miercuri, 1 decembrie 2010

BEATRICE, MUZA LUI DANTE. SFÎNTA BEATRICE.

"Dante meets Beatrice at Ponte Santa Trinita", by Henry Holiday (1839 - 1927), 1883, oil on canvas, 140 x 199 cm, National Museums and Galleries on Merseyside, Liverpool.
You can see the Arno and the Ponte Vecchio of Florence.
"Beata Beatrice" par Marie Spartali Stillman

Dante Gabriel Rossetti's Beata Beatrix, 1863.

"Dante şi  Beatrice", pictură de John William Waterhouse

duminică, 1 august 2010

AROGANŢA LUI DANTE


GIOVANNI BOCCACCIO

AROGANŢA LUI DANTE
(Traducere liberă)

Sînt Dante Alighieri, întunecata Minervă
Inteligenţă şi artă îmi puse-n talent,
Eleganţa maternă mai adaugă semnul
Ce ţine de marele miracol al naturii.

Înalta-mi fantezie e gata, cu siguranţă,
Să treacă Infernul şi Împărăţia Cerească,
Încît nobilul meu volum să fie vrednic
Să-nfunte timpul şi o lectură spirituală.

Glorioasa Florenţă mi-a dat-o mama,
Iar mama vitregă mai degrabă mila
Şi vina unei limbi alunecoase şi hoaţe.

Ravenna mi-a fost gazda exilului meu –
Şi-mi fu trup şi suflet – iar la Tatăl Ceresc
Invidia opresoare nu cîştigă sprijin.

Savin BADEA

GIOVANNI BOCCACCIO

AROGANŢA LUI  DANTE


Sunt Dante-Aligheri - Minerva cea pură
Şi geniu şi artă mi-a pus în talent,
Materna fineţe un semn permanent
Ce-i marea minune a Mamei Natură.

A mea fantezie e gata de-o tură,
Să treacă Infernul şi Raiul ardent,
Iar nobilu-mi op să rămîie potent,
Tot timpul, prin spirit, plăcută lectură.

În glorii, Florenţa mi-e mamă, firesc,
Iar vitrega-mi mamă de milă e-o mare
Şi-n limba cursivă, de hoţ, ce-o vorbesc.

Mi-e gazdă Ravenna-n exil, protectoare
La trup şi la suflet - iar Tatăl Ceresc
Invidiei sprijin nu-i dete-n pierzare.

Savin BADEA

Vezi şi:

REZUMAT - Giovanni BOCCACCIO

vineri, 30 iulie 2010

DANTE TRADUS DE ETA BOERIU


Sursa fotografiilor:

Laszlo9

Dante tradus de Eta Boeriu


 Laszlo Alexandru



…“Cantonate pe tarîm epistolar, legaturile noastre amicale au supravietuit�?, îsi încheie Viorica Guy Marica, în numarul precedent al Tribunei, rememorarile emotionante despre membrii Cercului literar de la Sibiu. Gruparea artistica manifestata – în mod miraculos – sub auspiciile întunecate ale razboiului a fost spulberata abia de sovietizarea României. Ceea ce nu reusise un conflict mondial, a izbutit pacea comunista: destramarea relatiilor sociale, suspendarea manifestarilor neaservite, terorizarea scriitorilor. Prietenia s-a ascuns în paginile scrisorilor. Fapta culturala s-a transformat în sfidare individuala. Spatiul de refugiu al Etei Boeriu din fata urgiei staliniste l-a constituit literatura italiana. Întregul teritoriu a fost strabatut cu pas masurat. Numele si capodoperele cele mai reprezentative, de-a lungul secolelor, si-au gasit expresie româneasca prin intermediul poetei din Cluj: Dante, Divina Comedie; Petrarca, Rime si Cantonierul; Boccaccio, Decameronul; Michelangelo, Rime; Leopardi, Cînturi. Apoi: B. Castiglione, Curteanul, Giovanni Verga, Mastro don-Gesualdo, Alberto Moravia, Indiferentii, Cesare Pavese, Tovarasul, Elio Vittorini, Erica si fratii sai. Garibaldina, precum si Antologia poeziei italiene. Secolele XIIIXIX si Trinacria. Poeti sicilieni contemporani.

Întîlnirea cu Divina Comedie s-a produs înca din primii ani de studentie, în cadrul cursurilor de Lectura Dantis, sub îndrumarea viitorului sot, profesorul Umberto Cianciolo. “Fervoarea cu care asteptam acest curs, încîntarea cu care ieseam de la el, freamatul launtric în care începusem sa deslusesc, nelimpede înca, acea «corrispondenza d’amorosi sensi» care se statornicea între Dante si mine si care avea sa ma însemneze pentru totdeauna, explica peste ani temeritatea uriasei încercari la care m-am supus, o supunere netarmurita, placuta ca-n dragoste, atunci cînd am început sa traduc Divina Comedie�?. Poemul dantesc, initiala punte de legatura amoroasa (“Galeotto fu il libro e chi lo scrisse�?), a ramas a fi studiat, aprofundat, cîntarit si talmacit, timp de cincisprezece ani, chiar si dupa ce primul impuls biografic s-a stins si iubirea s-a destramat.

A citi Divina Comedie echivaleaza oricum cu o aventura dificila, plina de piedici si surprize, menite a-l descuraja pe neofitul sovaitor. Dar a traduce Divina Comedie înseamna deja mult mai mult: a-ti dedica decenii de activitate profesionala patimasa acestui scop, a parcurge biblioteci de explicatii si analize, pentru a-ti deslusi în prealabil împletirea de sensuri ascunse “sotto il velame�?, a reflecta amanuntit la echivalentele românesti cele mai potrivite, a-i studia amanuntit pe cei care te-au precedat pe aceasta cale a traducerii, a numara pîna la istovire cele 11 silabe din care compuse cele 14230 de versuri ale tarîmului de dincolo etc.

Aventura cu atît mai ingrata cu cît stacheta a fost din start plasata la înaltimi ametitoare. Prima si cea mai semnificativa traducere integrala în versuri, semnata de George Cosbuc, apare între 1924 si 1932. În urmatorii doi ani este adusa la lumina varianta în proza a poemului, realizata de Alexandru Marcu. A treia transpunere completa e finalizata de asemeni în perioada interbelica de catre Ion A. Tundrea – Infernul sau fiind tiparit în 1940, iar întreaga trilogie doar o jumatate de secol mai tîrziu, în 1999. A patra echivalare a capodoperei dantesti, în versuri ramase peste 50 de ani în manuscris, i se datoreaza lui Giuseppe Cifarelli. Iata o realitate editoriala din cale afara de stranie, în care traducerile poetice ale Divinei Comedii si-au devorat biografic autorii, asteptînd stingerea lor din viata pentru a iesi în întîmpinarea publicului, iar unica transpunere în proza tintea mai ales finalitati didactice (fiind oricum de negasit, o data cu disparitia, în închisorile comuniste, a realizatorului ei). Într-un asemenea context, versiunea româna a Divinei Comedii, asa cum a publicat-o Eta Boeriu în 1965, echivala cu o consacrare.

Dificultatea coplesitoare de principiu, într-o astfel de aventura a spiritului, tine de faptul ca Dante Alighieri sintetizeaza cultura si inventeaza limba. Cum poate fi transpusa în straie românesti o realitate istorica, il Trecento, care lipseste din inventarul perceptiei noastre? Ce limba româna poate exprima experiente poetice care au precedat cu doua secole Scrisoarea lui Neacsu? La aceste întrebari, un raspuns foarte diferit ne ofera versiunile George Cosbuc si Eta Boeriu. Poetul vietii rurale îsi ia pe umeri aceleasi obstacole pe care le-a înfruntat însusi Dante: sculpteaza expresia, coboara în adîncurile temporale, calca foarte riguros pe urmele marelui florentin, îi accepta sfidarea si se ia la întrecere cu el. Poeta fiorului sufletesc alege sa-l apropie pe Dante de zilele noastre si de aria noastra culturala: exprimarea e simtitor modernizata, lirismul de ansamblu este mai pronuntat, asperitatile sînt slefuite, echivalenta cu originalul trebuie cautata deja nu la nivelul cuvîntului si al versului, ci la acela, mai general, al tertinei, al corespondentelor de ansamblu. Ceea ce se cîstiga în fluenta, se pierde la fidelitate.

