici nu gândesc cu gândul,
Vrun cerber să m-apuce pe la spate?...

Aşa vorbii, cu ochii spionându-l;
Iar la sfârşit cedarăm fiecare,
Când el, când eu, să stăm privind cu rândul.

Văzui atunci, aproape de intrare,
Un pudel gras şi plin de panglicuţe,
Cu scabie canină pe spinare.

O lebădă şi câteva maimuţe
Înconjurau dihania neroadă,
Ce se lăsase moale pe lăbuţe.

Cu gingiile neputând să roadă
Un beefsteak crud şi tare ca de piatră,
El sta sugând din propria lui coadă.

— Acest căţel ce toată ziua latră,
Rosti Maestrul cu-a lui voce tristă,
A fost un biet erou, lăsat la vatră.

— Cunosc! am zis cu nasul în batistă.
Dă-mi voie să-i dedic, fiindcă-i place,
Această rimă impresionistă...

— Vezi colo, între două vingalace,
Un om cu alfabetul la spinare,
Venind pe sub colină într-acoace?

Acela este tipograful care,
În primul tău poem, din zăpăceală,
ţi-a mutilat trei strofe lapidare.

Atunci la borta cheii, cu sfială,
Urmând ilustrei mele Călăuze,
Văzui o mutră plină de cerneală:

Un om trecea... Şi cele nouă Muze
Îl zgâriau, purtându-l sub escortă
Şi obligându-l să le ceară scuze.

— Degeaba cauţi, i-am strigat prin bortă,
Să scapi de blamul negrei tale fapte!
Sus, pe pământ, poetul te suportă,

Dar jos te-aşteaptă a lui Cain noapte,
Precum a zis Francesca da Rimini,
Infernul, cântul V, 107...

El s-a oprit pe creştetul colinei,
Înfricoşat de-această ameninţare,
Şi, neclintită-n tremurul luminii,

Statura lui s-a proiectat pe zare,
Încovoiată, lungă, amărâtă,
Ca un fantastic semn de întrebare...

Văzui apoi o namilă urâtă,
Un fel de baci cu sarica sub glugă,
Ce sta deoparte sprijinit în bâtă.

De propria lui umbră vrea să fugă,
Dar se trezea că-n juru-i gravitează,
Mânat de-o oarbă forţă centrifugă.

O clipă se oprea şi, cu emfază,
ţintea-n pământ căutătura-i proastă,
Apoi din nou pornea ca o sfârlează.

Acest Zoil, cu proza lui nefastă,
A pângărit de două ori pe lună
A Venerei stea limpede şi castă...

Atât Maestrul apucă să-mi spună.
În umbră se ivise-o albă pată,
Un corp suav ca un reflex de lună...

O blondă apariţie-ntristată
Plutea spre noi din umeda genune...
Şi-n întuneric, albu-i trup de fată,

Îngenuncheat ca pentru rugăciune
Şi luminos şi fin ca diamantul,
Părea-ncrustat în rocă de cărbune.

— Cu glas pierdut îşi caută amantul...
Ea are-n ochi misterul nopţii clare,
Pe buze-Amor şi-n inimă Neantul...

Iubirea ei crescuse ca o floare
Sub ziduri de făţarnică Gomoră,
O dulce-mpătimire arzătoare:

În ceasuri caste, mângâieri de soră.
Sărutul ei — văpaie purpurie,
Privirea — luminiş de auroră...

Şi-o clipă fu de-ajuns: pe veşnicie
Se risipiră toate, fără urmă,
Într-un fior de neagră isterie.

— Destul! Destul!... Simţeam cum mi se curmă
Viaţa-n piept, — cum vipere rebele
Se zvârcolesc în inima-mi şi scurmă...

Şi fără glas, cu capul gol sub stele, —
Văzând cum iarăşi piere-n fund, departe,
Fantoma tristă a iubirii mele,

M-am prăbuşit cu braţele-ntr-o parte,
Împins în gol de-o tainică povară,
Cum cade omul fulgerat de moarte.

