miercuri, 27 februarie 2008

PURGATORIUL 1 (D) - Savin BADEA


PURGATORIUL - CÎNTUL I
Varianta D (cu rime alternante)
PE PLAJA INSULEI
Pe ţărm. Întîlnirea cu Cato. Dialogul Poeţilor cu Cato.
Dante, Virgiliu, Cato din Utica.
136 versuri.
1. Preludiu şi invocare. (1-12)
2. Cele patru stele. (13-27)
3. Cato din Utica, paznicul Purgatoriului. (28-48)

4. Rugămintea lui Virgiliu. (49-84)
5. Riposta (răspunsul) lui Cato. (85-111)
6. Dante este încins şi spălat de Virgiliu. (112-136)

1. Preludiu şi invocare. (1-12)
1
Spre mări mai line lunecă grăbită
corăbioara minţii mele, har,
ce lasă-n urmă marea cea cumplită; 3
2
a doua-mpărăţie cînt – sfînt dar –
pe unde sufletul uman “învie”
mai pur, să zboare sus la cer, mai clar. 6
3
Aici renască moarta poezie;
o, sfinte Muze, eu al vostru sînt,
şi Calliope, măiestrit să-mi vie, 9
4
blînd însoţindu-mi cîntecul c-un cînt,
cum a-ntrecut pe Gaiţe-n lumină,
încît speranţa şi cîntări le-a frînt. 12

2. Cele patru stele. (13-27)
5
Se revărsa priveliştea senină
în dulci culori de-oriental safir,
imaculînd în vînt a zării lină 15
6
sprînceană, desfătîndu-mă-n priviri,
de-ndată ce ieşii din boarea moartă,
cu ochii trişti şi sufletu-n delir. 18
7
Frumoasa stea, iubirii-nsemn în soartă,
făcea să rîdă-ntregul Răsărit,
învăluind doi Peşti, cu-alai la toartă. 21
8
Întorsu-m-am la dreapta şi-am zărit
Polul contrar şi cele patru stele,
pe care primii oameni le-au iubit. 24
9
Cerul, la fel, se bucura de ele:
vai, văduv loc din nordul îngheţat,
nu ţi-a fost dat să le priveşti pe-acele! 27

3. Cato din Utica, paznicul Purgatoriului. (28-48)
10
Îmi depărtai privirea-ngîndurat
spre cel’l
alt Pol, unde sta Carul Mare,
deja pierit pe cerul înstelat. 30
11
Văzui chiar lîngă mine, cu mirare,
un om ciudat, moş singur, blînd, sfătos,
şi vrednic de respect la-nfăţişare: 33
12
lunga lui barbă,-n alb fir, mătăsos,
la fel ca pletele-i, în vînt rebele,
căzînd pe piept, două şuviţe-n jos. 36
13
Iar razele acelor patru stele,
îi decorau chip, păr şi piept – desfrîu! –
aşa cum însorite-s trei smicele. 39

14
„- Voi cine sînteţi? Aţi trecut de rîu,
fugind din închisorile din vale?” –
ne-a spus, mişcîndu-şi barba pîn
la brîu. - 42
15
„Cine v-a dus? Cin
v-a aprins în cale
lumina, sî puteţi ieşi afar
,
din noaptea văii reci şi infernale? 45
16
Sînt legile-n abis călcate iar?
Ori s-au luat noi hotărîri pripite,
prin grotele-mi de ispăşit calvar?” 48

4. Rugămintea lui Virgiliu (49-84)
17
Îndrumătorul meu, cu mîini smerite,
prin semne şi cuvinte m-a grăbit
să-ndoi genunchii, ochi pe neclipite; 51
18
Şi-n urmă i-a răspuns: „- Eu n-am venit
din voia mea; o Doamnă fericită
rugatu-m-a s-ajut pe-un rătăcit. 54
19
Dar dac-a ta voinţă-i pironită
să afle despre noi cam ce statut,
eu n-am să neg nimic, nici-o clipită: 57
20
El, ultima lui seară n-a văzut,
dar după nebunia-i fu pe-aproape;
de-ar mai fi stat aşa, s-ar fi pierdut. 60
21
Dar cum ţi-am spus, trimis am fost să scape
şi altă cale n-am ales din văi,
decît această negură pe ape. 63
22
I-am arătat tot păcătoşii răi,
şi-acum aş vrea s-arăt acele cline,
pe und
’ se spală prăpădiţii tăi. 66
23
Cum l-am adus – prea lung de spus… în fine,
De sus coboară o putere-stea,
Ca să-l conduc spre-a te vedea pe tine. 69
24
Venirea lui, fie plăcerea ta:
el cată libertatea mult rîvnită,
cum viaţa, tu, ţi-ai dat-o pentru ea. 72
25
Tu bine ştii, căci moartea-ţi chinuită
în Utica îţi luă veşmînt curat,
strălucitor în ziua strălucită. 75
26
Noi vechi edicte stricte n-am călcat:
acesta-i viu, iar Minos nu mă leagă:
în cercul meu doi ochi cuminţi te cat; 78
27
ai Marciei – căutarea lor te roagă –
o, sfinte suflet – să ne fii, ea vrea,
prielnic nouă, de ţi-e încă dragă. 81
28
Şi lasă-ne-n împărăţia ta,
pe şapte căi, şi voi vorbi de tine
cu ea, în Limb, atunci cînd voi putea.” 84

5. Riposta (răspunsul) lui Cato (85-111)
29
“- Ea, dragă, Marcia, mi-a fost, străine,
pe cînd eram pe lume”, zise el,
“şi-am mulţumit-o-n facere de bine; 87
30
dar ea acum departe-ar fi de ţel;
nu mă mai mişcă; alte legi mai stricte
constrîng puternic şi mă-ncing inel. 90
31
Dar dacă Doamna, care-ţi dă edicte,
din Cer purcese, n-am de rugi nevoi;
în van te rogi: îndemnul ei mai strict e. 93
32
Duce-ţi-vă-nainte amîndoi,
cu trestie pe-acesta-l înconjoară
şi spală-i faţa plină de noroi, 96
33
că nu-i cuviincios aşa s-apară,
cu faţa hîdă-n ceasul triumfal,
cînd cel din Paradis la voi coboară. 99
34
Că-n insuliţa mea, din mal în mal,
Pe vale-n jos, unde-a-nverzit limanul,
E plin de păpuriş, lovit de val. 102
35
Vreo altă plantă frunză cu toptanul
nu face-aici, viu nu e alt ponor,
şi n-o-nmlădie pe-alta uraganul. 105
36
Să nu vă-ntoarceţi tot pe-aici. Daţi zor,
căci soarele de-acum o să răsară,
şi-urcuşu-n munte vă va fi uşor.” 108
37
El dispăru; iar noi, ca prima oară,
ne ridicarăm muţi, cu paşii grei,
şi mă trăsei, lîngă poet povară. 111

6. Dante e încins şi spălat de Virgiliu (112-136)
38
El începu: “ – Urmează-mă, ehei;
să ne întoarcem prin această poală,
spre-acea cîmpie, dar la baza ei.” 114
39
De zori învins, de ora matinală,
care fugea de zori în depărtări,
recunoscui a mării vînzoleală. 117
40
Mergeam pe cîmpu-nvecinatei mări,
ca omu-ngîndurat de-o cale nouă,
ce-i pare în zadar, ajuns la zări. 120
41
Cînd am ajuns, e-n jur potop de rouă,
cu soarele de foc luptînd din greu,
nici vîntul n-o adie, nici n-o plouă - 123
42
el, mîinile, ca floarea, bunul meu,
pe planta cea firavă puse-ndată,
ca să-nţeleg ce vrea. Şi-atuncea, eu, 126
43
întors-am faţa cea de plîns udată
şi faţa mea se limpezi alert,
de-acel gri tern, a Iadului rea pată. 129
44
Venirăm iar la malul cel deşert,
acela care n-a văzut – şi-n vise –
un om pe-o navă ce s-a-ntors viu, cert. 132
45
Aici mă-ncinse, cum acela zise –
minune mare! – ce sfîrşit plăcut!:
umila plantă iarăşi răsărise – 135
46
aidoma, la loc s-a refăcut. 136

Traducere de Savin BADEA

joi, 21 februarie 2008

LA VATICAN

Vaticanul pune în scenă Divina Comedie a lui Dante

5 ianuarie 2007

Vaticanul pune în scenă Divina Comedie a lui Dante Compozitorul Vaticanului, monseniorul Marco Frisina, a anunţat, ieri, că va realiza un superspectacol cu Divina Comedie şi a precizat că muzica folosită va fi cea clasică - pentru Rai, corurile gregoriene - pentru Purgatoriu, şi genul hard-rock - pentru Iad. Divina Comedie, aşa cum a compus-o Dante, este un poem epic medieval, scris în perioada Renaşterii, care descrie o călătorie imaginară a lui Dante prin cele trei tăramuri ce ar putea fi găsite dincolo de moarte: Iadul, Purgatoriul şi Raiul. În concepţia lui Dante, Iadul este format din nouă cercuri, în fiecare dintre ele fiind aplicate diverse chinuri celor "încarceraţi" (cum ar fi fierberea în smoală sau perpetua îngheţare).