Cautari succesive au condus-o pe Eta Boeriu la acest rezultat. În prima varianta, datînd de la începutul anilor ‘50, autoarea îsi marturiseste neputinta respectarii endecasilabului si a tertei rime din original. Va transpune asadar întreg Purgatoriul si 6 cînturi din Infern, folosind masura de 14 silabe si rimînd doar versurile 1 si 3 ale tertinei. În ciuda încurajarilor primite din partea profesorului D. Popovici, tînara italienista intuieste în mod corect ca aceasta optiune e nesatisfacatoare. Traducerea initiala se abatea nu doar de la masura poetica dantesca, ci si de la particularitatile sale expresive. Concizia, sobrietatea si lapidaritatea italiana erau diluate, excesiv explicitate si prea extins frazate în româna. A doua varianta recupereaza endecasilabul în transpunerea integrala a Purgatoriului si a Infernului. Evolutia pe calea cea buna este deja semnificativa. Spiritul originalului începe sa fie intuit. Continua totusi sa lipseasca la terza rima. Tertinele se însira sacadate, individualizate. Nu apar înca legatura armonioasa dintre versuri, senzatia de fluenta prelungibila la infinit, transmisa de capodopera lui Dante. Sfidarea aruncata de George Cosbuc actioneaza hotarîtor în acest moment: sa fie oare imposibil de egalat, cincizeci de ani mai tîrziu, ceea ce s-a putut atinge deja la începutul secolului XX?! A treia si ultima varianta construita de Eta Boeriu transpune cele trei cantice, Infernul, Purgatoriul si Paradisul, respecta masura dantesca a endecasilabului si recupereaza terta rima. Exigentele formale ale textului sînt împlinite si poemul poate porni, într-un nou vesmînt românesc, în cautarea cititorilor. Dar impedimentele de la suprafata traducerii se reverbereaza în infinitele obstacole ascunse în tesatura materialului. Eta Boeriu dovedeste o nuantata cunoastere a mizelor înfruntate si ni le marturiseste într-un text memorabil. “Spiritul patima s al lui Dante, împovarat de gînduri si poezie (…), puterea lui de evocare, imaginatia incandescenta, luciditatea viziunilor sale rabufnesc la tot pasul în comparatii, imagini, alegorii, invective, viziuni ori dialoguri, în care se împletesc, de-a lungul celor trei tarîmuri, sublimul cu cruzimea celor mai cutezatoare expresii, durerea ce mocneste cu rîsul plebean si extazul fericirii pure cu scrîsnetul damnatilor�? (vezi Cum am tradus Divina Comedie, în vol. Studii despre Dante, Buc., 1965, p. 269). Era nevoie de sensibilitatea unui artist al cuvîntului, dublata de tenacitatea unui salahor, pentru a duce un asemenea pariu la bun sfîrsit.

Multe ar mai fi de adaugat despre traducerea sculpturala a Etei Boeriu: felul în care a fost aleasa o cale de mijloc, între arhaizarea fortata si româna contemporana, folosirea prudenta a regionalismelor, pentru a se evita stridentele pe alocuri suparatoare, dozarea circumspecta a neologismelor, maiestria redarii comparatiilor atît de complexe (care la Dante variaza de la un singur hemistih exploziv, pîna la imagini alternative comparate, extinse pe doua, trei sau mai multe tertine – ajungîndu-se chiar la comparatii pe 18 versuri!), surprinzatoarele ruperi de ritm (pînza freatica a unei descrieri melancolice e sfîsiata de actiunea abrupta, dar si invers, aventura frenetica e suspendata printr-o rememorare în culori pastelate), formulele epigrafice absolut memorabile, cu valoare proverbiala, enumeratia dezlantuita, aliteratia bogata, umorul gros, situat dincoace de limita vulgaritatii, enunturile enigmatice, destinate sa sporeasca prin taina lor tensiunea calatoriei initiatice etc. etc.

Divina Comedie transpusa de Eta Boeriu reprezinta nu doar o capodopera cu existenta autonoma, ci si un excelent material de lucru pentru dezbaterile profesioniste în domeniul traductologiei. Numeroasele argumente ce se pot adduce în favoarea sau împotriva unor optiuni de principiu ale poetei nu fac decît sa-i umple azi de viata activitatea artistica. O viata mai lunga decît veacul.

 Sursa:

Dante tradus de Eta Boeriu - Romania Culturala

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI de Ovidiu Vuia


Prietenul meu, student si el, locuia pe varful unei coline -daca Roma are sapte, Clujul sigur e asezat pe mai multe- intr'o casa cu un balcon larg unde ne adunam sa invatam. Asa am cunoscut-o pe Eta Boeriu (23.02.1923 - 13-11-1984) si daca zic am cunoscut-o inteleg ca am vazut-o trecand printre noi ca o aratare de vis si frumoasa precum fecioarele din icoana.