Părea că peste sufletu-mi coboară
O noapte liniştită şi adâncă
Şi-n giulgii moi de umbre mă-nfăşoară

Apoi, cu ochii plini de visuri încă,
M-am scuturat ca dup-o catastrofă
Şi m-am trezit din nou pe-aceeaşi stâncă —

Pe care mă găseam în prima strofă.

George TOPÎRCEANU

Sursa: Wikisource
George Topîrceanu Infernul [+] George Topîrceanu (0)

vineri, 26 septembrie 2008

PURGATORIUL 15 - RĂZVAN CODRESCU


DIVINA COMEDIE
A LUI DANTE ALIGHIERI
IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU
PURGATORIUL
Cintul XV
Cintul de fata este unul dintre cele mai putin epice ale poemului. Ajunsi la scara de la capatul celui de-al doilea cerc (al invidiosilor), cei doi poeti o urca sub calauzire ingereasca si se trezesc in pragul cercului al treilea (al miniosilor), unde sint invaluiti de un fum inecacios. Dante alterneaza, de-a lungul intregului cint, descrierile cu dialogurile, versurile fiind pe alocuri destul de greoaie si de obscure. Ideea centrala, subliniata de Vergiliu si intarita prin vedeniile lui Dante, este ca adevaratul bine se imparte fara sa se divida si ca milostivirea este esentiala in iconomia mintuirii.
1 Cam cit pina-ntr-al treilea ceas strabate
din zori pe cer zglobia sfera care,
ca pruncu-n joaca lui, sa stea nu poate,
4 cam tot atit avea drumetul soare
spre seara sa mai faca-n calea sa:
toi noptii-aci si-acolo-abia-nserare.
7 Pe fata noastra razele-si varsa,
caci astfel ocolisem acel munte
incit spre-apus prinsesem a umbla,
10 cind iata ca simtii deplin pe frunte
un foc de sus mai viu ca inainte,
facind de-uimire chipu-mi sa se-ncrunte;
13 drept care mina-mi inaltai cuminte
si streasina privirii mi-o facui,
sa pot asa mai bine lua aminte.
16 Cum afla-mpotrivire-n drumul lui
in apa sau oglinda-un licar care
nici sus, nici jos mai la distanta nu-i,
19 ci fata de caderea pietrei are,
cum experienta si-arta ne arata,
in doua parti aceeasi departare,
22 asa parea si-n fata mea sa bata
rasfrintul foc, incit imi intorsei
din raza lui privirea de indata.
25 „Aceasta oare, scump parinte, ce-i,
de vazul meu s-o-ndure n-are spor
si catre noi pare-a grabi?”, zisei.
28 „Nu te mira ca inca orbitor
cerescul neam ti se arata tie:
e-un sol spre inaltimi imbietor.
31 Aceste lucruri vremea o sa vie
nu chin, ci desfatare sa-ti ofere,
cit are-n simturi firea vrednicie”.
34 Ajunsi la cel ce-avea de sus putere,
cu glas voios ne-a zis: „Intrati aci!”,
pe-o scara ce mai mica zdroaba cere.
37 Urniti in sus, din urma cint razbi:
Beati misericordes!, si indata
si: „Bucuros tu, cel ce-nvingi, sa fii!”.
40 Doar eu si cel ce-mi fu precum un tata
suiam de-acum; si ma gindii mergind
sa trag folos din vorba-i inc-o data.
43 Intors spre el, il iscodii: „Ce gind
cel din Romagna avuse-n minte oare
vorbind de cel «pe semen dezbracind»”.
46 Iar el grai: „Pacatul cel mai mare
stiindu-si-l, pe om sa-l scape-ar vrea
de ispasirea lui chinuitoare.
49 Cum rivna voastra este de-a avea
din ce se-mparte intre multi si scade,
va-mpinge pizma la oftare grea.
52 Dar de-ati avea voi rivna cum se cade
spre-a sferei celei mai de sus iubire,
cu teama-n suflet nimeni n-ar mai sade;
55 caci de «al nostru» cu cit fac vorbire
mai multi in cer, cu-atit le prisoseste,
si-s plini cu toti de-a milei stralucire”.