Purgatoriul este o insulă populată de oameni care în timpul vieţii au păcătuit, dar îşi regretă greşelile, în timp ce Raiul este alcătuit dintr-o serie de sfere aflate sub protecţie divină, unde - în final - Dante o regăseşte pe fosta lui iubită Beatrice, în căutarea căreia plecase. Pe parcursul celor trei volume, Dante întalneşte o mulţime de oameni, care au trăit în diverse epoci istorice şi care, proporţional cu greşelile pe care le-au făcut, îşi duc viaţa de apoi într-unul dintre cele trei locuri.

Sute de interpreţi

Cea mai mare parte a spectacolului preconizat de Vatican va conţine exact replicile personajelor lui Dante, doar mici ajustări fiind necesare pentru o punere coerentă în scenă, dezvăluie monseniorul Frisina reporterului BBC. "Vom folosi muzica hard-rock pentru a ilustra Iadul, dar nu vrem prin această alegere să condamnăm muzica rock. Acest gen, recunoscut pentru tonalităţile sale violente şi rebele, este pur şi simplu cel mai potrivit", mai spune Marco Frisina.

Spectacolul va avea structura unei opere, în sensul că replicile vor fi cantate, şi va conţine multe scene de balet. Organizatorii spun că, fondurile fiind aprobate, primele repetiţii vor începe în săptămanile următoare, iar la premieră va asista însuşi Suveranul Pontif, Benedict al XVI-lea. Peste 200 de cantăreţi şi aproximativ 100 de balerini vor fi necesari pentru realizarea acestui spectacol-gigant, care va fi cel mai grandios dintre cele organizate vreodată de Vatican.

Vaticanul se lansează "pe piaţă"

Analiştii apreciază că Vaticanul încearcă să se apropie de mentalitatea oamenilor din secolul XXI. În acest sens, comentatorii amintesc de iniţiativa de dată recentă a cardinalului Tarcisio Bertone, secretarul de stat al Vaticanului, care a propus înfiinţarea unei echipe de fotbal care să reprezinte biserica în campionatul italian, şi de înfiinţarea unui Centru al Tineretului, la Lourdes, care va cuprinde, pe langă săli de cursuri şi bibliotecă, o sală de sport, o discotecă şi un minirestaurant în care se vor servi inclusiv băuturi alcoolice.

Sursa: Adevarul

marți, 19 februarie 2008

PROLOG LA "DIVINA COMEDIE" - Ion A. ŢUNDREA

DANTE ALIGHIERI

DIVINA COMEDIE
INFERNUL


Traducere în versuri de:

ION A. ŢUNDREA

Prefaţă de:
N. IORGA

Vol. I

EDITURA MEDICALĂ.
Bucureşti, 1999

PREFAŢĂ

O nouă traducere din Dante se adaugă la cele de pînă acum.
De fapt Divina Comedie rămîne închisă în zale de toscană medievală a misticului profet, judecător al lumii dincolo de marginile ei.
Dar limba noastră nu e cea mai nepotrivită pentru a-l reda, deşi nu are la îndemînă, în blîndeţea ei, asprele silabe, tăiate ca în stînca tare, ale originalului.
Pe rînd, un şir dintre ai noştri au încercat lupta.
D-l Ţundrea e cel din urmă, numai ca timp.
Îl ajută şi caracterul însuşi al graiului său de acasă, căci pare a fi un ardelean. Dar toate mijloacele limbii literare îi stau la îndemînă.
Truda lui îndelungată n-a fost, astfel, în zădar.

N. IORGA


IN MEMORIAM

Ion A. Ţundrea s-a născut la 15 februarie 1889, în comuna Miloştea, judeţul Vîlcea, în familia ţăranilor Anghel şi Gheorghiţa, fiind al treilea copil din cei şase.
Urmează şcoala primară în satul natal între 1896-1900. Fiind un copil înzestrat, părinţii l-au ajutat, cu mari sacrificii, să continue studiile Liceului „Traian” din Turnu Severin, care se bucura de un mare prestigiu. În perioada studiilor liceale, Ion A. Ţundrea îşi descoperă vocaţia artistică cîntînd la flaut şi dirijînd fanfara liceului, precum şi înclinaţia către „umanitare”. Absolvind ca şef de promoţie liceul, este recompensat în anul 1908 cu o excursie în Italia, excursie care va fi decisivă pentru preocupările sale ulterioare.
Va studioa medicina (1908-1914) la Bucureşti, funcţionînd apoi ca medic internist.În 1921 se căsătoreşte cu Maria Niculescu, fiica lui Andrei Niculescu, comerciant. Atmosfera de familie în care şi-a crescut copiii emana sobrietate, căldură sufletească, deschidere pentru cultură.
Dragostea pentru limba şi cultura italiană l-a îndemnat să se consacre vreme de peste un sfert de secol tălmăcirii Divinei Comedii. Terminată integral în 1940, prima parte „Infernul”, a fost publicată la Editura „Ramuri” din Craiova (1945), bucurîndu-se de aprecierea şi prefaţa lui Nicolae Iorga. Moartea prematură, în urma contractării unui T.B.C., în timp ce era concentrat ca medic militar la Medgidia, la 23 martie 1945 la Bucureşti, a făcut ca celelalte două părţi, „Purgatoriul” şi „Paradisul”, să rămînă pînă astăzi în manuscris, cu toate că, la propunerea italienistului Alexandru Balaci, Editura pentru Literatură a încheiat (înainte de 1969) un contract de editare, care nu a putut şi însă onorat. Printre cei care au apreciat versiunea Ţundrea, una dintre cele cinci traduceri complete ale Divinei Comedii în româneşte (Coşbuc, Marcu, Eta Boeriu, Ciffarelli - s-a omis traducerea în proză a Mariei Chiţu, deşi nepublicat "Paradisul", aproape complet – nota mea, SB ) au mai numărat pe George Lăzărescu, Mihai Şora, Romulus Vulpescu, Mihai Gafiţa, Nicolae Iliescu, profesor de romanistică la Harvard University (pentru care „traducerea lui Ion A. Ţundrea fascinează prin bogăţia limbii române şi prospeşimea ei, precum şi prin capacitatea de întrebuinţare a posibilităţilor de exprimare poetică”) şi Marian Papahagi, care a intenţionat s-o editeze integral la Editura Dacia din Cluj-Napoca.
La aproape şase decenii de la încheierea acestei versiuni integrale a „Operei danteşti”, ne îndeplinim astăzi o îndatorire de suflet şi de conştiinţă, aducînd la lumina tiparului lucrarea de o viaţă a părintelui nostru.

Anca SALOMON
Silviu ŢUNDREA
Mihai ŢUNDREA

NOTĂ: Volumul II, PURGATORIUL, conţine aceeaşi prefaţă scrisă de Nicolae Iorga. În schimb, volumul III, PARADISUL, conţine, pe lîngă aceeaşi prefaţă de N. Iorga, şi o prefaţă de Dr. ION A. ŢUNDREA. Iat-o:

PREFAŢĂ

Cu acest al treilea volum se termină „Divina Comedie”.
Abia acum îmi dau seama de uriaşa muncă depusă, de greutăţile nebănuite pe care mi le-a ridicat în cale această mare întreprindere şi de marea responsabilitate pe care mi-am asumat-o în faţa cititorilor de literatură mare, pe care îi rog să fie îngăduitori cu traducerea mea.
Celor cărora nu le va plăcea traducerea mea le repet cuvintele marelui Creangă: „Atît m-am priceput, atît am făcut; cui nu-i place să ia pana şi să facă ceva mai bun şi mai frumos ca mine”.
Din parte-mi am făcuit atît cît m-au ajutat puterile.