Peste ani i-am reintalnit imaginea pe cand ma plimbam pe strazile si in muzeele Florentei. O regaseam in silueta sinelie a tinerelor femei pictate de maestrul Domenico Ghirlandaio in corul bisericii Sta. Maria Novella sau in chipul, Venus nascand sau in Dantul celor trei gratii, al Simonetei iubita de Giuliano de Medici, prezenta si in visul lui Sandro Botticelli.
Si totusi mai aproape imi era in pridvorul plin de linisti; parca in mijloc se afla un havuz in jurul caruia erau adunati cativa ingeri muzicanti, albi, cu titere si mandorle, la Santissima Annunziata deasupra unei porti intr'o arhitrava. Acea Maria a Sacco, femeia lui Andrea de Sarto, Lucrezia del Fede, era chiar Eta Boeriu, o madona cu parul negru, soră cu Florica, taranca de Grigorescu. Marturisesc ca nu atat frumusetea ei fizica am regasit-o in Italia cat statuia-i spirituala, mai ales aceasta corespundea unei printese de Renastere, simbol al armoniei vesnice, prezent in baudelaireianul: Je hais le mouvement qui deplace les lignes.
Citisem traducerea ei, a Divinei Comedii de Dante Alighieri si calauzit de ea l-am cautat pe poet in cetatea de altadata intre turnurile Badiei florentine si al Bargelloului, spre casa lui, scara in colt guelf, la piata galbena a Veronei in penumbrele de piatra arsa a Santei Maria Antiqua pana la mormantul sau din Ravenna, asezat langa biserica romanica, San Francesco, locuri unde chiparosii par cadelnite enorme imprastiind miroase ceresti.
Divina Comedie talamacita de G. Cosbuc mi-a ramas aproape inaccecsibila, marele poet s'a straduit sa desfaca si sa refaca textul dantesc pastrandu-i antichitatea rasfranta in limba lui noua, ca'ntr'o Biblie incuiata sub copacii de argint. Lucrul iesit din mana maestrului este in primul rand pentru mandarini, cunoscatori ai cantecelor dantesti, table ale legii ramase undeva sus pe vatra muntelui.
Din contra, Divina Comedie a Etei Boeriu, izvorand din munca marelui ei inaintas, reuseste sa coboare pana la muritorul zilelor ei, soarele marinimos se daruie ca o baie de mir si maslu, fiecaruia.
Recent aparuta in editia doua, prefatata si comentata de Al. Balaci, regretam forma, inferioara, si unei editii din Biblioteca pentru toti interbelica.
O astfel de carte ar fi meritat sa fie publicata in scriere de lux iluminata pe margini cu miniaturi de vreun artist veronez asemenea exemplarelor cu care dormeau sub cap Lodovico il Moro sau Cezar Borgia si cum se vor fi gasind in biblioteca din Urbino a ducelui Federigo da Montefeltro, al carui portret din profil, ca de medalie romana, ni l-a lasat Piero de la Francesca.
In anul 1981, in editura Dacia din Cluj, apar Canti, Canturile lui G. Leopardi in traducerea E. Boeriu. Poetul nascut, crescut, revenit mereu, ca Ulise la Itaca lui, in orasul tineretelor sale, Recanati, zice ca acolo in biblioteca uriasa a parintilor parintilor sai si-ar fi distrus sanatatea. Cunoscut ca mare poet romantic si pesimist asemenea lui Bayron sau Eminescu, personalitatea lui se arata mult mai complexa, ca a celorlalti de altfel. Cu cat il studiem mai atent descoperim deducatia lui legata de antichitatea elena, clasica, asa ca la Hölderlin si olimpianul Goethe.
Traducerea in romaneste a lui Leopardi, e o incercare grea, Eta Boeriu e constienta ca lupta ei va fi de astadata ca a lui Iacob cu ingerul, din cauza formei adaptate de poet, a versurilor libere, endecasilabul fara rima sau cu rime intercalate, asa ca magia cantecelor este interioara, lipita de limba italiana ca aroma de floarea ei. Intr'un cuvant poezia lui Leopardi se arata aproape intraductibila, precum a lui Eminescu si poate inca mai mult. Iata din ce cauze obiective, traducatoarea va aplica o talmacire justa, fidela, in texte paralele bilingve, marginindu-se acolo unde îi pare ca reusita nu e deplina, la scopul didactic, sa faca inteles cel putin continutul. Impresia noastra este ca in respectivile conditii ni s'a dat doar un concept, o munca neterminata cuprinzand in ea chinul suferit si de poetul Cosbuc la prima traducere a Divinei Comedii.
Eta Boeriu are cultul talmacirii si stie ca pentru a fi cu adevarat corespunzatoare, autoarea va trebui nu numai sa i se substituie celui tradus, in destinul si trairea epocii lui, dar sa si fie inzestrata cu un deosebit talent si simt al poeziei. In acest sens exista cateva exemple majore de traduceri in limba romana in care talmacitorii au ajuns aproape sa intreaca pe marii lor parteneri de arta. Ma refer la Al. Phillipide cu poeziile lui din Baudelaire sau la Lucian Blaga, cu Faust de Goethe.
Fara indoiala nu exageram daca vom sustine ca Eta Boeriu se inscrie printre acesti mari artisti care prin fapta lor au imbogatit literatura romana cu opere noi.
Astfel in Antologia poeziei italiene aparuta in ed. Albatros 1980, aventura sufleteasca a Etei Boeriu pare in aparentă mai usoara cand ne prezinta in limba romaneasca cei mai semnificativi poeti italieni dela Sfantul Francisc la Carducci, cu cateva poezii alese. Intre cetatea sfantului Assisi rugaciune a muntelui cenusiu de Subasiu si dealurile visatoarei Maremme florentine sunt de fata la nobilul cenaclu printre altii Lorenzo Magnificul, Anelor Poliziano, Luigi Pulci, Matteo Boiardo, Ariosto, Vittoria Collona, Michelangelo Buonarroti, Torquato Tasso, Pietro Metastasio si nu pot lipsi Dante, Petrarca,Ugo Foscolo, Leopardi.
Este momentul sa remarcam ca legatura omului nostru de cultura cu Italia artistica a fost tot timpul stransa de la Asachi, Duiliu Zamfirescu la Iorga si Parvan. Cu toate acestea literatura italiana nu ne este atat de apropiata ca cea franceza de pilda, desi ne-am bucurat de italienisti de vaza ca Ramiro Ortiz si Al. Murcu printre altii.
Una din explicarile obiective o putem gasi in cartea Etei Boeriu si anume este vorba de formalismul strict al poeziei italiene -nu surprinzator la un popor atat de artist- prezent ca un fir rosu de la Dante la Carducci, complet opus stihului romanesc, creat de Eminescu si Alecsandri din poezia populara total emancipata de sub tutela oricarui canon formal, mult mai inrudit astfel cu framantarile inovatorii din literatura franceza si germana.
Tocmai de aceea Eta Boeriu vine sa acopere cu lucrarea ei un mare gol, oferind cititorului de astazi o viziune de ansamblu asupra panoramei de aur a literaturii italiene clasice.
Dar acestea din urma ar constitui, cu toata frumusetea lor, doar un fel de nobile exercitii cand dupa parerea mea marea opera a Etei Boeriu [mai poate fi una dupa Divina Comedie?] este traducerea Cantonieruui lui messer Francesco Petrarca aparuta in ed. Dacia, anul 1974.
Nascut la Arezzo, pe nedrept numit poet florentin, Fr. Petrarca a pastrat intreaga lui viata cel putin o rezerva fata de cetatea de pe Arno, autoarea exilului tatalui sau din cauza caruia va ajunge sa-si petreaca multi ani, in cetatea papala din Avignon.
Pentru a mai regasi pe acest pamant marturiile poeziei petrarchiene trebue sa te calatoresti la Vaucluse pe apa Sorgai in sus, pana la izvorul fantana, una din minunile lumii geologice. In ape straluceste culoarea matasei broastei si a lichenilor, verdele ce-a asteptat atatea secole sa fie redescoperit de modernul Cezanne si sa-l puie pe panza. Si in pacea si maretia muntelui ridicat ca un zid ce ar putea sa fie una din potile raiului.
La Arque Petrarca langa Padova unde s'a retras poetul la batranete si unde i s'a facut mormant de rege purtat pe umerii patriei sale iubite, Italia, rememorezi acelasi peisagiu, al pomilor fiinte, al tacerilor litanii si lacrimi.
Poetul cautandu-si iubirea pierduta in singuratate, departe de oameni ar parea ca un romantic dar pentru aceasta îi lipseste delirul farbelor si excesul lui Delacroix de pilda. El are ceva din tristetea instrainatului modern al lui Camus, rob al sufletului nostru, numai ca-si reface expresia si marele echilibru apolinic prin forma sonetului -inventat de poetul sicilian Iacopo da Lentini- pe care stie sa-l cizeleze asemenea unui giuvaer prelucrat de Benvenuto Cellini. Canzonele rasar ca apele scapate din matricea tiparului fix dar tot oglinzi ale statuilor euritmice, idealul artistilor de renastere.
Eta Boeriu pastreaza in traducerile ei matrica strict clasica, in Divina Comedie endecasilabu tertinelor, perfect si simetric rimate, este tot atat de propriu ca hexametrul povestirilor homerice. Acelasi endecasilab va fi prezent si in octavele eroice ale lui Ariosto, Torquaato Tasso si dupa cum am vazut si in Idilele si antiidilele lui Leopardi. Endecasilabul, vers obisnuit iambic compus din unsprezece silabe este tot atat de caracteristic pentru literatura italiana ca versul alexandrin alcatuit din 12 silabe cu cezura la mijloc, pentru literatura franceza.
Sonetul petrarchian strict endecasilabic a fost practicat la noi ca o forma fixa de Eminescu, Vlahuta pana la Bacovia, primul reuseste sa dea pe aceasta cale un suflu nou de melodie a inimii, sonetului clasic. Dealtfel desfasurarea sonetului ar corespunde unor reprezentari matematice asa cum au incercat unii mai cu temei si cu note muzicale tratand legile contrapunctului dupa cele ale logaritmilor, de unde in general raceala conceptuala a oricarui sonet, caracter rar evitat de Petrarca, mai reusit insa de Eminescu in cele cateva sonete, tezaure ale literaturii romane, Vasile Voiculescu in talmacirile imaginare dupa sonetele lui Shakespeare recurge la forma sonetului englez versul de zece silabe il inlocuieste cu cel de 13-14 cu cezura la mijloc din poezia lui Eminescu, inovatie stralucita a poeziei autohtone, alexandrinul romanesc. Deacum ne explicam de ce poetul iubirii profane purgata pe horebul interiorului vesnic, ca intr'o naratiune titianeasca, ia de model pe marele Will: sub mareata lui umbra doreste sa-si puna sub ocrotire sonetele scrise in forma nepetrarchiana, mai potrivite insa aventurii sufletesti incercate conform trairii creatoare a demiurgului.
Exegetul modern de poezie, al versului literar scapat de orice tiranie exterioara, nu poate sa neglijeze lectia asupra matricei clasice din talmacirile Etei Boeriu si asta petnru a putea cu adevarat patrunde in laboratorul marei poezii.
Daca opera lui Dante poate fi comparata nu cu o catedrala gotica, cum sustine Al. Balaci ci cu o biserica romanica, materializare stilistica a orizontalitatii semnalata de Lucian Blaga, atunci vom admite ca, E. Boeriu a stiut, intrebuintand unitatile de masura, pietrele-templu ale volumului stih, sa-i redea in limba romaneasca perfecta-i arhitectonie, astfel ca talmacirea Divinei Comedii poate fi asezata langa Iliada tradusa in hexametrul dactilic de catre G. Murnu, ultima, dupa Titu Maiorescu si Ioan Bogdan, capodopera a literaturii romane.
De-aici se naste acest cantonier al lui messer Francesco Petarca in limba romana de Eta Boeriu, impresia ce o are lectorul fiind aceea ca asa ar fi scris si Petrarca daca ar fi cunoscut limba daco-romana. Mai mare omagiu adus traducatoarei nu se poate.
Am trecut in revista talmacirile Etei Boeriu, semnalandu-le, nici nu am respectat ordinea lor de publicare, doar am urmarit sa relev forta celei chemante si valoarea ascunsa in inima ei.
Prin marea victorie a spiritului, Eta Boeriu imi pare ca o alta Doamna cu Licornul: adica femeii ridicate pana sub cortul lumii, animalul legendar îi ofera sub diadema acelui "Amon seul desir" in loc de oglinda si bijuteriile vanitatii, cartea poeziei, drumul catre izvoarele sacre ale creatiei, pentru Ea, Poeta.
Este greu sa acceptam astazi vestea incetarii din viata a Etei Boeriu, ca si cand minunatul cantec al privighetorii s'ar putea stinge vreodata.
In fond sufletul Ei este vesnic, dupa cum si Poezia este.