58 „Satul, mai tare foamea ma-mboldeste”,
zisei, „decit de-as fi tacut din gura,
iar indoiala-n mintea mea tot creste.
61 Cum oare-un bun ce impartire-ndura
ii poate pe mai multi imbogati
decit le-ar fi la mai putini masura?”.
64 Si catre mine el: „Cum mintea-ti tii
spre cele pamintesti, tu din lumina
tot numai bezne-ajungi a dibui.
67 Infinitatea ce-i de taina plina
a binelui de sus, ca raza-n stea,
zoreste catre dragoste sa vina.
70 Atit se da pe cit ardoarea-l vrea;
iar de sporeste mila iubitoare,
si harul prisoseste peste ea.
73 Cu cit mai multi iubesc in cer, mai tare
iubirea creste si-n oglinda ei
se vad mai bine toti si fiecare.
76 Iar daca sat din vorba mea nu iei,
pe Beatrice ai s-o vezi, ce poate
sa-ti dea raspuns deplin la tot ce vrei.
79 Pe linga doua, cata-acum de toate
cinci ranile din frunte a scapa,
ce doar cu plins se lasa vindecate”.
82 Sa-i spun voiam: „Ma-ncred in vorba ta”,
cind ma vazui pe cel’lalt briu urcat,
incit tacui, in jur spre-a ma uita.
85 Si deodata, de-un extaz furat,
avui vedenia unui templu-n care
mai multa lume s-ar fi adunat;
88 iar o femeie zise, la intrare,
cu dulce chip de mama: „Fiul meu,
de ce-ai cu noi asemenea purtare?
91 Iata, mihniti, si tatal tau, si eu
te cautam”. Si cum tacu, pe data
pieri cum pier nalucile mereu.
94 Dar alta se ivi, pe-obraz brazdata
de stropii ce durerea-i isca-anume
cind cineva o ciuda mare-arata:
97 „De-i esti stapin cetatii-al carei nume
fu disputat de Zei si care-aduse
toata stiinta raspindita-n lume,
100 O, Pisistrat, pe cel ce mina-si puse
pe-a noastra fiica, fa-l sa-ndure chin!”.
Si imi paru ca-l auzii cum spuse
103 pe bunul domn, cu chipul lui blajin:
„Cu cei ce ne urasc ce-om face oare,
de-i osindim pe cei ce dragi ne tin?”.
106 Vazui apoi, aprinsa de turbare,
o gloata ce pe-un tinar lapida,
urlind: „Asa, asa, sa se omoare!”.
109 Si il vedeam pe el cum se pleca,
chircit sub crunta mortii lui urgie,
dar inspre cer tintea privirea sa,
112 rugind pe Domnul, din tumult, sa fie
cu cei ce-l prigoneau indurator,
si-avind pe chip icoana milei vie.
115 Cind sufletu-mi se-ntoarse scrutator
spre cele ce-s aievea in afara,
chitii ca nu-i nici falsu-nselator.
118 Stapinul meu imi zise bunaoara,
ca smuls din somn parindu-i la vedere:
„Ce ai de-ti este umbletul povara,
121 de-o leghe si mai mult fara putere,
cu ochi cetosi si pas impleticit,
ca unul beat sau ce spre somn se cere?”.
124 „O, scump parinte-al meu, eu deslusit,
de stai s-asculti”, zisei, „ti-oi spune tie
ce-am fost vazut, de mersul mi-a smintit”.
127 Iar el: „Pe chip sa porti si masti o mie,
oricit de mic un gind ti-ar incolti,
ascuns sa stii ca nu-mi ramine mie.
130 Tot ce-ai vazut a fost spre-a indulci
inima ta catre-ale pacii ape,
ce izvorasc din vina de vecii.
133 N-am intrebat «Ce ai» cum indeaproape
privind vreunu-n trup fara suflare,
ce vede pare mai curind sa-i scape,
136 ci-am intrebat spre-a te-ntari-n umblare:
asa sa-i misti pe lenesi se cuvine,
spre-a se trezi spre vrednica lucrare”.
139 Prin asfintit zoream noi pasu-a-l tine,
pe cit putea privirea sa razbata
prin scinteierea-acelor raze line.
142 Si iata ca o ceata-ntunecata
incet-incet porni sa ni se-arate;
n-aveam cum ne feri de ea si-ndata
145 suflu si vaz ne-au fost de-a valma luate.