Dr. ION A. ŢUNDREA

Text preluat din ediţia Editurii Medicale.

duminică, 17 februarie 2008

Ion A. ŢUNDREA - publicat de EDITURA MEDICALĂ

NOTĂ: Imaginile cu denumirea celor 3 cantice, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, sînt preluate după ediţia Editurii Medicale, Bucureşti, 1999, în traducerea medicului Ion A. ŢUNDREA.

1

2

3

Pentru scopul impus acestui blog, rugăm şi pe această cale Editura Medicală să ne permită preluarea de imagini şi text, pentru a le face cunoscute cititorilor noştri. Dacă, prin voia Celui de Sus, vom ajunge să publicăm întreagă, CARTEA CĂRŢILOR traducerilor româneşti, vom apela, desigur, şi la Editura Medicală. Vă rugăm să ne faceţi cunoscut acordul Dvs. la comentarii, prin e-mail sau în scris, la adresa pe care o vom stabili prin e-mail. Cu mulţumiri anticipate, Savin BADEA.

Va comunicam pe aceasta cale acordul Editurii Medicale pentru a prelua imagini si text din lucrarea Dante Aligheri - Divina Comedie - traduc. Ion. I. Tundrea.
Director tehnic,
Ing. Mihai Albulescu
----- Original Message -----
Sent: Sunday, February 17, 2008 3:28 PM
Subject: Dante ALIGHIERI - "Divina Comedie" - traducerea lui Ion A. Tundrea

PURGATORIUL 10 - Răzvan CODRESCU

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul X

Patrunsi in Purgatoriu, cei doi poeti strabat un traseu sinuos, prin scocul strimt al masivului stincos, si ajung in pragul primului briu sau ocol (aici: cornice), unde Dante contempla indelung pildele biblice de umilinta maiestrit cioplite in marmura, intrecindu-se pe sine in virtuozitatea descriptiva a fiecarei scene. Aici ii intilnesc – fiindu-le initial greu sa-i identifice ca fapturi omenesti – si pe primii ispasitori: trufasii, care se spetesc sub poveri (blocuri de piatra mai mari sau mai mici, dupa vina fiecaruia), stirnind compasiunea poetului, dar si indignarea lui fata de usurinta cu care crestinii se lasa prada pacatului trufiei, uitind de iminenta judecatii divine si de telul suprem al mintuirii. Cazuri concrete de trufasi vor fi prezentate abia in cinturile urmatoare.

1 Trecuti de pragu-acelei porti pe care
o-ntepeneste dragostea smintita,
cui calea strimba dreapta i se pare,

4 ii auzii inchiderea scrisnita.
Ce oare, indarat de-as fi privit,
mi-ar fi scuzat caderea in ispita?

7 Suiam pe strimtul stincii jgheab cotit,
cu laturile parca-n unduire,
ca valul dus si iar la tarm venit.

10 „Se cade-aici un pic de iscusire”,
grai Virgil, „la pas spre a urma
a drumului intruna serpuire”.

13 Aceasta-n mers ne-ncetini asa
incit mai iute luna in scadere
ajunse-n patul ei a se culca,

16 decit avuram noi in sus putere;
ci-o data ce din scoc am fost iesiti,
pe unde culmea indarat se cere,

19 eu vlaguit si ambii indoiti
de drumul luat, sezuram pe-un tapsan
golas, ca prin pustie rataciti.

22 Din malul ce tiveste golu-avan
si pin
’ la poala ripei suitoare
erau cam trei masuri de stat uman;

25 si cit putea privirea mea sa zboare,
in dreapta sau in stinga, tot la fel
parea in jur tapsanul sa masoare.

28 Pina sa prinda-n sus piciorul zel,
seama-mi dadui ca ripa, ce suita
prea lesne nu s-ar fi lasat defel,

31 asa maiastru-n marmura cioplita
era incit nu Policlet, ci chiar
natura imi paru de ea umbrita.

34 Arhanghelul vestirii, care-n dar
ne-aduse cea din vechi jelita pace
si-opritul cer deschisu-ni-l-a iar,

37 ca viu parea aripile-a-si desface
spre noi, cioplit asa gingas in stei
de nu-l credeai icoana care tace.

40 Sa juri c-ar zice Ave! aveai temei,
caci iat-o alaturi si pe-aceea care
deschise cerul sfint cu cheia ei;

43 si-ntiparit pe chip parea ca are:
Ecce ancilla Dei, cum ar fi
pecetea-n ceara-nscrisa ca atare.

46 „Doar intr-un punct cu mintea nu te-opri!”,
grai maestrul drag, care m-avea
pe partea unde-i locul inimii.

49 Drept care, intorcind privirea mea,
in spatele Mariei, unde si
cel ce-mi era indrumator statea,

52 alta poveste-n stei mi se vadi,
iar eu trecui de-a dreapta lui Virgil,
mai indeaproape sa o pot privi.

55 Acolo-n piatra capata profil
carul cu boi ce trase arca sfinta,
ne-nduplecata celui neumil.

58 Si mult norod parea ca se framinta
in sapte coruri, de ziceau in mine
auzul: „Nu”, iar vazul: „Totusi cinta”.

61 La fel si fumul de tamiie, bine
inchipuit, facea sa simt cum pot
miros si vaz in om sa se dezbine.

64 Iar dinaintea sfintului chivot,
mai mult si mai putin decit un rege,
psalmistul dantuia, smerit de tot.

67 De peste drum, parind a nu-ntelege,
dintr-un palat din cele mari privea
Micol la el ca la o far
’delege
.

70 De-acolo apoi curmai zabava mea,
sa pot privi mai lesne scena care
in dosul ei din marmura albea.

73 Era redata faima-naltatoare
a craiului roman care-i aduse
papei Grigore biruinta mare;

76 zic de Traian, ce-atit de vrednic fuse;
si-o vaduva, de friu-i agatata,
din ochii plinsi vadea dureri nespuse.

79 Calcau prin preajma cavalerii gloata
si acvilele-n aur peste ei
pareau de vint miscate deodata.

82 Nenorocita, printre toti acei,
parea a zice: „Doamne, mi-l razbuna
pe fiul mort, ca-i vai de anii mei!”.

85 Si-acela catre ea: „S-astepti fii buna
pina ma-ntorc”. Iar ea: „Stapine-al meu”,
urma, ca omul chinuit, sa spuna,

88 „dar daca nu te-ntorci?”. „De n-oi fi eu,
va fi un altul”. „Ce ti-e-al altui bine,
daca pe-al tau uitarii-l dai mereu?”.

91 Si el: „Pe pace fii, caci se cuvine
sa fac ce sint dator pin
’ la plecare
:
dreptatea vrea si mila-n loc ma tine”.

94 Cel cui nimic nu-i este nou sub soare
iscase-n piatra vorbe-nvederate,
cum nu-s pe-aici si ne stirnesc mirare.

97 Si-n timp ce eu priveam pe desfatate
icoanele smereniei indragite
prin cel ce este facator a toate,

100 „Ia uite-aici, domol la pas urnite”,
sopti poetul, „cite cete vin!
De-s trepte-n sus, prin ei ne-or fi vadite”.

103 Cum ochii multumit eram sa-i tin
spre tot ce nou in cale se ivea,
sa mi-i intorc nu-mi lua cit de putin.

106 Sa-ti fie, cititorule, n-as vrea
caintei poticnire plata care
de Domnu-i pusa pentru fapta rea.

109 Nu te uita la chin ce forma are,
ci ce urmari; oricit de greu, el tine
doar pin
’ la
judecata viitoare.

112 Zisei: „Maestre, gloata care vine
nu pare-a fi de oameni precum noi,
ci de-altceva, dar nu-mi dau seama bine”.

115 Iar el: „E chinul lor de asa soi
ca-i face-n glod chirciti sa-ngenuncheze,
de-a fost intii si-n ochii mei razboi.

118 Mai bine lasa-ti vazul sa-i scruteze
pe cei ce vin cu stincile in spate
si pumnii-n piept dau chip caintei treze”.

121 O, voi, crestini trufasi, misele gloate,
ce, orbi de ochii mintii, dati crezare
oricarui pas care-ndarat v-abate,

124 ca sintem viermi chiar nu-ntelegeti oare
nascuti s-ajungem fluturi ingeresti,
in zbor smerit spre judele cel mare?!

127 La ce rivniti spre inaltari lumesti
cind sinteti doar ginganii ne-mplinite,
ca larva-n care sira nu gasesti?

130 Cum uneori se vad inchipuite,
pe stilpi de coperisuri sau balcoane,
figurile acelea ghemuite,

133 ce par sa fie-aievea, nu icoane,
de mila-ti fac, la fel simtii catind
spre cei stirciti sub sarcinile-avane.