Nov. 1984

OVIDIU VUIA

Sursa:

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI de Ovidiu Vuia - Mişcarea Legionară

PURGATORIUL 21 - RĂZVAN CODRESCU

DIVINA COMEDIE  A LUI DANTE ALIGHIERI
IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU
PURGATORIUL
Cintul XXI
In briul al cincilea, printre zgirciti si risipitori, Dante si Vergiliu intilnesc umbra lui Statiu (desi Dante, ca majoritatea contemporanilor sai, il confunda cu retorul „tuluzan” Lucius Statius Ursolus, din vremea lui Nero, aici e vorba de poetul Publius Papinius Statius, autorul poemelor Tebaida si Achileida, ultimul neterminat, nascut la Neapole si traitor in vremea lui Domitian), care tocmai si-a implinit ispasirea si sta sa urce spre cer. Se dezleaga pricina cutremurului si a maiestuoasei cintari (Gloria in excelsis) din cintul anterior, pricina care este chiar eliberarea sufletului lui Statiu. Acesta, fara sa stie ca-l are in fata sa, aduce un emotionant elogiu lui Vergiliu si Eneidei sale, iar in final, lamurit de Dante, face plecaciune dinaintea Marelui Mantovan, pe care-l socoate maestrul sau intr-ale poeziei si caruia marturiseste ca ar fi rivnit sa-i fi fost contemporan.
1 Fireasca sete potolita doar
cu apa cea pe care altadata
samariteanca o ceru in dar
4 ma imboldea pe calea incurcata,
pe urma calauzei date mie
si-adinc miscat de cei munciti drept plata.
7 Si iata ca, precum la Luca scrie
ca Domnul, din mormint abia sculat,
la doi drumeti tinu tovarasie,
10  o umbra s-a ivit si ne-a urmat,
cit noi pazeam sa nu calcam pe cei  
de jos; si seama, cind grai, i-am luat: 
13 „Va deie Domnul pace, fratii mei” .
Degraba-ntorsi, Virgil raspunse cu-n
semn pe masura cuviintei ei. 
16 Apoi grai: „In sfatul cel mai bun
te-aseze-n pace dreapta Judecata
ce mie-mi dete vesnicul surghiun”.
19 „Cum?!”, zise, pe cind noi zoream deodata.
„De sinteti umbre ce-s de cer nedemne,
au cine-i cel ce calea-n sus v-arata?”.
22 Iar domnul meu: „Daca te uiti ce semne
acesta poarta si-s de inger puse,
vezi ca-i menit cu dreptii sa se-ndemne.
25 Dar fiindca cea ce zi si noapte nu se
opreste-n torsul ei nu-i ispravise
fuiorul ce de Cloto dat ii fuse,
28 cind duhul lui, ce geaman ni-i, primise  
har de-a urca, el nu putea prin sine,
ne-avind, ca noi, vederile deschise.
31 Atunci fui scos de unde iadu-si tine
mai larg deschisa gura, sa-i dau sfat,
si sfat i-oi da cit rost va fi de mine.
34 Dar zi-mi, de stii, de ce s-a scuturat
mai adineaori muntele-asa tare 
si toti, din poale-n crestet, au strigat?”.
37 A nimerit cu-asemeni intrebare
dorinta mea ca prin urechi de ac,
speranta dindu-i setei alinare.
40 Acela incepu: „Ceea ce fac
cei de pe munte nu-i fara-nvoire,
nici lucru nou, ci datina din veac.
43 Nu-i loc pe-aci de-a vremii razvratire:
doar ce-i din cer sau dupa cer se cere
e pricina a tot, nu oarba fire.
46  De ploi, zapezi sau grindini nu-i cadere,
nici brumele, nici roua mai in sus
de scara cu trei trepte n-au putere,
49 nici nouri, desi sau rari, pe-aicea nu-s,
nici fulgere, nici Taumantida care
in lume-i schimbatoare de nespus:
52  uscatul abur nicidecum n-apare
dincoa de zisul prag pe care-si tine
vicarul lui Sin Petru a lui picioare.
55  Or fi mai jos clatiri, ori tari, ori line,
dar vintul ce se-ascunde in pamint,
habar n-am cum, aicea sus nu vine.
58  Se clatina pe-aci doar daca sint
curate duhuri gata-n sus a trece,
iar strigatu-nsoteste-al lor avint.
61 Ca proba-a curatiei nu intrece
nimic vointa, sloboda-n miscare,
ce duhu-l face-n cer voios sa plece.
64  Dintru-nceput ar vrea, dar dor mai mare
ii da dreptatea sfinta-a resimti,
sa ispaseasca ce pacate are.
67 Iar mie, care-am patimit aci
cinci veacuri si mai bine, acuma doara
dor slobod de mai bine imi veni:
70  de-aceea fu cutremur si cintara
cei cuviosi marire Celui Sfint,
mai iute-n sus sa-i ia din cazna-amara”.
73 Asa grai; si cum mai veseli sint
acei ce beau cu cit le e mai sete,    
nespus ma bucurai de-al lui cuvint.
76 Si-atunci Virgil: „Pricep pe indelete
ce mreji va tin si cum scapati din ele,
de ce-i cutremur si extaz in cete.
79 Acuma, cine-ai fost si care rele
atitea veacuri te-au facut a sta
pe-aici, dezvaluieste-i mintii mele”.
82 „Pe cind voi supremul rege ca    
s-aduca bunul Titus razbunare
cui Iuda-i dete sarutarea sa,
 85 cu nume dainuind in cinste mare
traiam pe lume”, acel duh ne spuse,
„dar inca fara-a crucii-ncredintare.
88  Cintarea mea atit de dulce fuse
ca Roma, desi-s os de tuluzan,
m-a infiat si mirt pe timple-mi puse.
91 Ma stiu si azi de Statiu acolo sus:
Teba-am cintat-o si apoi pe-Ahile,
ci-n drum povara-a doua m-a rapus.
94 De-am stralucit intr-ale mele zile,
cuprins am fost de flacara divina
ce-n barzi revarsa harul sfintei mile;
97 de Eneida zic, ce-a fost sa-mi tina
de maica si de doica-ntru cuvint:
in lipsa ei, nici dram n-as fi de tina.
100  Sa fi putut fi-n viata pe pamint
deodata cu Virgil, as mai sedea
un an in cazne-aicea unde sint”.
103 La vorba lui, cu fata spre a mea
Virgil se-ntoarse, mut cerindu-mi: „Taci!”;
dar nu-i virtutii lesne tot ce-ar vrea;
106 caci ris si plins asa-s de buni ortaci
simtirii ce li-i sincer nascatoare,
incit e greu la chip sa te prefaci.
109 Zimbii in semn c-am inteles, la care 
umbra tacu si muta ei privire
in ochi mi se-atinti, iscoditoare:    
112 „De-n bine afla truda ta-mplinire”, 
grai, „de ce pe chip ti-a licarit
mai adineaori un suris subtire?”.
115 Din doua parti ma vad acu-ncoltit:
una sa tac ar vrea, iar alta-mi cere
sa spun; suspin si domnul meu iubit
118 pricepe si dezleaga-a mea tacere: 
„Nu-ti fie teama de acum a-i spune
si-a ostoi-ngrijata lui durere”.
121 Iar eu: „Tu poate, duh din vremi strabune,
mirat ai fost de-acel suris al meu, 
dar ce-am sa-ti spun ti-o fi mai de minune.
124 Acesta, ce ma-ndruma-n sus mereu,   
e-acel Virgil din care-ai supt odata  
puteri sa-nalti in cint si om, si zeu.
127 Iar de-ai crezut zimbirea mea iscata
de alte pricini, lasa-le-n uitare, 
caci doar ce-ai zis fu cea adevarata”.
130 Sa-mbratiseze ale lui picioare
voi acela, dar Virgil: „Nu, frate!
Doar biete umbre sintem fiecare”.
133 Iar duhul, ridicindu-se: „Socoate
cit mi-e de mare dragostea de tine,
de-am fost uitat c-aici doar fum sint toate,
136 luind umbre goale ca pe trupuri pline”.