Traducere de Răzvan CODRESCU
Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE

marți, 26 august 2008

Savin BADEA - profil

Mă numesc Savin BADEA. M-am născut în Craiova, judeţul Dolj, la 15 martie 1942, Duminica, zodia Peşti. Am absolvit Şcoala Elementară "Ion Heliade Rădulescu" Craiova (1949-1957), Colegiul Naţional "Nicolae Bălcescu", acum "Carol I" Craiova (1960) şi Institutul de Mine din Petroşani, secţia Prepararea minereurilor şi a cărbunilor (1965). Am muncit de la 6 ianuarie 1966 pînă la 1 octombrie 1989, la: Flotaţia Bălan (Bălan, Harghita, 1966), Flotaţia Tarniţa - Leşul Ursului - Ostra (Gura Humorului, judeţul Suceava, 1966-1967), Combinatul Chimic Craiova (Catalizatori Anorganici, 1967-1969 şi Tratare Apă de Rîu, 1969-1971) şi Institutul de Cercetări , Inginerie Tehnologică şi Proiectări pentru Lignit din Craiova (Atelierele de Construcţii -Instalaţii, 1971-1977, Electromecanic, 1977-1987 şi Cercetări, 1987-1989); am fost detaşat la Întreprinderea Minieră Roşia, Cariera Peşteana-Sud, (comuna Urdari şi Vîrţ - 1979, iunie-noiembrie). Am fost expert ONU şi CAER, în Prepararea Lignitului. Am lucrat la diferite proiecte şi cercetări, peste 200, în peste 50 de localităţi, din 7 judeţe. Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor profesionist, mai ales poet, pictor, arhitect, actor de cinema, preşedinte de republică, inventator, filozof etc.- n-am rămas decît un amator. Ca inginer am muncit mult şi am avut multe satisfacţii, dar şi părerea de rău că am făcut parte dintr-o "generaţie de sacrificiu", care ar fi putut construi o societate inteligentă, mai dreaptă şi mai bună. La 1 mai 1989 am făcut infarct şi am fost pensionat pe caz de boală la 1 octombrie 1989. Am creat sau am colaborat la blogurile semnalate la FAVORITE. N-am publicat decît 2 poezii pe hîrtie de ziar - într-o viaţă de om. Nu am publicat nici-un volum din lipsă de bani şi, revoltat - din cauza asta - am hotărît să public pe bloguri, gratis, pentru cei ce vor să citească ce-am scris.
Al Dvs., Savin BADEA
(obişnuiesc să semnez numele de familie cu majuscule, căci, uneori, Badea, la alţii, este şi nume de botez).