136 E drept ca, dupa cit carau, mai blind
le era chinul, sau cumplit de tot;
iar cel ce se spetea mai mult carind

139 parea sa-ngaime-n lacrimi: „Nu mai pot!”.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE,

PURGATORIUL 9 - Răzvan CODRESCU

DANTE ALIGHIERI, DIVINA COMEDIE

in noua versiune romaneasca a lui Razvan Codrescu

PURGATORIUL

Cintul IX

Din pricina slabiciunii trupesti („... ce-i din Adam in noi”), Dante, in pragul zorilor, cade intr-un somn adinc pe pajistea inflorita si are un vis premonitor (vulturul cu pene de aur – simbol al harului divin – care-l rapeste in sus, pina la „cerul de foc”). La doua ceasuri de la rasaritul soarelui se trezeste in fata portii Purgatoriului, unde Vergiliu il lamureste ca a ajuns cu ajutorul sfint al cuvioasei Lucía (una dintre cele „trei doamne mari in har” – cf. Inf. II, 124 – care-l protejeaza pe Dante din cer). Poarta e vegheata de ingerul lui Dumnezeu, care-i cerceteaza pe cei doi si se indupleca sa le deschida, nu fara a le explica menirea lui si taina celor doua chei primite de la Sf. Petru. Cu acest cint, plin de conotatii mistice si liturgice, incepe pentru cei doi poeti calatoria efectiva prin Purgatoriu. Dante atrage cititorului atentia asupra importantei momentului, care reclama si un plus de exigenta artistica (vv. 70-72): Lettor, tu vedi ben com’ io innalzo/ la mia matera, e però con piú arte/ non ti maravigliar sio la rincalzo („Vezi bine, cititorule, cintarea/ cum mi-o inalt, si nu e de mirare/ ca-n mestesug va creste cuvintarea”).

1 A anticului Titon concubina,
din bratele iubitului desprinsa,
nalbea-n pridvor de zare levantina;

4 pe fruntea ei cu nestemate-ncinsa
prindea contur glaciala tiritoare
de-a carei coada lumea-i crunt atinsa;

7 si-n locul unde stam in asteptare,
din pasii ei facuse noaptea doi,
si da si-al treilea-n zbor sa se coboare,

10 cind eu, ce-aveam ce-i din Adam in noi,
de somn invins, in ierburi ma lasai,
pe unde citescinci faceam convoi.

13 In ceasul cind tristetii sale grai
da rindunica-n zorii zilei, poate
in amintirea-ntiiului ei vai,

16 si cind pribegei noastre minti i-s date
poftiri trupesti si ginduri mai putine,
avind vedenii parca minunate,

19 mi se paru ca-n visul meu, spre mine,
cu aripi larg deschise in tarii,
un vultur ca suflat in aur vine;

22 si c-as fi fost pe unde-i parasi
pe-ai sai pe vremuri Ganimede, cind
zeiescul sfat la ceruri il rapi.

25 Gindeam in sinea-mi: „Nu va fi vinind
decit pe-aci, caci poate prada-n gheare
nu-i place-a duce-n cer din loc de rind”.

28 Apoi, dind roata, ca-ntr-o fulgerare
tisni in jos si parca ma tragea,
purtindu-ma spre cerul in vilvoare.

31 C-ardeam de vii si eu, si el parea
in focu-acela-nchipuit, si-ndata
se frinse-n iures si visarea mea.

34 Nu altfel cred c-Ahile altadata
sari din somn, privind in jur uimit
si nestiind pe unde-i si ce cata,

37 cind de la Chiron maica l-a rapit
si-n brate, adormit,
la Schiro-l duse,
unde pe urma grecii l-au gasit,

40 de cum la rindu-mi tresarii cind fuse
sa-mi fuga somnul si, palind din plin,
stam sloi de spaima care ma trecuse.

43 Mi-era alaturi doar al meu alin,
de doua ceasuri soarele suise,
iar eu catam spre-albastrul larg marin.

46 „Sa n-ai vreo teama”, domnul meu imi zise,
„ci fa-ti curaj, caci bun liman ne tine:
tare, nu slab sa fii cuvine-ti-se.

49 La purgatoriu esti ajuns cu bine:
priveste briul care-l inconjoara
si parca-i rupt pe unde poarta vine.

52 Mai adineaori, cind se revarsara
ai zilei zori, iar somnul la pamint
te pironea-ntre flori, veni-ntr-o doara

55 o doamna si grai: «Lucía sint:
sa-l iau pe cel ce doarme ma lasati,
spre-a-i inlesni al drumului avint».

58 Sordel ramase-n urma cu-ai sai frati;
ea mi te lua, suind prin fapt de zi,
iar pasii-i fura de ai mei urmati.

61 Aici te puse, iar din ochi vadi
privirii mele poarta de intrare;
apoi, cu somnul tau, si ea pieri”.

64 Ca omul ce-ndoiala nu mai are
si teama si-o preschimba-n mingiiere,
cind de-adevar primeste-ncredintare,

67 la fel si eu; iar domnul meu putere
vazind ca prind, tinu in sus cararea,
si eu pe urma-i, fara-ntirziere.

70 Vezi bine, cititorule, cintarea
cum mi-o inalt, si nu e de mirare
ca-n mestesug va creste cuvintarea.

73 Tot mai aproape de-acel loc in care
ca briu-i rupt intii mi se paruse,
cum se desparte zidul prin crapare,

76 vazui o poarta si, sub ea dispuse,
trei trepte de culori deosebite,
cu un portar ce-atunci nimic nu spuse.

79 Si luindu-i seama eu pe deslusite,
ca sta pe treapta mai de sus vazui,
c-un chip ce ochii mi-i ardea-n orbite.

82 O spada scoasa avea in mina lui,
ce raze-atita rasfringea spre noi
incit in stare s-o privesc nu fui.

85 „Vorbiti de unde sunteti: ce vreti voi”,
porni a zice, „si va-ndruma cine?
Vegheati, suind, sa n-o patiti apoi!”.

88 „Din cer o doamna, priceputa bine”,
grai maestrul, „poarta ne-o vadi:
«S-o luati spre ea de-acuma se cuvine»”.

91 „Pasiti-nainte-n paza ei pe-aci”,
curtenitor portaru-atunci ne zise,
„si-urcati pe trepte fara-a va codi” .

94 Porniram dar si-ntiia treapta mi se
vadi de-un alb de marmura curata,
iar trupu-n ea fidel mi se-oglindise.

97 A doua, de-o roseata-ntunecata,
din stei rugos mi se paru facuta
si arata in lung si-n lat crapata.

100 Iar cea de-a treia, mai presus tinuta,
parea porfira-aprinsa si-aducea
a singe scurs din vina desfacuta.

103 Cu amindoua talpile pe ea
sta ingerul de paza-n pragul care
din diamant c-ar fi mi se parea.

106 Pe trepte-n sus, cu voia-mi iubitoare,
ma trase domnul meu, zicind: „Smerit,
sa ne deschida fa-i acum rugare”.

109 La sfintele-i picioare ploconit,
eu milei lui cersii deschisa cale,

si-n piept trei dati cu pumnul m-am lovit.

112 Pe frunte-atunci, din virful spadei sale,
cu sapte P-euri ma-nsemna, zicind:
„Intrat, sa-ti speli insemnul fruntii tale”.

115 Cum e cenusa ori pamintul cind
uscat il sapi, la fel vesmintul lui,
din care scoase doua chei pe rind.

118 De-argint si aur ca erau vazui:
cea dalba-ntii si-apoi cea aurie
deschis-au poarta, si-mpacat eu fui.

121 „De-ar fi ca una dintre chei sa fie
gresit intoarsa-n broasca”, zise el,
„continua poarta-nchisa sa se tie.

124 Mai scumpa-i una, dar cealalta zel
si iscusinta cere mai depline,
caci orice nod dezleaga ea de fel.

127 Sin Petru mi le-a dat, zicind mai bine
sa ma insel cind o descui cuiva
decit s-o-nchid cui cu cainta vine”.

130 Apoi, dind poarta-n laturi, zise-asa:
„Intrati, dar grija-aveti ca iese-afara
cel ispitit in urma a se uita!”.

133 Si cind usciorii portii se miscara,
iar sfintele titini scrisnira tare,
din sunator metal calit in para,

136 mai indaratnic muget si mai mare
n-a scos Tarpeia cind Metellus, bunul,
ii fu rapit si goala fu de-odoare.