sâmbătă, 17 iulie 2010

Dante – Divina comedie - TRADUCERI ROMÂNEŞTI

Dante – Divina comedie

sau Romania – Eterna comedie
Ce faci cand vrei sa citesti  un poem monumental, impartit in trei volume, scris intr-o limba a secolului al XIV-lea?
Lucrurile ar trebui sa stea cam asa: daca ai ambitia de a citi o asemenea epopee, e de bun simt sa acorzi cateva luni in prealabil studiului limbii in care a fost scris originalul. Dupa ce te-ai familiarizat cu limba, faci rost de o editie bilingva a operei pe care vrei sa o citesti, unde, in paginile din stanga sa fie asezat textul original, iar in dreapta traducerea in limba ta. Citesti o data textul original, apoi traducerea, apoi inca o data textul original.
Pentru a exemplifica aceasta tehnica am ales Divina comedie a lui Dante Alighieri.
Momentan, singura editie bilingva in limba romana cuprinde doar Infernul si a aparut in 2006.
Istoria traducerilor Divinei comedii in limba romana arata astfel:
  • 1. Dante Alighieri, Divina Comedie. [I.] Infernul, traductiune de Maria P. Chitiu, Craiova, 1883 (traducere nerimata).
  • 2. Dante Alighieri, Divina Comedie. II. Purgatoriul, traductiune de Maria P. Chitiu, Craiova, 1888 (traducere nerimata).
  • 3, Dante Alighieri, Infernul, traducere în versuri de N. Gane, Editura Librariei Noua Iliescu, Grossu & Comp., Iasi, 1906.
  • 4. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1924]. Cf. si G. Cosbuc, Opere, VII. Traduceri, Dante, Divina Comedie, 1. Infernul, editie critica de Gh. Chivu, prefata si comentarii de Alexandru Dutu, Editura Minerva, Bucuresti, 1985.
  • 5. Dante Alighieri, Divina Comedie. Purgatoriul, traducere de G. Cosbuc, editie îngrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1927].
  • 6. Dante Alighieri, Divina Comedie. Paradisul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1932].
  • 7. Dante Alighieri, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1932 (traducere in proza).
  • 8. Dante Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1933 (traducere in proza).
  • 9. Dante Alighieri, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1934 (traducere in proza).
  • 10. Dante Alighieri, Divina Comedie, în romaneste de Eta Boeriu, note si comentarii de Alexandru Dutu si Titus Pirvulescu, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1965 (numeroase reeditari).
  • 11. Dante Alighieri, Opere minore, traduceri de Francisca Baltaceanu, Titus Barbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Candea, Petru Cretia, Stefan Aug. Doinas, Sandu Mihai Lazarescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu; comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Candea, Stefan Aug. Doinas, Alexandru Dutu; introducere, tabel cronologic si note introductive de Virgil Candea, Editura Univers, Bucuresti, 1971.
  • 12. Dante, Infernul, interpretare romaneasca, note si un cuvant inainte de George Buznea, Editura Univers, Bucuresti, 1975.
  • 13. Dante, Purgatoriul, interpretare romaneasca si note de George Buznea, Editura Univers, Bucuresti, 1978.
  • 14. Dante Alighieri, Divina Comedie, in romaneste de Giuseppe Cifarelli, editie îngrijita de Titus Pirvulescu si prefatata de Alexandru Cioranescu (8), Editura Europa, Craiova (9), 1993, cu ilustratii de Marcel Chirnoaga (reed. 1998, Editura Dacia, Cluj-Napoca).
  • 15. Dante Alighieri, Divina Comedie, repovestita pentru cei tineri de Dumitru Tranca, Editura Atlasis, Bucuresti, 1992 (repovestire explicativa in proza).
  • 16. Dante Alighieri, Divina Comedie, traducere in versuri de Ion A. Tundrea, prefata de N. Iorga, Editura Medicala, Bucuresti, 1999.
  • 17. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2006. *
Solutia? Mai inveti o limba straina. Eu am optat pentru editia bilingva in trei volume Dante Alighieri, La Divine Comedie, editura Flammarion, 2004.
Tovarasi editori romani, ce faceti, dragilor?
________
* sursa:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri
Ultima sursă: http://tow.ro/2010/03/dante-%E2%80%93-divina-comedie/

NOTA MEA:  Faţă de cele de mai sus, care sînt traduceri integrale, fac excepţie - 
- Nicolae GANE, numai INFERNUL - criticat de Geiorge CĂLINESCU, pentru că nu a tradus în terţine "curgătoare, în cascadă", ci în strofe de cîte 6 versuri, grupate în terţine "statice" - în urma unui concurs, dirijat de Titu MAIORESCU, la JUNIMEA; 
- Maria CHIŢU, deşi a tradus şi PARADISUL, nu l-a publicat pentru că i-a murit fiica., poeta ...
- La fel, George Buznea, a murit, apucînd să traducă doar cîteva cîntece din PARADISUL.

Au mai tradus - cîteva cînturi - Ion HELIADE RĂDULESCU (5), Gheorghe ASACHI (se pare), Marian PAPAHAGI (?), George PRUTEANU (15) şi Savin BADEA (9 cînturi).  Ion HELIADE RĂDULESCU şi Gheorghe ASACHI - se pare că au tradus integral.  De la primul s-au păstrat şi alte fragmente, iar lui Gheorghe ASACHI i-a ars casa.
Răzvan CODRESCU a trecut cu traducerea de mijlocul Purgatoriului. Savin BADEA se pregăteşte să reia traducerea la al 10-lea cînt. Cei doi sînt singurii în viaţă dintre traducătorii (cunoscuţi) ai DIVINEI COMEDII).
Savin BADEA, pentru el, PRUTEANU ŞI CODRESCU şi pentru înaintaşi a făcut un blog specializat pe această operă, pentru că România, Craiova şi Coşbuc ocupă primul loc în lume ca ţară, oraş şi traducere.
Savin BADEA.

INFERNUL 1 (D) - Savin BADEA


INFERNUL 1 –  în traducerea lui Savin BADEA

INFERNUL – CÎNTUL 1 - Varianta D (rime alternante)

RĂTĂCIREA (Dante şi Virgiliu)

  1. Pădurea păcatelor (puzderia păcatelor omeneşti). (v. 1-12);
  2. Muntele vrăjit (colina desfătării, a virtuţii). (v. 13-30);
  3. Cele trei fiare (Pantera - desfrîul, Leul – mîndria, trufia, Lupoaica – lăcomia, avariţia). (v. 31-60);
  4. Virgiliu, marele poet. (v. 61-99);
  5. Profeţia despre Ogar.(100-111);
  6. Calea salvării (a mîntuirii) (v. 112-136).