sâmbătă, 23 august 2008

PURGATORIUL 14 - Răzvan CODRESCU

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI
IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU
PURGATORIUL
Cintul XIV
Urmindu-si drumul prin cel de-al doilea briu al Purgatoriului, Dante ii intilneste printre pizmasi pe Guido del Duca (de obirsie din Ravenna, fost giudice in Rimini, spre 1200) si pe Rinieri da Calboli (podestà in mai multe cetati ale Italiei centrale, in a doua jumatate a sec. XIII), care, vorbind intre ei (in viata lideri ai factiunilor rivale, dar aici tovarasi intru ispasire), atrag din capul locului atentia poetului. Provocat de Dante, Guido face un adevarat rechizitoriu al decaderii celor de pe valea riului Arno („porcii” sint locuitorii din Casentino, „potaile” sint aretinii, „lupii” sint florentinii, „vulpile” sint pisanii), si mai ales al celor din provincia Romagna, facind o mica profetie si evocind nostalgic, in antiteza cu prezentul, figurile virtuoase ale trecutului recent. Dupa ce se despart de cei doi, Dante si Vergiliu aud diferite glasuri de cainta care strabat vazduhul (cel care reia cuvintele lui Cain din Facerea 4, 14: „... oricine ma va intilni ma va ucide”, apoi Aglaura din mitologia greaca), cintul incheindu-se cu aspra concluzie a lui Vergiliu: cei ce nu cunosc infrinarea si pocainta se fac unelte ale diavolului („vrajmasul cel batrin”) si sint pe drept cuvint batuti de Atotstiutorul (Dumnezeu).
1 „Cine-i acesta, slobod sa dea roata
muntelui nostru far sa fi murit,
si-ai carui ochi in voie se desfata?”.
4 „Nu stiu, dar stiu ca umbla insotit:
intreaba-l tu, caci mai aproape-ti vine,
iar spre-a-l descoase, fii in grai smerit”.
7 In dreapta mea, asa vorbeau de mine
un duh cu-alt duh, iar fetele plecate
prinsera-n sus, graindu-mi, a le tine;
10 si unul: „Suflet ce spre cer strabate
inca fiind de trup nedespartit,
ne zi, ca sa ne mingii cit se poate,
13 ce nume porti si de-unde esti venit,
caci harul tau uimire ne trezeste,
ca orice lucru nemaipomenit”.
16 „Prin mijlocul Toscanei se lateste
un riu ce-obirsia-n Falterona-si are
si mii de leghe-apoi nu pridideste.
19 Eu de pe cursul lui ma trag, dar mare
scofala-a-ti spune cine sint n-ar fi,
caci dupa nume-s doar un oarecare”.
22 „De mintea-mi cu dreptate tilcui,
cuvintul tau”, cel mai dintii imi zise,
„de riul Arno este vorba-aci”.
25 Iar celalalt spre el: „De ce sa ni se
ascunda-asa a apei denumire,
ca numele ce-ar fi cumva proscrise?”.
28 Cel astfel iscodit spre lamurire
grai atunci: „Nu stiu, dar demn sa piara
e-al vaii nume si din amintire;
31 caci din obirsia-i, unde se-ncopciara
silhuii munti din care-i rupt Pelorul,
incit vreo culme-asemeni lor e rara,
34 si pina unde-n cer se isca norul
ce poarta cit din mare-a luat cu sine,
redind apoi atitor riuri sporul,
37 vrajmasi virtutii, fug de ce e bine
ca de napirca toti, ori naraviti,
ori de-un blestem de care locul tine,
40 incit asa-s cu firea de smintiti
locuitorii-acelei vai spurcate,
ca par de Circe insasi pastoriti.
43 Tot printre porci murdari, ce de bucate
nu-s vrednici, ci de ghinda sau de jir,
isi taie calea cita-ntii strabate.
46 Apoi, mai jos, potai gaseste-n sir,
ce n-au puteri cit miriie de tare,
stirnindu-i sila si mai abitir.
49 Si-urmind in jos, cu cit e-n curs mai mare,
cu-atita da de ciini in lupi schimbati
pe blestemata apelor carare.
52 Iar mai jos, prin coclaurii-afundati,
da si de vulpi atita de sirete
ca nu se tem de umbli sa le-nhati.
55 Graiesc, s-auda-oricine, pe-ndelete:
si-acestuia spre bine o sa-i fie