139 La vuietul dintii intors eu unul,
Te Deum parca auzeam cintind,
si doua sonuri se-ndulceau intr-unul.

142 Ce auzeam parea cum e-atunci cind
si cor si orga isi imbina cintul,
iar tie ti se-ntimpla, ascultind,

145 fie sa prinzi, fie sa scapi cuvintul.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE, decembrie 2007

PURGATORIUL 8 - Răzvan CODRESCU

DANTE ALIGHIERI, DIVINA COMEDIE

in noua versiune romaneasca a lui Razvan Codrescu

PURGATORIUL

Cintul VIII

Raminind in tovarasia lui Sordello, cei doi poeti coboara in valea principilor din Antepurgatoriu, de unde auzisera cintindu-se imnul de seara Te lucis ante terminum, rerum Creator, poscimus... Aici ii intilnesc pe reputatul judecator din Gallura, Ugolino (Nino) Visconti (nepot al contelui Ugolino della Gherardesca, sot al Beatricei d’ Este si tata al Giovannei de care se pomeneste in text), si pe marchizul Corrado (in text: Currado) Malaspina cel Tinar, dintr-o familie celebra din Lunigiana, careia Dante ii aduce un deosebit elogiu (in exilul sau, pe la 1306, a fost gazduit de familia respectiva). Cu totii asista la scena in care pazitorii locului, doi ingeri cu aripi verzi si sabii inflacarate, il izgonesc pe sarpele ce dadea tircoale (asimilat cu cel ce fusese unealta a ispitirii Evei si deci vrajmas – il nostro avversaro – al intregului neam omenesc nascut din ea).

1 Era de-acuma ceasul greu de dor
ce-n inima naierilor trezeste
aleanul despartirii de ai lor,

4 si-n care-n cel pornit pribeag stirneste
fiori vreun clopot ce din departare
murinda zi ai zice c-o jeleste,

7 cind eu prinsei sa simt ca nu-mi mai are
auzul spor, si spre un duh sa cat,
ce, drept, cersea cu miinile-ascultare.

10 El palmele spre cer si-a-mpreunat,
parca graind, cu ochii-n Rasarit:
„Doar tie, Doamne, gindul mi-e-nchinat”.

13 Te lucis ante-atit de maiestrit
se-nfiripa pe buzele-i pioase,
incit si mie mintea mi-a rapit;

16 de imn fiind si celelalte atrase,
cuvios si dulce i-au cintat plinirea,
catind in sus, spre sfere luminoase.

19 Ascute-ti, cititorule, privirea
spre adevar, caci valul e subtire
si lesne poti sa-i afli deslusirea!

22 Vazui apoi acea aleasa-ostire
tacind si-n sus uitindu-se spasita,
palind de parca-avea o presimtire;

25 si mai vazui, din slavi in jos pornita,
de ingeri o pereche, spade-avind
de foc, dar fiecare-n virf ciuntita.

28 Vesminte verzi purtau, ca frunza cind
e cruda, si de aripi tot verzíi
erau batute,-n aer fluturind.

31 Unul putin mai sus de noi se-opri,
iar celalalt pe malu-opus, in jos,
incit la mijloc gloata se trezi.

34 Le desluseam balaiul par frumos,
dar catre fata vazul se pierdea,
cum covirsit e simtul de-un prisos.

37 „Dintr-a Mariei poala vin sa stea”,
grai Sordel, „de paza vaii-n care
sarpele-ndata iama va sa dea”.

40 Iar eu atunci, nestiind pe ce carare,
privii in jur, facut de groaza sloi,
si ma trasei spre-obladnica spinare.

43 „Sa scoborim”, Sordel mai spuse-apoi,
„cu-aceste duhuri nobile-a vorbi,
caci drag le-o fi a se vedea cu voi!”.

46 Trei pasi si nu mai mult imi trebui
s-ajung la ei, iar unul drept la mine
se tot uita, de-s eu vrind parca-a sti.

49 Era la ceas cind bezne nu-s putine,
dar tot ne-a fost in urma-nvederat
ce ochii-ntii nu deslusira bine.

52 Unul spre altul ghes atunci ne-am dat:
o, nobil jude Nino, cit imi place
sa vad ca nu esti printre rai bagat!

55 Nu fu salut – ori el, ori eu – a-l tace;
apoi: „De cind venisi”, ma iscodi,
„sub munte-aici, pe-ntinsa marii pace?”.

58 „Chiar azi in zori, prin locuri de urgii,
venit-am eu, si-n prima viata sint,
dar pe cealalta mi-o cistig pe-aci”.

61 Cind in auz le-ajunse-al meu cuvint,
Sordel si-acela inapoi se dara,
cum face omul de uimire-nfrint.

64 Spre domnul meu se-ntoarse unul, iara
cel
lalt spre-un duh vecin: „Currado, sus,
sa vezi, prin har ceresc, minune rara!”.

67 Spre mine-apoi: „Ca pe-un prinos adus
celui ce rostul astfel si-l ascunde
dintru-nceput, de punti spre-acesta nu-s,.

70 cind inapoi vei trece peste unde,
Giovannei mele spune-i pentru mine
sa-nalte rugi cui celor drepti raspunde.

73 Nu cred ca maica ei prea drag ma tine,
caci scoase albul val de vaduvie,
desi l-o plinge, biata, mult si bine.

76 Prin ea mai lesne vezi cit va sa tie
focul iubirii in femeie, daca
nu-s ochi si miini adesea sa-l invie.

79 Mormint la fel de falnic n-o sa-i faca,
cum i-ar fi fapt cocosul din Gallura,
napirca ce Milanu-n zale-mbraca”.

82 Asa zicea, si ii marca figura
acea ardoare dreapta care-si are
in tainitele inimii masura.

85 Spre cer mi-era privirea scrutatoare,
pe unde-i mersul stelelor mai lin,
cum spre butuc mai lenta roata pare.

88 Si domnul: „La ce ochii tai se-atin?”.
Zisei: „Ma uit la tortele acele
ce citestrei tot Polu-aprins il tin”.

91 Iar el: „Acele patru limpezi stele
vazute-n zori sint dincolo lasate,
si urca-acestea unde fost-au ele”.

94 Sordel din vorba prinse a-l abate,
zicind: „Vrajmasul nostru vine, iata!”,
si-ntinse mina ca sa i-l arate.

97 Pe unde-i gura vaii mai cascata
se-afla un sarpe, poate-acelasi care
ii dete Evei poama-nveninata.

100 Prin ierbi si flori cumplita tiritoare
venea, sucindu-si capu-adesea si
lingindu-se ca bestia pe spinare.

103 Eu n-am vazut si nici sa spun n-as sti
cum uliii ceresti pornira-n zbor,
dar pe-ambii asupra-i i-am putut zari.

106 Simtind bataia aripilor lor,
fugi napirca, si-ngerii pe sus,
zburind egal, s-au dus si ei cu zor.

109 Iar duhul ce de jude fuse-adus,
cind il strigase uluit pe nume,
tinea pe mine ochii mai presus.

112 „Lumina, ce de dincolo de lume
te mina, afle-n voia-ti cita ceara
se cere pin’
la-naltul smalt anume
;

115 ci spune-mi de-ai cumva vreo veste clara
din Val di Magra”, prinse-a zice el,
„caci eram mare-acolo odinioara”.

118 Currado Malaspina sint; nu cel
batrin, ci-urmas de-al lui, care iubirea
de-ai mei o curat de prea multul zel”.

121 „Oh!”, raspunsei, „eu n-avui fericirea
s-ajung pe-acolo, dar sa nu va stie
nu-i colt prin Europa nicairea.