1
La mijlocul duratei vieţii noastre,
Printr-o pădure neagră, de coşmar,
Pierdusem drumul drept spre culmi albastre.  3
2
Ah! n-am să spun ce negură de-amar
Era acea stufoasă vale-adîncă;
Şi-n amintire groaza mă ia iar!  6
3
De-amară ce-i, doar moartea mai e încă;
Dar pînă să arăt ce bun sfîrşit,
Voi povesti ce m-au ţinut pe-o stîncă.  9
4
Nu pot să spun de cînd am fost pornit,
Dar m-am simţit învins de-un somn de moarte,
Cînd drumu-adevărat l-am rătăcit.  12
5
Iar cînd ajuns-am la un pisc, departe,
Acolo unde codrul brusc sfîrşea,
Ce inima de groază o împarte,  15
6
Privii în sus: costişa strălucea –
Granitul dur în razele de soare –
Ce mînă drept pe-oricare fiinţă rea.  18
7
Atunci un pic fu groaza şi mai mare,
Ca în adîncul inimii-un cuţit,
Întreaga noapte chinuind-o tare.  21
8
Şi ca-nnecatul ce-i din val ieşit,
Cu răsuflarea-nceată, grea şi-adîncă,
Priveşte trist la apa rea, uimit;   24
9
Aşa şi sufletu-mi, fugar – vai! – încă,
Se-ntoarse să mai vadă-acel ponor,
Ce orice vietate o mănîncă.  27
10
Truditu-mi corp n-avea răgaz, ci zor:
Căci îmi reluai prin negura pustie
Urcarea-nceată c-un mai ferm picior,  30
11
Şi, iat,-abia de urc spre pisc: zglobie,
O sprintenă panteră, iute-şiş,
Ce-avea o blană-mpestriţată, vie,  33
12
Mi se-aţinu în cale – stei pieptiş –
Ca piedică grozavă şi semeaţă,
Încît mă-mpinse înapoi morţiş.  36
13
Era devreme, dis-de-dimineaţă,
Şi soarele urca cu-aceiaşi stea
Cînd Cel Înalt, cu Dragostea-I măreţă,  39
14
Mişcă întîiaşi dată tot ce sta;
Aşa că am sperat la bine iară,
La pielea-mpestriţată-n taşca mea.  42
15
E ora matinală şi vremea-i primăvară,
Dar nu-i de-ajuns de-a mă scuti-ntr-alt rînd,
Că iar văzui ceva: cumplită fiară,  45
16
Un leu pornit în contra mea, urlînd,
Cu capul sus, de foamea rea săgeată,
De-aud văzduhu-n jurul lui vibrînd.  48
17
Şi o lupoaică, slabă-ţîr, dar toată
De pofte plină, cu nesaţ şi-acum,
Ce multe neamuri le-a tocat turbată;  51
18
Şi-aceasta-mi puse stavilă în drum.
Încît de groază, la a ei vedere,
Speranţa mea spre culmi se duse fum.  54
19
Şi cum e omul, vesel la avere,
Ajuns cu vremea să mai piarză-un dram
Se plînge-n hohot, urlă de durere,  57
20
Aşa cu fiara: pacea ei n-o am;
Şi tot venind asupră-mi oţelită,
Mă-mpinse-n hăul unde-i Soare neam!  60
21
Pe cînd era să cad, ca prăvălită
O stîncă în prăpastie, de-odat’ –
Apare-un ins cam mut – o, stea iubită! -  63
22
Cînd l-am văzut pe-acela, l-am strigat:
„ – Ai milă şi de mine prin pustie,
Oricare-ai fi: om blînd ori drac bălţat!”  66
23
Răspunsu-mi-a: „ – Am fost; nu-s fiinţă vie;
Părinţii mei au fost lombarzi sadea,
Şi-s mantovani, prin patrie, se ştie.  69
24
Sub Iuliu mă născui, tîrziu, şi-aşa
Văzui sub August bunul Roma ce e,
Cu zeii falşi şi mincinoşi din ea.  72
25
Poet, cîntai la Troia-n epopee
Pe-al lui Anchise fiu, flăcău viteaz,
Cînd mîndrul Ilion fu-ajuns scînteie.  75
26
Dar tu, ce chin te-ntoarce la necaz?
Nu vrei să urci pe-ncîntătorul munte,
În care fericirea-i în extaz?”   78
27
„ – Ori eşti Virgil, fîntîna din răspînt’e,
Ce răspîndeşte-nţelepciunea-n verb?” –
Îi răspunsei cu prea-smerită frunte –  81
28
„Stea tuturor poeţilor în herb!
Sî-mi folosească rîvna şi ardoarea
Cu care te-am citit! Ce tom superb!  84
29
Tu eşti al meu maestru drag şi floarea
Din care-am luat nectar miraculos,
Frumosul stil ce mi-a adus onoarea…  87
30
Vezi fiara pentru care merg fricos?:
Ajută-mă să scap de ea,-nţelepte,
Căci groaza ei m-a-nfiorat la os!...”  90
31
„ – Ţi se cuvine altă cale, drept e!” –
Răspunse el şi lacrima mi-am şters –
„De vrei să scapi de-aşa scălîmbe trepte;  93
32
Căci fiara asta ce te-a-ntors din mers,
Nu lasă omul pe cărarea-aleasă,
Ci-i stă zăgaz, pîn’ ce-l omoară-adesea.  96
33
Din fire-i foarte rea şi nemiloasă,
Mănîncă tot şi c-un hulpav nesaţ,
Iar după ce-a mîncat, tot păcătoasă!:  99
34
Cu multe bestii s-a-nhăitat la maţ;
Şi încă vor mai fi, pîn’ ce Dulăul,
Ce va veni, o va băga în laţ.   102
35
El nu înghite tot, nici bani, nici răul;
Ci-nţelepciunea, dragostea le vrea…
La Feltro,-n Feltro s-a născut flăcăul.  105
36
Printr-însul mîntuită fi-va ea,
Italia, cu Niso, tot duiumul,
Eurial şi Turn’, Cammilla mea…  108
37
Iar fiara alungată de Capcînul
Se va sfîrşi închisă în Infern,
De unde Pizma-i dete drumul.  111
38
Eu pentru tine cuget şi discern
Să mă urmezi ca să te duc departe,
Din codru-acesta printr-un loc etern.   114
39
Unde-ai s-auzi pe disperaţii foarte,
Antice duhuri chinuite, seci,
Ce-şi cheamă fiecare-a doua moarte.  117
40
Şi altele, mai mulţumite deci,
Arzînd în flăcări, dar sperînd să zboare
În Rai, la cete fericite-n veci.   120
41
La care-apoi, de vrei să urci, se pare,
Te va conduce-o Zînă, fulg de nea,
Cu care te-oi lăsa l-a mea plecare;   123
42
Căci Împăratul Sfînt e-n contra mea,
Pentru că fui rebel la Sfînta-I Lege,
Nu vrea să te-nsoţesc la El, nu vrea!...   126
43
El peste tot ne porunceşte Rege,
Cetatea Lui e-acolo – Jilţ Divin! –
Ferice-acei pe care şi-I alege!”   129
44
Dar zic şi eu: „ – Poete, mă închin,
La Cel de Sus, Cel care toate ştie;
Mă scapă de-acest rău şi-alt rău şi chin.   132
45
Şi du-mă-acolo pe-unde-ar fi să-mi fie:
Şi-n Poarta lui Sîn-Petrea şi-n Infern:
Să-i văd pe-ndureraţi cum ard făclie.”   135
46
Şi-n urma lui, înfiorat, m-aştern.   136

Savin BADEA







sâmbătă, 22 mai 2010

vineri, 30 aprilie 2010

Marian PAPAHAGI

Marian Papahagi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă




Naştere – 14 octombrie 1948
Râmnicu-Vâlcea
Deces – 18 ianuarie 1999
Roma
Profesiune – critic literar, eseist
Naţionalitate – română
Operă/e de debut – Exerciţii de lectură
Marian Papahagi (n. 14 octombrie 1948, Râmnicu-Vâlcea – d. 18 ianuarie 1999, Roma) a fost un critic literar, eseist şi traducător român.

Cuprins

[ascunde]

[modifică] Biografie

Licenţiat al Facultăţii de Filologie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1968) şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Roma (1972). Membru fondator al grupării „Echinox”. Doctor în litere „magna cum laude” în Italia. Doctor în filologie cu o temă de literatură italiană veche la Universitatea din Bucureşti (1988). Debut absolut cu critică literară în revista „Amfiteatru” (1966).
După 1990, a fost prorector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj şi ministru adjunct al Învăţământului. A fost profesor de romanistică la Facultatea de Litere din Cluj şi profesor invitat la mai multe universităţi din Europa. În ultima perioada a vieţii, a fost director la „Accademia di Romania” din Roma.