a-si aminti ce duhu-a spune-mi dete.
58 Nepotul tau mi se arata mie
ca vinator ce-n lupi, pe-acea decinde
de riu cumplit, imprastie urgie.
61 De vii el pielea la mezat le-o vinde;
i-ucide-apoi ca fiara naravita:
lor moarte, lui ocara cit cuprinde.
64 Insingerat, padurea crunt lovita
o lasa, de nici ani o mie nu
i-or mai reda imaginea-ntregita”.
67 Cum veste-aflind de-un rau ce loc avu,
se schimba fata celui ce-o primeste,
oricine-ar fi acel ce i-o dadu,
70 la fel vazui cum, ascultind, paleste
la fata cellalt duh, cu grea tristete,
cind tilcu-l deslusi intelepteste.
73 Spusa dintii si vazul tristei fete
de-o seama ma-boldeau a-i iscodi,
ce nume-aveau, rugindu-i cu blindete.
76 La care cel ce la-nceput vorbi
iar prinse grai: „Sa stii vrei despre mine
ce despre tine n-am ajuns a sti!
79 Dar cum aflat-ai har sa te-nlumine
la Dumnezeu, nu m-oi zgirci sa-ti spun:
Guido de Duca sint, daca-ntrebi cine.
82 Imi fu in singe pizma foc nebun,
incit ma-nvineteam si numai daca
vreun om avea pe fata-un zimbet bun.
85 Ce-am pus da paie-n holda mea saraca:
o, stirpe omeneasca, de ce oare
rivnesti la ce pe semen il dezbraca?
88 Acesta-i Rinier, fala si-onoare
a neamului da Calboli, ce fii
asa de vrednici astazi nu mai are.
91 Si nu doar stirpea lui se saraci,
din Po in munti si de la mare-n Ren,
de ce-i frumos si bine a pazi,
94 ci-n granitele-acelui rau teren
e plin de sterpi ciulini, incit nu poate
sa faca-n urma roade de alt gen.
97 Unde-s cei demni de lauda in toate:
Lizio, Manardi, Guido, Traversari?
O, romagnoli ajunsi corcite gloate!
100 Ca Fabbro, unde-s din Bologna marii?
Ca Fosco, in Faenza, s-or mai naste
din bob marunt cei falnici ca stejarii?
103 Toscane, ochii tai sa nu se caste
uimiti ca-l pling pe-un Guid da Prata si
pe-un Azzo, mindru ca-i putui cunoaste;
106 pe-un Tignoso, ce buni soti gasi,
pe Traversarii si-Anastagii care
n-avura parte ca sa lase fii,
109 pe doamnele si cavalerii-n stare
sa ne insufle-amor si curtenie
pe unde azi doar rau narav rasare.
112 O, Brettinoro, cum mai rabzi cind tie,
pierindu-ti bunul neam, iti fuge gloata
norodul, ca sa scape de urgie!
115 Bine-i Bagnacaval ca nu mai fata
la prunci, dar rau de Castrocar si Con,
ce-asemeni conti puiesc fara socoata.
118 Bine-i si de pagani de-al lor demon
de vor scapa, dar mi-e ca bunul nume
nu-l vor primi prea repede plocon.
121 O, Ugolin dei Fantolin, in lume
ti-e numele ferit, caci nu-ti mai vine
vreo corcitura sa ti-l spurce-anume!
124 Te du, toscane, acum; mi-e mult mai bine
sa pling decit sa tot vorbesc, caci tare
m-apasa-n cuget ce-am grait cu tine!”.
127 Stiam c-acele duhuri rivnitoare
ne auzeau umblind; tacerea lor
ca-i drumul bun ne fu incredintare.
130 Cind singuri prinsem a pasi cu spor,
cum fulgerul tisneste din tarii,
asa si-un glas veni spre noi in zbor:
133 „M-o omori oricine m-o-ntilni!”;
si-apoi se stinse-n aer deodata
ca trasnetul ce-n nori s-ar risipi.
136 N-avu auzul pace-ndelungata,
c-o alta voce izbucni avana,
cum tuna-n cer cind fulgerul se gata:
139 „Aglaura-s, cea prefacuta-n stana”;
la care eu spre dreapta, nu-nainte
pasii, catind spre-a bardului pulpana.
142 De-acum vazduhul se facea cuminte,
iar el imi zise: „Acesta-i friul care
sa-l aiba-i bine omeneasca minte.
145 Dar voi muscati din nada si va are
vrajmasul cel batrin la mina sa;
de friu sau pilde prea putin va doare.
148 Va cheama cerul spre-a va arata
eternele-i splendori de-a inconjorul,
iar daca tot spre glod vi-i a cata,
151 pe drept va bate atoatestiutorul”.