124 Vorbesc si mari si mici de faima vie
prin care casa voastra se cinsteste,
chiar de n-au fost pe-acolo sa se-atie.

127 Si jur, pe pasu-mi ce spre cer zoreste,
ca neamul tau, prin punga si prin spada,
si-acum in fata lumii straluceste.

130 Prin fire si-obicei, oricita sfada
aduce printre oameni capul rau,
ai tai ramin de drumul drept sa-si vada”.

133 Si-acela: „Mergi acum pe drumul tau;
soarele-n patul ce Berbecu-l tine
de sapte ori n-o pune capul sau

136 si-n minte-aceasta zicere de bine
ti-o fi batuta-n cuie mai presus
de orice alte marturii straine,

139 de-i neschimbat judetul cel de sus”.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE, octombrie, 2007

PURGATORIUL 7 - Răzvan CODRESCU

DANTE ALIGHIERI, DIVINA COMEDIE

in noua versiune romaneasca a lui Razvan Codrescu

PURGATORIUL

Cintul VII

Mantovanul Sordello, care afla cu uimire ca-l are in fata pe insusi marele Vergiliu si-l cinsteste ca atare („O, glorie-a latinilor... tu, tarii mele vesnica onoare ...”), se ofera sa-i calauzeasca prin Antepurgatoriu pe cei doi poeti, atit cit ii este si lui ingaduit sa inainteze de catre rinduiala divina („... va-ndrum cu drag, cit pot in sus patrunde...”). Cum insa se insereaza, iar noaptea e cu neputinta sa suie cineva pe acolo, Sordello le propune sa faca popas intr-o vale plina de duhuri alese. Privindu-le de sus, din gura vaii, Sordello le prezinta pe rind, facind o adevarata cronica pe scurt a istoriei contemporane (Europa occidentala a secolului XIII): se afla acolo, intonind Salve Regina (rugaciune catre Maica Domnului atribuita Sfintului Bernard si cintata mai ales la slujbele de seara), figuri imperiale si regale precum Rudolf de Habsburg (precursorul lui Henric VII, in care Dante isi pusese atit de mari sperante); Ottokar II (regele Boemiei); Filip III al Frantei (tatal lui Filip cel Frumos, numit aici de Dante il mal di Francia, „raul [pacostea, plaga] Frantei”), zis „Cirnul”; Henric I al Navarrei (socrul lui Filip cel Frumos); Petru III al Aragonului (dar si rege al Siciliei dupa „vecerniile siciliene”), zis „cel Mare”, pe care Dante-l vede „incins cu briu-a tot ce e virtute”; Carol I de Anjou („Nasosul”); Henric III al Angliei si – sezind mai prejos, ca unul de rang mai mic – marchizul Guglielmo VII di Monferrato (poreclit „Spadalunga”). Mai buni sau mai rai, toti s-au abatut, intr-un fel sau altul, de la datoria sacra fata de tarile si popoarele lor.


1 De cum acele-ntampinari fratesti
de trei sau patru ori au fost reluate,
Sordel, retras, grai: „Tu, cine esti?”.

4 „Cind pe-acest munte nu putea razbate
spre Dumnezeu vreun duh din trup iesit,
de-August imi fura oasele-ngropate.

7 Eu sint Virgil, de-un loc in cer lipsit
din necredinta, nu din alta vina”.
Asa raspunse domnul meu iubit.

10 Ca unul ce privirea sa-i atina
ar deslusi ceva, dar nu prea stie...
„O fi... n-o fi...”, si-uimirea nu-i putina,

13 la fel Sordel; ca mai apoi sa vie
smerit spre bard si ochii sa-si coboare,
prinzind, ca pruncul, de genunchi sa-l tie.

16 „O, glorie-a latinilor, prin care
vadi ce poate limba noastra”, spuse,
„tu, tarii mele vesnica onoare,

19 ce har sau merit sa te vad m-aduse?
De-s vrednic sa te-ascult, zi-mi daca vii
din iad, si care loc menit iti fuse!”.

22 „De-a lungu-ntregii crunte-mparatii”,
raspunse domnul, „strabatui incoace:
din cer minat, cu voia-i calc pe-aci.

25 Nu ce-am facut, ce n-am ajuns a face
de-naltul soare ma lipsi, de care
tirziu aflai, iar tie mult iti place.

28 E-un loc acolo jos ce cazne n-are,
ci bezne doar, si de-unde ne-ncetat
nu tipat urca, ci suspine-amare.

31 Stau cu-acei prunci ce nu s-au intinat,
muscati de moarte pina sa se spele
de-al omenirii stramosesc pacat;

34 si stau cu-acei ne-nvesmintati cu cele
trei mari virtuti, dar ce le-au cunoscut
pe altele, pazindu-se de rele.

37 Tu, daca poti si nu ti-e nestiut,
ne-arata drumul cel mai scurt spre unde
isi are purgatoriul inceput”.

40 „Tinuti nu sintem”, prinse a raspunde,
„de-un loc anume primprejur pe-aci;
va-ndrum cu drag, cit pot in sus patrunde.

43 Dar vezi ca ziua trage spre chindii,
iar noaptea-n sus sa umbli nu se poate;
deci cata unde-i bine-a poposi.

46 Razlete umbre-n dreapta-s aciuate:
eu sa te duc la ele as putea,
si-o fi placut sa le cunosti pe toate”.

49 „Cum asta?”, zise domnul. „Cine-ar vrea
sa urce noaptea, altii n-or sa-l lase,
sau n-ar razbi, ca este calea grea?”.

52 Bunul Sordel pe jos cu mina trase
o dira: „Vezi, nici pe-asta n-ai s-o treci,
de cum lumina soarele-si retrase.

55 Nu vreun alt lucru-ti pune piedici deci,
ci insasi bezna noptii te sileste
nevolniciei voia sa ti-o pleci.

58 Cit ziua-nchisa-n ceruri zaboveste,
nu poti decit sa vii-napoi devale
si coasta-n jur sa o strabati orbeste”.

61 Atunci Virgil: „Arata-ne-acea cale”,
grai uimit, „spre locul de popas
placut, cum zici, prin duhurile sale”.

64 Nu mult trudi pe-acolo-al nostru pas,
cind deslusii in munte-o scobitura,
cum e si-n lume cite-un vad retras.

67 „Acolo”, se-auzi a umbrei gura,
„ne-om duce, unde coasta poala-si face,
pina ce ziua a miji se-ndura”.

70 Drumeag cotit prindea a se desface
spre gura vaii, ce pierea in jos,
mai mult de jumatate, prin rastoace.

73 Aur si-argint, porfira si-alb lucios,
albastru pur si lustru cristalin,
si crud smarald cind il despici frumos,

76 de-acel tapsan de flori si ierburi plin
erau cu toate-nvinse-n stralucire,
cum de mai mult e-nvins ce-i mai putin.

79 Nu doar culori urzise mindra fire,
ci si miresme dulci, nenumarate,
rapind, de-a valma, suflet si simtire.

82 Salve Regina umbrele-asezate
cintau in cor pe pajistea in floare,
pe unde valea le-ascundea pe toate.

85 „Pina sa intre-n cuib putinul soare”,
ne spuse calauza mantovana,
„nu-mi cereti s-apucam spre ei carare.

88 De-aici de pe-naltime-a lor icoana
si-ale lor gesturi s-or vadi mai bine
decit de-am sta cu ei in joasa strana.

91 Cel ce-ntre dinsii mai semet se tine,
parca lasind ce-a face se cadea,
si nici sa cinte cu ceilalti nu-i vine,

94 Rodolfo craiul fu, care putea
de rani de moarte Italia s-o scape,
nu leac tirziu un altul sa ii dea.

97 Cellalt, ce pare-a-l mingiia de-aproape,
domni in tara de-unde Molda iese
spre Elba, si-Elba spre-ale marii ape.

100 E Ottokar, ce chiar de prunc fusese
mai bun ca fiu-i Venceslav, barbosul,
ce viata-n lene si-n desfriu si-o tese.

103 Iar Cirnul care-o face pe sfatosul
cu cel ce-asa de blind la fata pare,
muri fugar, lasind pe crin ponosul.

106 Priviti-l cum se bate-n piept de tare,
pe cind cel’lalt din palma-si facu pat
obrazului, oftind fara-ncetare!

109 Tata si socru raului sfruntat
al Frantei, jalea-n piept li se ascute
de traiul lui smintit si dezmatat.

112 Cel trupes, care cinta pe-ntrecute
cu cel poarta-asa de strasnic nas,
fu-ncins cu briu-a tot ce e virtute;

115 si rege dupa el de-ar fi ramas
acel flacau ce sta-napoia lui,
virtutea-ar fi trecut din vas in vas,

118 ce despre ceilalti n-ai putea sa spui,
ca-s Frederic si Iacob la domnie,
da
-n ei nimic din zestrea buna nu-i.

121 Din trunchi in mlade-umana vrednicie
arar razbeste; asa o vrea acel
ce-o da, dar cere pret de ruga vie.

124 Se potrivesc Nasosului la fel
ca si lui Petru cite spun aice,
ca Puglia si Provenza gem de el.

127 Mai mica-i roada ca saminta-as zice
cu cit Constanta-si lauda mai dihai
barbatul decit Marga si Beatrice.

130 Pe-al Angliei rege, Henric, simplu-n trai,
priviti-l cum adasta-nsingurat:
el buni urmasi lasa-n lumescul plai.

133 Iar cel ce sta mai jos, dar ridicat
isi tine vazul, e Guglielm Marchese,
de-al cui razboi cu Alessandria dat

136 pling inca Monferrat si Canavese”.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE, septembrie 2007.