[modifică] Volume

  • Exerciţii de lectură, 1966; 2003
  • Eros şi utopie, eseuri, 1980
  • Critica de atelier, 1983
  • Intelectualitate şi poezie, 1986
  • Cumpănă şi semn, studii, 1991
  • Faţa şi reversul, eseuri, 1993
  • Fragmente despre critică, 1994
  • Interpretări pe teme date, 1995
  • Raţiunea de a fi, 1999

[modifică] Volume colective

  • Scriitori români, 1978
  • Dicţionarul scriitorilor români, vol. I-IV, 1995-2002 (alături de Mircea Zaciu şi Aurel Sasu)

[modifică] Traduceri

Autori: Dante, Luigi Pareyson, Murilo Mendes, Luciana Stegagno Picchio, Eugenio Montale, Rosa Del Conte, Guido Morselli, Roland Barthes

[modifică] Premii

  • Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (1976)
  • Premiul „G. Călinescu” al Academiei Române (1980)
  • Premiul „Eugenio Montale” (1988)
  • Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române (1991)
  • Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1993)
  • Ordinul Francez „Palmes Academiques” (1994)

[modifică] Legături externe

DC

Divina Comedie


Divina Comedie

Opera lui Dante, în toată complexitatea şi valoarea ei, a constituit un reper chiar pentru contemporani, dacă luăm în considerare admiraţia pe care i-a mărturisit-o Boccaccio; de-a lungul secolelor, de la Chaucer şi Chateaubriand, până la Miguel de Unamuno, toate marile spirite s-au întors către modelul dantesc. Cu toate că Vita Nuova este unanim cunoscută ca “cel mai nobil manifest al liricii italiene, cea mai desăvârşită expresie a dulcelui stil nou [], dar mai ales candida, ingenua poveste a iubirii lui Dante Aligheri pentru florentina Beatrice Portinari”, aşa cum confirmă Alexandru Balaci, numele lui Dante a devenit sinonim cu Divina Comedie.
                Scriitorul a început să-şi redacteze capodopera încă din 1307, înainte de anii exilului, şi ea a constituit opera capitală pe care Dante a dezvoltat-o până în ultima clipă a vieţii. Pornind de la principiile artei poetice medievale, conform cărora tragedia are un început vesel şi un deznodământ tragic, iar comedia, după o expoziţiune tristă, evoluează spre un final fericit, Dante şi-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a ataşat atributul de “divina”, pe care posteritatea l-a preluat  şi l-a consacrat. Acest statut nu este întâmplător, ci generat de faptul că lucrarea se constituie într-o autobiografie morală, o dramă a epocii, o lucrare de sinteză politică, o epopee şi, fireşte, un poem alegoric.
                Formula care deschide călătoria imaginară a poetului prin ţinuturile morţii este un laitmotiv al literaturii medievale. În “amiaza vieţii”, Dante, cuprins de regretul de a se fi irosit după moartea Beatricei în plăcerile iluzorii ale vieţii, are o viziune care îi oferă un nou sens existenţial. Rătăcit într-o pădure întunecată, segerând labirintul interior din care cel ce s-a abătut de la “calea către creste” nu se mai poate salva, el este ameninţat de trei fiare – o panteră uşoară, o lupoaică “numai os şi piele” şi un leu “cu bot flămând” - , ale căror înţelesuri alegorice sunt lesne de descifrat: necumpătarea, violenţa şi viclenia. Apariţia lui Vergilius, “poet divin, lumină fără moarte”, alungă pe moment temerile celui rătăcit, poetul latin invitându-l pe urmaşul său într-o călătorie, de care florentinul nu se simte demn, prin Purgatoriu, Infern şi Paradis. Vergilius îi mărturiseşte însă că este trimis de “o doamnă blândă-n fapte”, “domniţă a virtuţii”, Beatrice, care simbolizează iubirea pură, şi Dante se lasă cuprins de dorul ei şi porneşte la drum alături de umbra ilustrului său înaintaş.
                Călătoria este proiectată în trei mari cărţi (Infernul, Purgatoriul şi Paradusul), fiecare dintre acestea articulată pe câte treizeci şi trei de cânturi, la care se adaugă prologul. Cele o sută de cânturi, organizarea lor în treţine şi încheierea fiecăreia dintre cele trei cantice prin cuvântul “stele” confirmă idealul renascentist al perfecţiunii şi al simetriei spre care aspira Dante. În sprijinul aceleiaşi idei, critica literară a interpretat şi structura părţilor poemului, căci numerele simbolice trei, nouă şi zece reprezintă osatura întregului text. Infernul cuprinde zece părţi, o câmpie întunecată şi nouă ceruri, Purgatoriul grupează alte zece spaţii simbolice, ţărâmul mării, coasta muntelui, cele nouă ceruri mobile şi un cer fix, Empireul.
                Pătruzând în Infern, Dante este orbit de un fulger şi este purtat în Limb, unde sunt adunate sufletele copiilor morţi înainte de Cristos şi ale virtuoşilor din antichitate, între care el îi recunoaşte pe Homer, Horatius şi Ovidius; după întâlnirea cu Minos, judecătorul Infernului, călătorii o zăresc printre cei ce au păcătuit din dragoste pe Francesca da Rimini, care le istoriceşte nefericita ei poveste. Poetul şi călăuza sa îşi continuă călătoria prin cercurile unde îşi ispăşesc păcatele lacomii, zgârciţii, şi risipitorii, mânioşii, semeţii şi invidioşii, ereticii, tâlharii, linguşitorii şi trădătorii, violenţii, sinucigaşii, cămătarii, hoţii, ipocriţii etc. Fiecare popas îi prilejuieşte poetului întâlniri semnificative cu umbrele unor personaltăţi ale antichităţii sau cu unii dintre contemporanii săi, iar istorisirile acestora, precum şi pedepsele pe care le ispăşesc au rolul de a trimite spre descifrarea sensurilor alegorice ale lucrării.
                Fascinaţia acestei prime călătorii vine şi din impresia de viaţă adevărată ce se degajă din descrieri, personajele surprinse de Dante ducând cu ele şi după moarte păcatul pentru care au fost aruncate în Infern. Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta îşi trăiesc mai departe iubirea interzisă, în ciuda chinurilor la care sunt supuşi, hoţul Ciampolo di Navarra îi păcăleşte pe draci printr-un şiretlic, iar contele Ugolino şi arhiepiscopul Ruggieri îşi continuă ura şi dincolo de graniţele  terestre, rozând întru veşnicie unul din craniul celuilalt. Ieşind “către lumini şi stele”, Dante părăseşte Infernul, cutremurat de cele văzute, şi se îndreaptă spre Purgatoriu, după ce se încinge cu stuful umilinţei şi-şi spală obrazul de negurile Infernului, pentru a putea pătrunde pe tărâmul celor care au conştiinţa justiţiei divine, se căiesc de păcatele săvărşite şi aşteaptă iertarea. Aici el îi va întâlni pe rând pe cei ce s-au căit prea târziu, pe delăsători, pe trufaşi şi invidioşi, pe nepăsători, zgârciţi, lacomi, desfrânaţi, cu toţi căindu-se pentru păcatele lor şi ascultând pilde de iubire, generozitate, cumpătare ori castitate.
                În Cântul XXX, poetul este surprins de apariţia iubitei Beatrice care îi va lua locul lui Vergilius pentru a-l călăuzi prin Paradis. Poetul însuşi se căieşte acum pentru decăderea lui morală şi primeşte mustrările Beatricei, apoi, purificat în unda sclipitoare, porneşte “curat şi dornic de-a urca la stele”.
                Spre deosebire de atmosfera dramatică a Infernului, în care se aud gemetele şi ţipetele celor pedepsiţi, iar poetul asistă neputincios la zvârcolirile lor, Purgatoril este dominat de calm, linişte, împăcare şi speranţă. Duhurile întâlnite aici au superioritatea morlă a căinţei, aşa cum mărturiseşte Guido Guinizelli, întemeietorul şcolii “dulcelui stil nou” : “… şi sunt aici, căci m-am căit în moarte”. Cantina Purgatoriului se defineşte prin lirism, poetul italian exprimându-şi aici toată adâncimea credinţei sale în valorile umanităţii, ceea ce îl determină pe Miguel de Unamuno să exclame: “Din adâncul acestei nelinişti, din abisul sentimentului moralităţii noastre, ieşim la lumina unui alt cer, cum din adâncul Infernului a ieşit Dante să revadă stelele…”.
                Intrarea în Paradis se face o dată cu invocaţia lui Apollo, zeul artei, căruia poetul îi cere sprijinul pentru a putea reda în versuri toată strălucirea fascinantă a sferelor cereşti.
                Alături de Beatrice, poetul urcă în cerul Lunii, în cerul lui Mercur, unde împăratul Iustinian îi prezintă în termeni alegorici istoria Imperiului Roman, călătoreşte apoi în cerul Venerei, spre sufletele care au trăit iubirea profundă, spre cerul Soarelui, unde îl întâlneşte pe Toma d’Aquino, şi spre cerul lui Marte, alături de luptătorii pentru credinţa în Cristos. Întâlnirea cu strămoşul său, Cacciaguida, îi prilejuieşte lui Dante o evocare a trecutorului florentin, dar îi confirmă şi viitorul său strălucit, semn al conştiinţei propriei valori. În cerul lui Jupiter, el are prilejul să-i întâlnească pe marii suverani, în cerul lui Saturn vede duhurile contemplative, apoi, în cerul înstelat, are revelaţia triumfului lui Cristos şi primeşte binecuvântarea Sfântului Petru. În discuţiile filosofice cu Sfântul Iacob şi Sântul Ioan, Dante abordează problemele dragostei şi speranţei.
Ultima treaptă a Paradisului este Empireul, unde, la rugăciunea Sfântului Bernard, Fecioara îi prilejuieşte lui Dante contemplarea Treimii. Un ultim fulger de lumină străpunge însă mintea acestuia şi îl aduce în real, pentru a rosti cuvintele prin care se încheie poemul, respectând simetria cu finalurile canticelor anterioare:

“Mai mult să spun nu-s vrednic prin cuvinte
căci vrerii Sale potrivind pe-a mele,
asemeni roţii mă-mpingea-nainte
iubirea ce roteşte sori şi stele”.

Descrierea Paradisului este un adevărat poem al lumii şi al frumuseţii, căci, aşa cum observa istoricul literaturii italiene, Francesco de Sanctis, “din toate formele aici nu  rămâne decât lumina, din toate afectele, nimic altceva decât iubirea, din toate sentimentele, nimic altceva decât beatitudinea, din toate actele, nimic altceva decât contemplaţia”.
Idealul perfecţiunii pe care l-a împrăştiat întreaga Renaştere este influenţat în cea mai deplină măsură de Divina Comedie a lui Dante. Structura poemului ţine de o arhitectură grandioasă, poetul organizând în simetrie cele trei cantice, precum şi cânturile ce le compun. Complexitatea lucrării este generată şi de multitudinea de sensuri pe care ea le propune şi pe care Dante însuşi le anunţă încă de la apariţia operei sale. Un prim sens este cel literal, potrivit căruia poetul călătoreşte în anul 1300, vreme de şapte zile. Din el rezultă însă imediat sensul alegoric, reperabil chiar din primul cânt, atunci cînd eroul este atacat de trei fiare, simbolizând lăcomia, violenţa şi viclenia. Călătoria este una simbolică, de purificare, mai întâi prin raţiune, întruchipată de Vergilius, apoi prin iubire, a cărei exponentă este Beatrice. De aici rezultă un profund sens moral, căci exemplul lui Dante este oferit întregi umanităţi. Epoca istorică evocată, sângerosul ev mediu, ar putea permite şi receptarea unui  suprasens, acela al ieşirii din frământata contemporaneitate a lui Dante, pentru a revigora vechiul Imperiu Roman, în toată gloria pe care o evocă personajele Comediei.
Din acest punct de vedere, lucrarea, în care se recunosc descrieri ale mediului florentin, ale moravurilor vremii, analizate ale situaţiei politice, evocări ale unor personalităţi exemplare, dar şi configuări ale teoriilor ştiinţifice vehiculate în epocă, privind poziţia planetelor în Univers, este o sinteză a culturii şi literaturii medievale. Evocarea vechii Florenţe în opoziţie cu cea contemporană este pentru Dante un prilej de a-şi afirma patriotismul vibrant, de altfel una din coordonatele morale ale cărţii. Alexandru Balaci afirma: “Contemporanietatea sa şi Florenţa sunt temele centrale, axele în jurul cărora se rotesc toate cânturile poemei. Prezentul, Italia, contemporanii şi Florenţa, patria nerecunoscătoare, dar întotdeauna iubită, toate aceste elemente sunt puternic înrădăcinate în mintea şi sufletul poetului, care le poartă cu el în imaginara sa călătorie, în tenebrele Infernului, în cântecele Purgatoriului ori în strălucirea Paradisului”.
Arta dantescă a fost şi ea, alături de celelalte note de valoare, un motiv pentru care secolele nu au putut aşterne umbra peste capodoperă. Stăpân peste arta compoziţiei, poetul îşi organizează edificiul artistic într-o uimitoare impresie de viaţă. Succesiunea dinamică, dar echilibrată a planurilor compoziţionale, puterea de a concentra esenţialul în tablouri memoriabile, gama largă a mijloacelor plastice la care apelează poetul, de la tonurile sumbre ale Infernului la cele luminoase ale Paradisului, precum şi versul fluid şi muzicalitatea limbii literare italiene care se întemeiază prin Dante, toate acestea se reunesc sub semnul unei valori indiscutabile şi, în ordinea marilor capodopere, unice.
Ivită într-un timp în care omul era schematizat şi supus dogmelor, Divina Comedie prefigurează cuceririle Renaşterii, propunând un om stăpânit de pasiuni, de dureri, de aspitaţii care îl ajută să depăşească ameninţarea morţii. Cu toate că a fost poetul  lumii de umbre, Dante afirma triumful vieţii în eternitate, prin raţiune şi iubire, triumful adevărului şi al dreptăţii, nu  numai asupra cetăţii medievale, ci asupra întregului cer înstelat, spre care cititorii lui Dante îşi ridică, invariabil, privirile.


Influenţa asupra literaturii române


Ea însăşi întemeiată pe tradiţiile antichităţii şi ale evului mediu, nutrită din sevele literaturii latine pe care poetul a cunoscut-o şi a preţuit-o, Divina Comedie a devenit de-a lungul timpului reperul umaniştilor, dar şi al modernilor care au regăsit în ea propriile valori.
Fără a se regăsi la un anume scriitor sau într-o anumită operă literară, capodopera italiană a impresiponat cultura română prin marii ei susţinători, care au oferit cititorului, prin comentariul lor pertinent, perspectiva reală asupra acestui mare poet. Preocupările lui Coşbuc, Tudor Vianu sau Alexandru Balaci pentru opera dantescă au confirmat afinitatea culturii noastre pentru sora întru latinitate, atât de strălucit sintetizează în personalitatea lui Dante Alighieri.


Aprecieri critice


Florenţa, în cazul său, nu e un loc unde se săvârşesc acte absolute, ci expresia durersoasă a unei experienţe existenţiale ce se desfăşoară în întregime pe firul lentei şi inexorabilei curgeri a timpului, pe eroziunea valorilor considerate absolute şi de neînlocuit.
                                                                                                                             (D’Arco Silvio Avalle)

Spectacolul care i se înfăţişează poetului străbătând cele trei lumi de dincolo (metaforă a propriei sale situaţii morale – şi a întregii omeniri – în realitatea ei, apoi în perspectiva necesităţii şi posibilităţii ei de îndreptare, de înălţare şi de salvare) demonstrează că personalitatea umană, înzestrată cu lumina raţiunii şi cu puterile liberului arbitru, îşi poate dirija destinul, sustrăgându-se de sub puterea nocivă a patimilor, spre a câştiga astfel demnitate umană, echilibru şi armonie.
                                                                                                                                             (Ovidiu Drîmba)



Bibliografie: “Compendiu de Literatură Universală pentru bacalaureat
Autori: Mona Coţofan şi Liliana Balan
Editura: Polirom

Referat realizat de Dark Angel