Traducere de Răzvan CODRESCU
Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE

PURGATORIUL 13 - Răzvan CODRESCU

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI
IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU
PURGATORIUL
Cintul XIII
Ajunsi in al doilea briu din Purgatoriu – unde ispasesc cei pizmasi, rezemati de coasta muntelui si cu ochii cusuti cu fir de sirma, plingindu-si pacatele si inginind rugaciuni de pocainta si iertare – cei doi poeti zabovesc mai indelung cu Sapía dei Saracini, cea care in viata nu-si onorase numele pe care il purta (sapía inseamna „inteleapta”), dar se caise in pragul mortii si avusese sansa sa fie pomenita in rugaciunile lui de un om cu viata sfinta, Pier Pettinaio (Petru Pieptanarul). Aceasta, minunindu-se ca Dante era viu, il roaga ca, o data intors in lume, s-o vorbeasca de bine urmasilor ei din Toscana, despre care are constiinta amara ca sufera de pacatul ingimfarii (pe care si Dante si-l recunoaste in treacat), ca unii ce aveau, in Siena, ambitia desarta de a achizitiona micul port Talamon pentru a face concurenta puterilor maritime, sau de a descoperi ipoteticul riu subteran Diana.
1 Eram de-acum la capul scarii, unde
se-ncinge peste coaste-a doua oara
muntosul loc ce spala vini imunde:
4 pe-acolo brina noua-l inconjoara,
la fel cu prima, doar c-a ei strinsoare
mai scurt ocol in jurul lui masoara.
7 Nici umbre nu-s, nici semn in stei n-apare,
doar mal abrupt si drum desert, leit
cu stinca vinetie la culoare.
10 „De-om sta sa intrebam vreun pilc ivit,
ma tem ca zabovim prea mult pe cale”,
grai poetul, ca de-un gind muncit.
13 Spre soare-apoi dind ghes privirii sale,
facu din dreapta punct de sprijin si
spre stinga fata si-o intoarse-agale.
16 „O, tu, lumina dulce, ce ma tii
increzator pe noul drum, condu-ne”,
zicea, „cum e mai bine pe aci!
19 Tu lumea-ntreaga-o scalzi in raze bune:
acestea far se cade sa ne fie,
de nu-i alt rost ce-n calea lor s-ar pune”.
22 Cam cit in pasi ar fi pe-aici vreo mie,
in scurta vreme-acolo-am strabatut,
minati de-o rivnitoare volnicie;
25 si am simtit – dar nu le-am si vazut –
cum duhuri ne-mbiau in zborul lor
la al iubirii-ospat sa fi sezut.
28 Intiia voce ce trecu in zbor
Vinum non habent cu tarie spuse,
si-n urma noastra-o repeta de zor.
31 Si pina cind intiia voce nu se
stinsese, zise-o alta: „Io-s Oreste”,
dar nici aceea frina-n mers nu-si puse.
34 „Ce voci, o, tata”, zis-am, „sint aceste?”.
Si-n timp ce eu cerseam raspuns, alt glas:
„Iubiti pe cel care dusman va este!”.
37 Grai maestrul: „Citi spre pizma-au tras,
in brina aceasta-s biciuiti, drept care
iubirea-i bici ce-i bate pas cu pas.
40 Iar friu le e contrara cuvintare:
pe cit socot, vei auzi-o pina
sa fii ajuns in locul de iertare.
43 In zare tinta ochii sa-ti ramina
si mult norod vei deslusi pe rind,
cit se intinde-n lung stincoasa brina”.
46 Vazui atunci, mai bine seama luind,
umbre-mbracate-n mántia suferintii,
cu piatra la culoare aducind.
49 Prindeam, de-aproape, vocile caintii
strigind: „Te roaga pentru noi, Marie”,
si „Mihail”, si „Petru”, si „toti sfintii”.
52 Nu cred ca azi pe lume sa mai fie
vreo inima sa nu se-nmoaie toata
de ce-mi fu dat sa vad pe urma mie!
55 Caci cind aproape-am fost incit sa poata
sa vada ochii-mi starea lor cumplita,
de lacrimi grele se umplura-ndata.
58 In sac parind faptura lor muncita,
unul pe altul se aveau proptea
si-ntreaga gloata sta de stinci proptita.
61 La fel cei orbi si-aproape goi sadea
cersesc la zile mari pomeni si mile,
cu frunti buluc plecate-n temenea,