PURGATORIUL 6 - Răzvan CODRESCU

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul VI

Tot in Antepurgatoriu (briul al doilea, menit celor lenesi), Dante este in continuare asaltat cu rugaminti de sufletele care rivnesc o mai repede curatire (prin rugile mijlocitoare ale celor aflati in viata) si pomeneste de citiva contemporani morti de putina vreme („Aretinul” Benincasa da Laterina, inecatul Guccio dei Tarlati, Federigo Novello, Pier de la Broccia, ucis prin uneltirile Mariei de Brabant, si altii). Dupa ce Vergiliu il lamureste cu privire la o afirmatie a sa din Eneida (VI, 376: Desine fata deum flecti sperare precando..., „Nu spera ca decretele zeilor pot fi schimbate prin rugi...”) si il instiinteaza ca pe piscul muntelui va fi intimpinat de Beatrice (asimilata Teologiei luminatoare), Dante asista emotionat la intilnirea si imbratisarea maestrului sau cu un duh si el originar din Mantova, cel al trubadurului Sordello, personaj maiestuos, ce-i prilejuieste lui Dante o lunga diatriba impotriva Italiei decazute (vv. 76-126) si o amara satira la adresa Florentei natale (vv. 177-151), asemanata in final cu o bolnava care se amageste in van.

1 De cite ori un joc de zaruri gata,
cel ce-a pierdut, ca sa se-nvete minte,
isi drege mina si-nciudat se-arata,

4 pe cind spre celalalt, pe dinainte,
din parti ori dindarat, dau buzna gloate,
ca el de toti sa isi aduca-aminte;

7 i-asculta-acela, insa nu se-abate,
si dind pomeni, pe rind il lasa-n pace,
si scapa astfel de buluc cum poate.

10 La fel si eu, incolo si incoace
catind si promitind la fiecare,
razbii treptat prin gloata drum a-mi face.

13 Era pe-acolo Aretinul care
de crudul Ghin di Tacco fu rapus,
si cel ce s-a-necat catind scapare.

16 Si rugi rosteau, cu mainile in sus,
Federigo Novello si pisanul
ce lui Marzucco faima i-a adus.

19 Era si Orso, si-acel duh, sarmanul,
desprins de trup nu pentru vina sa,
ci, cum spunea, din pizma cu toptanul;

22 Pier de la Broccia-adica; si cit n-a
dat ortul, doamna din Brabant sa fie
cu grija, sa n-ajunga-n iad cumva...

25 Cind slobod fui de umbrele ce mie
rugi imi faceau de rugi sa aiba parte,
ca la sfintenie mai curind sa vie,

28 zisei: „Se pare ca tu negi in carte,
lumina mea, c-ar fi vreo ruga-n stare
sa schimbe soarta ce din cer se-mparte;

31 or, cei de-aici chiar asta cer mai tare:
o fi-n desert nadejdea lor, sau eu
ce-ai spus cindva nu priceput-am oare?”.

34 Si dinsul mie: „Clar e scrisul meu;
si nici nadejdea lor nu e gresita,
de-ti este mintea sfetnic bun mereu;

37 caci culmea judecatii nu-i clintita
de focul unei clipe de iubire,
de cei de-aici asa-ndelung rivnita;

40 ce-am scris cindva avea indreptatire,
caci ruga, atunci de Dumnezeu straina,
nu aducea a vinei ispasire.

43 S-ar cuveni sa nu te mai atina
asa-ndoieli inalte, de nu-ti zice
cea intre cuget si-adevar lumina.

46 Nu stiu daca pricepi; de Beatrice
vorbesc, pe care-o vei vedea curind,
pe culme sus, senina si ferice”.

49 Iar eu: „Stapine, sa zorim urcind,
caci nu mai sint trudit ca altadata,
si piscul, vezi, si-ntinde umbra blind”.

52 „Cit ne-a ramas din ziua asta toata”,
raspunse el, „vom tot sui razbit;
dar nu-i in fapt precum in gind se-arata.

55 Pin’ s-atingi piscul, tu-l vei fi zarit
intors pe cel ce-acum pe dupa coasta
se-ascunde, de zagazul tau scutit.

58 Dar uite-un duh ce singur cuc adasta
si catre noi privirile-si imbie:
ne-o spune el pe unde-i calea fasta”.

61 Spre-acela-am apucat: ce maretie,
o, duh lombard, era-n statura ta,
si ochii blinzi ce gravi puteau sa-ti fie!

64 El nu zicea nimic, ci ne lasa
sa-i dam tircoale, catre noi catind,
cum face leul in odihna sa.

67 Atunci Virgil, spre el inaintind,
il intreba ce drum mai bun o fi,
dar de raspuns din partea lui, nici gind!

70 De tara si de rost ne iscodi
la rindul sau, la care domnul spuse:
„Din Mantova...”; si umbra-n sus sari

73 din locul unde pina-atunci sezuse,
zicind: „Eu sint Sordello, mantovane,
din tara ta!”. Si-mbratisare fuse.

76 Italie roaba, cuib de cazne-avane,
caic fara naier prin vijelie,
nu doamna-n jilt, ci casa de putane!

79 Acel preanobil duh ce rivna vie,
doar auzind al tarii sale nume,
avu pe cel de-un neam la piept sa-l tie,

82 pe cind acum se razboiesc anume
cei vii ai tai, mincindu-se-ntre ei,
desi un zid si-un sant li-s vatra-n lume!

85 Pe tarmuri cata, cloaca de misei,
si-apoi si-n sinul tau, de mai gasesti
vreun loc sa aiba pacea-n el temei!

88 La ce folos cu friu incinsa esti
de Iustinian, cind goala-i saua ta?
Mai grea rusine pentru el patesti.

91 O, neam dator credinta-a o pastra
si pe Cezar sa-l lasi in saua lui,
de mintea la cuvintul sfint ti-ar sta,

94 priveste fiara naravita sui,
din pinteni nestrunita vreodata,
de cind capastru ai ajuns sa-i pui!

97 O, neamtule Alberto, ce scapata
o lasi de tot in marea ei turbare,
in loc s-apesi pe-oblinc cu vlaga toata,

100 osanda grea de sus sa se coboare
pe spita ta, de dreapta ei urgie
si succesorul tau sa se-nfioare!

103 Caci tu si tatal tau, cu lacomie
pe dincolo umblind, ati fost lasat
gradina-mparatiei ca pustie.

106 Vino sa-i vezi, nepasator sfruntat,
Monalzi, Filippi, Montecchi si Capuleti,
care rapus si care-nspaimintat!

109 Vino, haíne, nobili hrapareti
sa vezi duium si raul sa-l stirpesti,
si-n Santafiore minte sa te-nveti!

112 Vino la plinsul Romei sa privesti,
cum zi si noapte striga vaduvita:
„Cezarul meu, de ce ma ocolesti?”.

115 Vino sa vezi iubirea-n toti sadita!
Si daca mila nu ti-o fi de noi,
rusine-aduca-ti faima dobindita!

118 De-ngaduit imi e, supreme Zeu
ce pentru noi te-ai rastignit pe cruce:
altunde-ntorsi ti-s ochii drepti mereu?

121 Sau poate Sfatul tau ascuns ne-aduce
vreun bine ce demult se pregateste,
dar nu-l chitim cu mintile caduce?

124 Caci crunta tiranie copleseste
Italia-ntreaga si-un Marcel devine
orice lichea ce-ntr-un partid urzeste.

127 Florenta mea, fii mindra ca pe tine
atari cuvinte nu te-ating deloc,
caci stiu ai tai mereu sa iasa bine!

130 Multi simt dreptatea, dar nu trag cu foc,
si-n arc sageata fara sfat n-o pun;
ci-ai tai pe buze-o au in orice loc.

133 Multi fug de greul binelui comun;
ci-ai tai, chiar nechemati, vor slujbe grase,
strigind: „Eu pentru asta-s numai bun!”.

136 Fii vesela ca toate ti-s frumoase:
tu esti bogata, pasnica, cuminte!
De drept graiesc, din fapte-s toate scoase.

139 Sparta si-Athena, care mai nainte
au dominat civila legiuire,
la bunul trai au luat putin aminte

142 pe linga tine, unde-asa subtire
e legea ca-n noiembrie se desira
ce in octombrie a avut urzire.

145 De cind te stii, de cite ori venira
tot alte legi, alti bani, alte-oficine,
schimbind ce-avusi si citi te cirmuira!

148 De nu esti oarba si-ti iei seama bine,
te vei vedea ca pe-o bolnava care
doar stind in pat nu poate sa se-aline,

151 ci-n zvircoliri isi cauta scapare.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE, iulie, 2007.


PURGATORIUL 5 - Răzvan CODRESCU

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul V

Aflati in continuare in Antepurgatoriu, cei doi poeti intilnesc o ceata de nepasatori morti de moarte violenta, dar care apucasera sa se caiasca in ultima clipa a vietii. Vazind ca Dante facea umbra cu trupul sau, acestia se intrerup din cintarea pe care o intonau (Miserere, „Miluieste-ma...” – inceputul Psalmului 50), isi exprima uimirea printr-un „O” prelung si in cele din urma prind sa-l asalteze cu intrebari si rugaminti, stiind ca le poate duce vestea in lumea celor vii si-i poate indupleca pe acestia sa se roage pentru sufletele lor impovarate. La sfatul lui Vergiliu, Dante le vorbeste fara sa se opreasca din mers. Desi nu recunoaste pe nici unul dintre ei, le promite global, „pe pacea ce-s purtat din lume-n lume/ s-o cat pe urma pasilor mareti” (adica pe urma pasilor calauzei sale, Vergiliu), ca nu le va insela increderea si-i va pomeni in lume. Jacopo del Cassero (asasinat in 1298), Bonconte da Montefeltro (mort in batalia de la Campaldino – 1289) si sieneza Pia (data mortii chiar de sotul ei) ajung sa-i vorbeasca lui Dante, convinsi ca acesta isi va aduce aminte de ei dupa incheierea lungii sale pribegii (... quando tu sarai tornato al mondo e riposato de la lunga via... – vv. 130-131).

1 Lasasem ceata umbrelor, calcind
pe urma celui ce-mi dadea-ndrumare,
cind dinapoi, spre mine aratind,

4 striga un duh: „Priviti! Pe cit se pare,
de-a stinga lui lumina nu razbate
si-i ca si viu la mers si-nfatisare!”.

7 Ochii-ntorcindu-i, eu vazui cum toate
acele duhuri se holbau uimite,
la mine si la razele-nfrinate.

10 „De ce te pasc porniri necumpanite”,
grai Virgil, „si-ncepi a sovai?
Ce-ti pasa ce spun ei pe susotite?

13 Urmeaza-ma si lasa-i a vorbi:
fii tare ca un turn, ce nu clinteste
oricit in crestet vintul l-ar izbi;

16 cel cui un gind alt gind ii odrasleste,
se-ndeparteaza pururi de la tel,
caci crescind unul, celalalt slabeste”.

19 Decit „Da, vin”, ce sa fi spus de fel?
Si-am spus-o napadit de-acea culoare
ce uneori ii da iertarii zel.

22 Atunci, spre noi piezis coboritoare,
de-un stol de umbre ochii mei dadura,
ce
Miserere-n cor cintau cu-ardoare.

25 Dar observind curind c-a mea faptura
statea zagaz intr-a luminii cale,
in „O” prelung cintarea-si prefacura.

28 Iar doi din ei, ca niste soli, devale
spre noi grabira, intrebind deodata:
„Ce rost pe-aci va face-a da tircoale?”.

31 Si domnul meu: „Puteti pleca indata,
si duce, cui v-a fost trimis, de veste
c-acesta-i trup de carne-adevarata.

34 De-au stat privind la umbra-ntinsa peste,
cum tind sa cred, de-ajuns raspuns le fie:
cinsteasca-l, caci de mare pret le este”.

37 Nici stea cazind, nici fulger in tarie,
nici nori in august haituiti de soare
nu-mi fuse dat sa vad vreodata mie

40 gonind mai iute decit solii care
spre-ai lor s-au dus, ca sa revina-apoi
cu toti buluc, ca turma ce friu n-are.

43 „Sint multi acestia care vin spre noi,
c-o ruga fiecare”, bardul zise;
„nu sta, ci-n mers asculta-al lor convoi”.

46 „O, tu, ce mergi spre fericiri promise
cu insusi trupu-n care te-ai nascut,
stai mai incet!”, striga cit stol venise.

49 „Ti-o fi-ntre noi si vrunul cunoscut,
sa duci de dinsul veste-n lumea vie...
Ce fugi asa? Ce-i greu sa fi statut?

52 Muriram toti de-aici prin silnicie
si pina-n ceasul mortii pacatosi:
ci-atunci aprinse ceru-n noi faclie,

55 de ne-am cait si-am fost din viata scosi
ca unii impacati cu Dumnezeu,
de-al carui dor tinjim acum zelosi”.

58 „Oricit ma uit la voi”, raspuns-am eu,
„nu recunosc pe nimeni, dar de vreti,
alese duhuri, ajutorul meu,

61 graiti-mi si incredere aveti,
pe pacea ce-s purtat din lume-n lume
s-o cat pe urma pasilor mareti”.

64 Si unul incepu: „In tine-anume
ne-ncredem toti si fara juraminte,
de n-o fi nimeni voia sa-ti sugrume.

67 Luind eu cuvintul altora-nainte,
te rog, de-ai sa mai vezi frumoasa tara
dintre Romagna si-a lui Carol ginte,

70 indupleca-i cu vorba-ti bunaoara
pe cei din Fano ca prin ruga mare
sa-mi usureze-a vinei grea povara.

73 De-acolo-s eu; dar ranile prin care
cat singe-aveam, se scurse tot din mine
,
printre Antenori au fost sa ma doboare,

76 pe unde ma credeam ferit mai bine:
acel din Esti mi-o facu, ce-n ura
nedreapta se-ntrecu atunci pe sine.

79 Spre Mira de fugeam cind dinsii fura
la Oriaco sa m-ajunga, poate
avea si-acum suflare-a mea faptura.

82 Fugii spre mlastini, unde-n stuf si zloate
ma incilcii si ma vazui rapus
de ranile ce-mi siroiau cu toate”.

85 Apoi un altul: „Dorul care-n sus
te trage se-mplineasca, si-ndurare
arata si de dorul meu nespus!

88 Din Montefeltro, mi-s Bonconte, care
de Giovanna si de-altii fui uitat,
si fruntea-mi plec pe-aici, cu jena mare”.

91 Iar eu: „Ce fapt sau forta te-a purtat
asa departe hat de Campaldino,
incit mormintul nu ti-a fost aflat?”.

94 „Oh”, zise el, „din jos de Casentino
e-o apa ce-Archiano se numeste,
cu-obirsia-n sus de Schit, in Apennino.

97 Pe unde insusi numele-i paleste,
ajuns-am eu, taiat la beregata,
vazind cum cimpu-n fuga mea roseste.

100 Cu ochii stinsi si vocea sugrumata,
cazui chemind al Maicii Sfinte nume,
si carnea mea ramase-nsingurata.
103 Nu mint, iar tu asa sa spui in lume:
cind inger bun ma lua, cel rau striga:
«Tu, cel din cer, de ce mi-l furi anume?

106 Din el iei partea care va dura,
pe pretul unei lacrimi pricajite,
dar pe cealalta eu m-oi razbuna».

109 Stii la un loc cum prind sa se agite
vaporii umezi in vazduh, si-apoi
frigul in ape jos ii retrimite.

112 Luind mintea reazam relei sale voi,
stirni cel rau si neguri, si vintoasa,
prin ce putere are dupa soi.

115 In gura noptii el o ceata groasa
din Protomagno pina-n pisc lati,
nori ca de plumb pareau pe cer c-apasa

118 si greul aer apa deveni:
potop cadea si-n vai cata scapare
ce nu putea pamintul inghiti;

121 suvoaiele unite-n iures mare
spre fluviul regal navala-au dat,
nefiind nimic sa le opreasca-n stare.

124 Aflind la gura-i trupu-mi inghetat,
umflatul Archian in Arno-l duse,
despreunind si bratele ce-au stat,

127 in ceasul greu, pe pieptu-mi cruce puse:
apoi prin ripe pin
la fund ma trase,
sub cita prada viitura-aduse”.

130 „O, cind, intors in lume, o sa-ti lase
destul ragaz si tihna pribegia”,
grai alt duh, cind cel
lalt mut ramase,

133 „adu-ti aminte si de mine, Pia,
nascuta-n Siena si-n Maremma moarta:
o stie bine cel ce cununia

136 mi-o prefacu in neferice soarta”.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE, iunie, 2007.