64 spre-a da imbold pornirilor gentile
nu doar prin glas, ci chiar prin chipul lor,
ce-i bun partas al vorbelor umile.
67 Si cum din soare orbii n-au vreun spor,
nici peste cei de-acolo vreo lumina
nu se coboara-n chip mingiietor;
70 caci fir de sirma pleoapa sa le-o tina
inchisa, ca la soimul ne-mblinzit,
aveau toti cei purtind a pizmei vina.
73 Mi se parea, in mers, ca-i necinstit
ca eu sa-i vad, iar ei sa nu ma vada,
si spre-al meu sfetnic bun m-am rasucit.
76 El imi ghici a cugetului sfada
si fara sa-l intreb anume-mi zise:
„Le fii si-n grai, dar scurt si clar, iscoada”.
79 Virgil mergea pe partea unde mi se
putea-ntimpla sa ma rastorn la vale,
caci malu-n jur nicicum nu se-ngradise;
82 iara pe partea dimpotriva-n cale
mi se-nsirau pioase umbre pline,
in ochii lor cusuti, de plins si jale.
85 Spre ele-ntors: „O, voi, ce stiti prea bine,
ca veti vedea lumina-naltatoare”,
zisei atunci, „ce dorul treaz vi-l tine,
88 ajunga haru-a curati atare
al vostru cuget, ca prin el sa fie
a mintii unda lesne curgatoare;
91 ci spuneti-mi, caci drag a sti mi-e mie,
de-i printre voi vreun suflet de latin,
cui poate i-as aduce bucurie!”.
94 „O, frate-al meu, de fapt cu totii tin
de o cetate una; vrei a spune:
ce-n viata fu-n Italia pelerin”.
97 Aceasta mai din sus paru sa-mi sune
de locul unde sta faptura mea,
drept care-am mers in calea vorbei bune.
100 O umbra printre altele parea
in asteptare; cui se-ntreaba „Cum?”,
ca orbii-n sus barbia si-o tinea.
103 „Duh care chin”, zisei, „induri in drum,
de tu-mi dadusi raspuns mai inainte,
de unde esti si cine zi-mi acum!”.
106 „Sieneza fui”, grai, „si-n trista ginte
muncita-aci imi spal nevrednicia,
cersind cu lacrimi mila voii sfinte.
109 Desi pe nume mi s-a zis Sapía,
minte n-avui, in relele straine,
nu-n propriul bine, aflindu-mi bucuria.
112 Si ca sa stii ca nu te-nsel pe tine,
auzi si vezi daca n-am fost smintita,
cind prinse-al vietii drum sa mi se-ncline.
115 In lupta linga Colle-avan pornita,
in care-ai mei dusmanii-si infruntara,
cersii la Cer ce-a vrut sa si trimita.
118 Batuti ai mei si pusi pe fuga-amara,
vazindu-le cumplita risipire,
m-am bucurat de ea din cale-afara,
121 incit, sfidind pe Domnul din privire,
strigai in sus: «Nu ma mai tem de tine!»,
ca mierla cind se-nmoaie-a iernii fire.
124 Vrui sa ma-mpac, simtind ca moartea vine,
cu Dumnezeu; dar pocainta toata
n-ar fi platit ce datoram, de mine
127 de n-amintea in ruga lui curata
Pier Pettinaio, ce-ndurari ceresti
imi mijloci cu mila lui bogata.
130 Dar tu, ce-ntrebi de noi, au cine esti,
umblind cu slobozi ochi, pe cit imi pare,
si respirind in vreme ce vorbesti?”.
133 „Si eu”, zisei, „ a ochilor catare
voi pierde-o aci, dar vreme mai putina,
caci pizma-n ei n-a fost nici ea prea mare.
136 Ma paste frica de o alta vina,
ce mai in jos amarnic se plateste,
si simt deja povara ei deplina”.
139 Iar ea: „Ce calauza te-nsoteste
aici la noi, de sa te-ntorci mai speri?”.
„Acesta”,-am zis, „ce sta si nu graieste.
142 Si viu sa stii ca sint si poti sa-mi ceri
si pentru tine, duh ales, de vrei,
sa-mi pun la lucru bietele puteri”.
145 „O, cite-aud sint noi si-mi dau temei”,
grai, „sa cred ca Domnul drag te are;
fii bun ca-n rugi si partea mea s-o iei.
148 Si te implor, pe ce rivnesti mai tare,
de-ai sa mai calci vreodata prin Toscana,
fa-ma-alor mei vestita cu onoare.
151 Ii afli lesne printre cei cu vana
nadejde-n Talamon, ce-i va costa
mai mult decit cea de-a gasi Diana;
154 dar amiralii-or pierde mai ceva!”.

Traducere de Răzvan CODRESCU
Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE