DANTE ALIGHIERI - "DIVINA COMEDIE"

103 - DIVINA COMEDIE

2011-02-14T02:52:00.000-08:00

Josef Stalin and Leonardo da Vinci are deep in conversation, Vladimir Putin rests his legs next to a sprawled Mike Tyson, while Margaret Thatcher – clutching her handbag – looks on with disdain. Part of the painting, titled Discussing the Divine Comedy with Dante. [Photo: gb.cri.cn]

103 famous faces in one painting

An extraordinary oil painting depicting 103 historical figures in striking detail has become the latest internet sensation, The Daily Telegraph reports.
The 6m by 2.6m painting also includes world landmarks like the Great Wall of China, the Egyptian pyramids, and Stonehenge.
On the canvas, Josef Stalin and Leonardo da Vinci are deep in conversation. Vladimir Putin rests his legs next to a sprawled-out Mike Tyson, while Margaret Thatcher – clutching her handbag – looks on with disdain.
Many of the figures in the painting are Chinese. Chairman Mao Zedong appears smoking by a round table in the center, with Chinese Premier Zhou Enlai standing behind him. Mongolian conqueror Genghis Khan is riding a horse opposite Napoleon. Ancient Chinese poet Li Bai is sprawled on a chair, seemingly drunk, with a delicate wine cup and a typewriter in front of him.
Other Chinese faces that are instantly recognizable are former Chinese leader Deng Xiaoping, the ancient philosopher Confucius, the initiator of China's democratic revolution, Dr. Sun Yat-sen, Kuomintang leader Chiang Kai-shek, and the first Chinese emperor, Qin Shihuang. Modern Chinese figures include renowned writer Lu Xun, contemporary media mogul Run Run Shaw, artist Qi Baishi, Kung Fu star Bruce Lee, and hurdler Liu Xiang.
Message boards have erupted with contests to identify every person featured, according to The Daily Telegraph. An element of mystery also surrounds the origins of the painting, which appears to have been inspired by Raphael's Renaissance fresco, "The School of Athens".
While the figures in Raphael's painting were all ancient philosophers, there appears to be little connecting the characters in this work, which includes historical giants like Napoleon alongside Bill Gates, the bespectacled face of modern success.
But eagle-eyed observers have spotted clues as to the painting's provenance in some of the people depicted, and some people guess the painter may be Chinese.
A clue comes from three undistinguished men in contemporary dress surveying the scene from behind a wall at the top right of the picture. Internet detectives have identified these three as the little-known Chinese artists Dai Dudu, Li Tiezi, and Zhang An.
They created this oil painting - "Discussing the Divine Comedy with Dante" - in 2006, though it has only become a hit ever since the past few weeks.
Alastair Sooke, the art writer for The Daily Telegraph, says the work reflects a trend of contemporary Chinese artists adopting Western styles and subjects.
"But the Dante reference makes us wonder whether we are looking at some nether-circle deep inside the Inferno: this is a vision of Celebrity Hell," he added.

Part of the painting, titled Discussing the Divine Comedy with Dante. Chairman Mao Zedong appears smoking by a round table in the center, with Chinese Premier Zhou Enlai standing behind him. [Photo: gb.cri.cn]

Part of the painting, titled Discussing the Divine Comedy with Dante, with Chinese hurdler Liu Xiang standing in the corner. [Photo: gb.cri.cn]

Part of the painting, titled Discussing the Divine Comedy with Dante, featuring former Chinese leader Deng Xiaoping (C), and the initiator of China's democratic revolution, Dr. Sun Yat-sen. [Photo: gb.cri.cn]

Editor: Christy Zhao Email: zhaolt@cnci.gov.cn

103 se confruntă cu un celebru în pictură
Josef Stalin şi Leonardo da Vinci sunt adânc în conversaţie, Vladimir Putin se bazează picioarele sale alături de o întins Mike Tyson, în timp ce Margaret Thatcher - strîngînd geanta ei - se uită la cu dispreţ. O parte din pictura, intitulat Discutând Divina Comedie cu Dante. [Foto: gb.cri.cn] O pictură în ulei reprezentându-103 extraordinar figuri istorice în detaliu izbitoare a devenit senzaţie mai recente internet, rapoarte de Daily Telegraph. 6m prin vopsire 2.6m include, de asemenea, puncte de reper lume cum ar fi Marele Zid Chinezesc, piramidele egiptene, şi Stonehenge. Pe panza, Josef Stalin şi Leonardo da Vinci sunt adânc în conversaţie. Vladimir Putin se bazează picioarele sale alături de o întins-out Mike Tyson, în timp ce Margaret Thatcher - strîngînd geanta ei - se uită la cu dispreţ. Multe dintre cifrele din pictura sunt chinezi. Preşedintele Mao Zedong apare fumat de o masă rotundă în centru, cu premierul chinez Zhou Enlai în picioare în spatele lui. Cuceritor mongol Genghis Khan este un cal de echitatie opus Napoleon. Vechii chinezi poet Li Bai este întins pe un scaun, aparent beat, cu o ceaşcă de vin delicat şi o maşină de scris în faţa lui. Alte fete din China, care sunt recunoscute imediat sunt fostul lider chinez Deng Xiaoping, Confucius vechi filosof, iniţiator al revoluţiei democratice din China, Dr. Sun Yat-sen, liderul Kuomintang Chiang Kai-shek, şi primul împărat chinez, Qin Shi Huang. Modern cifrele includ renumit scriitor chinez Lu Xun, mass-media contemporana mogulul Run Run Shaw, artist Qi Baishi, Kung Fu stele Bruce Lee, şi săritor Liu Xiang.
panouri de mesaje au erupt cu concursuri pentru a identifica fiecare persoană recomandate, în funcţie de Daily Telegraph. Un element de mister inconjoara, de asemenea, originile picturii, care pare să fi fost inspirat de fresca lui Raphael Renaissance, "Şcoala din Atena".
În timp ce cifrele din pictura lui Rafael, au fost toţi filozofii antici, se pare că există conectarea puţin caractere în această lucrare, care include giganti istorice precum Napoleon alături de Bill Gates, se confruntă cu ochelari de succes moderne.
Dar observatorii cu ochi de vultur au identificat indicii cu privire la provenienţa picturii în unele dintre oameni descrise, şi unii oameni ghici pictor poate fi chinez.
Un indiciu provine din trei barbati undistinguished în rochie contemporană supravegherea scena din spatele unui perete de la partea din dreapta sus a imaginii. detectivi Internet au identificat aceste trei ca artişti puţin cunoscuţi chinez Dai Dudu, Li Tiezi, şi Zhang An.
Ei au creat această pictură în ulei - "Discutând Divina Comedie cu Dante" - in 2006, desi a devenit doar un hit încă de la ultimele saptamani.
Alastair Sooke, scriitorul de artă pentru The Daily Telegraph, spune că lucrarea reflectă o tendinţă de artişti contemporani chinezi adoptarea stiluri occidentale şi subiecte.
"Dar de referinţă Dante face sa ne intrebam daca ne uitam la unele de jos-cerc adânc în interiorul Infern: aceasta este o viziune de iad Celebrity", a adăugat el.
O parte din pictura, intitulat Discutând Divina Comedie cu Dante. Preşedintele Mao Zedong apare fumat de o masă rotundă în centru, cu premierul chinez Zhou Enlai în picioare în spatele lui. [Foto: gb.cri.cn]

O parte din pictura, intitulat Discutând Divina Comedie cu Dante, cu săritor chinez Liu Xiang în picioare în colţul. [Foto: gb.cri.cn]

O parte din pictura, intitulat Discutând Divina Comedie cu Dante, featuring fostul lider chinez Deng Xiaoping (C), şi iniţiator al revoluţiei democratice din China, Dr. Sun Yat-sen. [Foto: gb.cri.cn]

SURSA:http://en.cnci.gov.cn/Culture/CultureDetail.aspx?ID=8245&p=3

BEATRICE, MUZA LUI DANTE. SFÎNTA BEATRICE.

2010-12-01T17:38:00.000-08:00

"Dante meets Beatrice at Ponte Santa Trinita", by Henry Holiday (1839 - 1927), 1883, oil on canvas, 140 x 199 cm, National Museums and Galleries on Merseyside, Liverpool.
You can see the Arno and the Ponte Vecchio of Florence.

"Beata Beatrice" par Marie Spartali Stillman

Dante Gabriel Rossetti's Beata Beatrix, 1863.

"Dante şi Beatrice", pictură de John William Waterhouse

ASCULTAŢI "DIVINA COMEDIE" - INTEGRAL! - TRADUSĂ DE Eta BOERIU!

2010-11-24T14:18:00.000-08:00

Divina Comedie-Infernul-Dante Alighieri (36)
Divina Comedie-Paradisul-Dante Alighieri (33)
Divina Comedie-Purgatoriul-Dante Alighieri (33)
de la:
Cărţi Audio: Divina Comedie - Cuprins
carti-audio-online.blogspot.com/.../divina-comedie-cuprins-dante-alighieri.html
sau:
Muzica - Divina Comedie Dante Alighieri

AROGANŢA LUI DANTE

2010-08-01T12:58:00.000-07:00

GIOVANNI BOCCACCIO

AROGANŢA LUI DANTE

(Traducere liberă)

Sînt Dante Alighieri, întunecata Minervă

Inteligenţă şi artă îmi puse-n talent,

Eleganţa maternă mai adaugă semnul

Ce ţine de marele miracol al naturii.

Înalta-mi fantezie e gata, cu siguranţă,

Să treacă Infernul şi Împărăţia Cerească,

Încît nobilul meu volum să fie vrednic

Să-nfunte timpul şi o lectură spirituală.

Glorioasa Florenţă mi-a dat-o mama,

Iar mama vitregă mai degrabă mila

Şi vina unei limbi alunecoase şi hoaţe.

Ravenna mi-a fost gazda exilului meu –

Şi-mi fu trup şi suflet – iar la Tatăl Ceresc

Invidia opresoare nu cîştigă sprijin.

Savin BADEA

GIOVANNI BOCCACCIO

AROGANŢA LUI DANTE

Sunt Dante-Aligheri - Minerva cea pură

Şi geniu şi artă mi-a pus în talent,

Materna fineţe un semn permanent

Ce-i marea minune a Mamei Natură.

A mea fantezie e gata de-o tură,

Să treacă Infernul şi Raiul ardent,

Iar nobilu-mi op să rămîie potent,

Tot timpul, prin spirit, plăcută lectură.

În glorii, Florenţa mi-e mamă, firesc,

Iar vitrega-mi mamă de milă e-o mare

Şi-n limba cursivă, de hoţ, ce-o vorbesc.

Mi-e gazdă Ravenna-n exil, protectoare

La trup şi la suflet - iar Tatăl Ceresc

Invidiei sprijin nu-i dete-n pierzare.

Savin BADEA

Vezi şi:

REZUMAT - Giovanni BOCCACCIO

DANTE TRADUS DE ETA BOERIU

2010-07-30T14:27:00.000-07:00

Sursa fotografiilor:

Laszlo9

Dante tradus de Eta Boeriu

Laszlo Alexandru

…“Cantonate pe tarîm epistolar, legaturile noastre amicale au supravietuit�?, îsi încheie Viorica Guy Marica, în numarul precedent al Tribunei, rememorarile emotionante despre membrii Cercului literar de la Sibiu. Gruparea artistica manifestata – în mod miraculos – sub auspiciile întunecate ale razboiului a fost spulberata abia de sovietizarea României. Ceea ce nu reusise un conflict mondial, a izbutit pacea comunista: destramarea relatiilor sociale, suspendarea manifestarilor neaservite, terorizarea scriitorilor. Prietenia s-a ascuns în paginile scrisorilor. Fapta culturala s-a transformat în sfidare individuala. Spatiul de refugiu al Etei Boeriu din fata urgiei staliniste l-a constituit literatura italiana. Întregul teritoriu a fost strabatut cu pas masurat. Numele si capodoperele cele mai reprezentative, de-a lungul secolelor, si-au gasit expresie româneasca prin intermediul poetei din Cluj: Dante, Divina Comedie; Petrarca, Rime si Cantonierul; Boccaccio, Decameronul; Michelangelo, Rime; Leopardi, Cînturi. Apoi: B. Castiglione, Curteanul, Giovanni Verga, Mastro don-Gesualdo, Alberto Moravia, Indiferentii, Cesare Pavese, Tovarasul, Elio Vittorini, Erica si fratii sai. Garibaldina, precum si Antologia poeziei italiene. Secolele XIIIXIX si Trinacria. Poeti sicilieni contemporani.

Întîlnirea cu Divina Comedie s-a produs înca din primii ani de studentie, în cadrul cursurilor de Lectura Dantis, sub îndrumarea viitorului sot, profesorul Umberto Cianciolo. “Fervoarea cu care asteptam acest curs, încîntarea cu care ieseam de la el, freamatul launtric în care începusem sa deslusesc, nelimpede înca, acea «corrispondenza d’amorosi sensi» care se statornicea între Dante si mine si care avea sa ma însemneze pentru totdeauna, explica peste ani temeritatea uriasei încercari la care m-am supus, o supunere netarmurita, placuta ca-n dragoste, atunci cînd am început sa traduc Divina Comedie�?. Poemul dantesc, initiala punte de legatura amoroasa (“Galeotto fu il libro e chi lo scrisse�?), a ramas a fi studiat, aprofundat, cîntarit si talmacit, timp de cincisprezece ani, chiar si dupa ce primul impuls biografic s-a stins si iubirea s-a destramat.

A citi Divina Comedie echivaleaza oricum cu o aventura dificila, plina de piedici si surprize, menite a-l descuraja pe neofitul sovaitor. Dar a traduce Divina Comedie înseamna deja mult mai mult: a-ti dedica decenii de activitate profesionala patimasa acestui scop, a parcurge biblioteci de explicatii si analize, pentru a-ti deslusi în prealabil împletirea de sensuri ascunse “sotto il velame�?, a reflecta amanuntit la echivalentele românesti cele mai potrivite, a-i studia amanuntit pe cei care te-au precedat pe aceasta cale a traducerii, a numara pîna la istovire cele 11 silabe din care compuse cele 14230 de versuri ale tarîmului de dincolo etc.

Aventura cu atît mai ingrata cu cît stacheta a fost din start plasata la înaltimi ametitoare. Prima si cea mai semnificativa traducere integrala în versuri, semnata de George Cosbuc, apare între 1924 si 1932. În urmatorii doi ani este adusa la lumina varianta în proza a poemului, realizata de Alexandru Marcu. A treia transpunere completa e finalizata de asemeni în perioada interbelica de catre Ion A. Tundrea – Infernul sau fiind tiparit în 1940, iar întreaga trilogie doar o jumatate de secol mai tîrziu, în 1999. A patra echivalare a capodoperei dantesti, în versuri ramase peste 50 de ani în manuscris, i se datoreaza lui Giuseppe Cifarelli. Iata o realitate editoriala din cale afara de stranie, în care traducerile poetice ale Divinei Comedii si-au devorat biografic autorii, asteptînd stingerea lor din viata pentru a iesi în întîmpinarea publicului, iar unica transpunere în proza tintea mai ales finalitati didactice (fiind oricum de negasit, o data cu disparitia, în închisorile comuniste, a realizatorului ei). Într-un asemenea context, versiunea româna a Divinei Comedii, asa cum a publicat-o Eta Boeriu în 1965, echivala cu o consacrare.

Dificultatea coplesitoare de principiu, într-o astfel de aventura a spiritului, tine de faptul ca Dante Alighieri sintetizeaza cultura si inventeaza limba. Cum poate fi transpusa în straie românesti o realitate istorica, il Trecento, care lipseste din inventarul perceptiei noastre? Ce limba româna poate exprima experiente poetice care au precedat cu doua secole Scrisoarea lui Neacsu? La aceste întrebari, un raspuns foarte diferit ne ofera versiunile George Cosbuc si Eta Boeriu. Poetul vietii rurale îsi ia pe umeri aceleasi obstacole pe care le-a înfruntat însusi Dante: sculpteaza expresia, coboara în adîncurile temporale, calca foarte riguros pe urmele marelui florentin, îi accepta sfidarea si se ia la întrecere cu el. Poeta fiorului sufletesc alege sa-l apropie pe Dante de zilele noastre si de aria noastra culturala: exprimarea e simtitor modernizata, lirismul de ansamblu este mai pronuntat, asperitatile sînt slefuite, echivalenta cu originalul trebuie cautata deja nu la nivelul cuvîntului si al versului, ci la acela, mai general, al tertinei, al corespondentelor de ansamblu. Ceea ce se cîstiga în fluenta, se pierde la fidelitate.

Cautari succesive au condus-o pe Eta Boeriu la acest rezultat. În prima varianta, datînd de la începutul anilor ‘50, autoarea îsi marturiseste neputinta respectarii endecasilabului si a tertei rime din original. Va transpune asadar întreg Purgatoriul si 6 cînturi din Infern, folosind masura de 14 silabe si rimînd doar versurile 1 si 3 ale tertinei. În ciuda încurajarilor primite din partea profesorului D. Popovici, tînara italienista intuieste în mod corect ca aceasta optiune e nesatisfacatoare. Traducerea initiala se abatea nu doar de la masura poetica dantesca, ci si de la particularitatile sale expresive. Concizia, sobrietatea si lapidaritatea italiana erau diluate, excesiv explicitate si prea extins frazate în româna. A doua varianta recupereaza endecasilabul în transpunerea integrala a Purgatoriului si a Infernului. Evolutia pe calea cea buna este deja semnificativa. Spiritul originalului începe sa fie intuit. Continua totusi sa lipseasca la terza rima. Tertinele se însira sacadate, individualizate. Nu apar înca legatura armonioasa dintre versuri, senzatia de fluenta prelungibila la infinit, transmisa de capodopera lui Dante. Sfidarea aruncata de George Cosbuc actioneaza hotarîtor în acest moment: sa fie oare imposibil de egalat, cincizeci de ani mai tîrziu, ceea ce s-a putut atinge deja la începutul secolului XX?! A treia si ultima varianta construita de Eta Boeriu transpune cele trei cantice, Infernul, Purgatoriul si Paradisul, respecta masura dantesca a endecasilabului si recupereaza terta rima. Exigentele formale ale textului sînt împlinite si poemul poate porni, într-un nou vesmînt românesc, în cautarea cititorilor. Dar impedimentele de la suprafata traducerii se reverbereaza în infinitele obstacole ascunse în tesatura materialului. Eta Boeriu dovedeste o nuantata cunoastere a mizelor înfruntate si ni le marturiseste într-un text memorabil. “Spiritul patima s al lui Dante, împovarat de gînduri si poezie (…), puterea lui de evocare, imaginatia incandescenta, luciditatea viziunilor sale rabufnesc la tot pasul în comparatii, imagini, alegorii, invective, viziuni ori dialoguri, în care se împletesc, de-a lungul celor trei tarîmuri, sublimul cu cruzimea celor mai cutezatoare expresii, durerea ce mocneste cu rîsul plebean si extazul fericirii pure cu scrîsnetul damnatilor�? (vezi Cum am tradus Divina Comedie, în vol. Studii despre Dante, Buc., 1965, p. 269). Era nevoie de sensibilitatea unui artist al cuvîntului, dublata de tenacitatea unui salahor, pentru a duce un asemenea pariu la bun sfîrsit.

Multe ar mai fi de adaugat despre traducerea sculpturala a Etei Boeriu: felul în care a fost aleasa o cale de mijloc, între arhaizarea fortata si româna contemporana, folosirea prudenta a regionalismelor, pentru a se evita stridentele pe alocuri suparatoare, dozarea circumspecta a neologismelor, maiestria redarii comparatiilor atît de complexe (care la Dante variaza de la un singur hemistih exploziv, pîna la imagini alternative comparate, extinse pe doua, trei sau mai multe tertine – ajungîndu-se chiar la comparatii pe 18 versuri!), surprinzatoarele ruperi de ritm (pînza freatica a unei descrieri melancolice e sfîsiata de actiunea abrupta, dar si invers, aventura frenetica e suspendata printr-o rememorare în culori pastelate), formulele epigrafice absolut memorabile, cu valoare proverbiala, enumeratia dezlantuita, aliteratia bogata, umorul gros, situat dincoace de limita vulgaritatii, enunturile enigmatice, destinate sa sporeasca prin taina lor tensiunea calatoriei initiatice etc. etc.

Divina Comedie transpusa de Eta Boeriu reprezinta nu doar o capodopera cu existenta autonoma, ci si un excelent material de lucru pentru dezbaterile profesioniste în domeniul traductologiei. Numeroasele argumente ce se pot adduce în favoarea sau împotriva unor optiuni de principiu ale poetei nu fac decît sa-i umple azi de viata activitatea artistica. O viata mai lunga decît veacul.

Sursa:

Dante tradus de Eta Boeriu - Romania Culturala

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI

2010-07-30T14:20:00.000-07:00

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI de Ovidiu Vuia

Prietenul meu, student si el, locuia pe varful unei coline -daca Roma are sapte, Clujul sigur e asezat pe mai multe- intr'o casa cu un balcon larg unde ne adunam sa invatam. Asa am cunoscut-o pe Eta Boeriu (23.02.1923 - 13-11-1984) si daca zic am cunoscut-o inteleg ca am vazut-o trecand printre noi ca o aratare de vis si frumoasa precum fecioarele din icoana.
Peste ani i-am reintalnit imaginea pe cand ma plimbam pe strazile si in muzeele Florentei. O regaseam in silueta sinelie a tinerelor femei pictate de maestrul Domenico Ghirlandaio in corul bisericii Sta. Maria Novella sau in chipul, Venus nascand sau in Dantul celor trei gratii, al Simonetei iubita de Giuliano de Medici, prezenta si in visul lui Sandro Botticelli.
Si totusi mai aproape imi era in pridvorul plin de linisti; parca in mijloc se afla un havuz in jurul caruia erau adunati cativa ingeri muzicanti, albi, cu titere si mandorle, la Santissima Annunziata deasupra unei porti intr'o arhitrava. Acea Maria a Sacco, femeia lui Andrea de Sarto, Lucrezia del Fede, era chiar Eta Boeriu, o madona cu parul negru, soră cu Florica, taranca de Grigorescu. Marturisesc ca nu atat frumusetea ei fizica am regasit-o in Italia cat statuia-i spirituala, mai ales aceasta corespundea unei printese de Renastere, simbol al armoniei vesnice, prezent in baudelaireianul: Je hais le mouvement qui deplace les lignes.
Citisem traducerea ei, a Divinei Comedii de Dante Alighieri si calauzit de ea l-am cautat pe poet in cetatea de altadata intre turnurile Badiei florentine si al Bargelloului, spre casa lui, scara in colt guelf, la piata galbena a Veronei in penumbrele de piatra arsa a Santei Maria Antiqua pana la mormantul sau din Ravenna, asezat langa biserica romanica, San Francesco, locuri unde chiparosii par cadelnite enorme imprastiind miroase ceresti.
Divina Comedie talamacita de G. Cosbuc mi-a ramas aproape inaccecsibila, marele poet s'a straduit sa desfaca si sa refaca textul dantesc pastrandu-i antichitatea rasfranta in limba lui noua, ca'ntr'o Biblie incuiata sub copacii de argint. Lucrul iesit din mana maestrului este in primul rand pentru mandarini, cunoscatori ai cantecelor dantesti, table ale legii ramase undeva sus pe vatra muntelui.
Din contra, Divina Comedie a Etei Boeriu, izvorand din munca marelui ei inaintas, reuseste sa coboare pana la muritorul zilelor ei, soarele marinimos se daruie ca o baie de mir si maslu, fiecaruia.
Recent aparuta in editia doua, prefatata si comentata de Al. Balaci, regretam forma, inferioara, si unei editii din Biblioteca pentru toti interbelica.
O astfel de carte ar fi meritat sa fie publicata in scriere de lux iluminata pe margini cu miniaturi de vreun artist veronez asemenea exemplarelor cu care dormeau sub cap Lodovico il Moro sau Cezar Borgia si cum se vor fi gasind in biblioteca din Urbino a ducelui Federigo da Montefeltro, al carui portret din profil, ca de medalie romana, ni l-a lasat Piero de la Francesca.
In anul 1981, in editura Dacia din Cluj, apar Canti, Canturile lui G. Leopardi in traducerea E. Boeriu. Poetul nascut, crescut, revenit mereu, ca Ulise la Itaca lui, in orasul tineretelor sale, Recanati, zice ca acolo in biblioteca uriasa a parintilor parintilor sai si-ar fi distrus sanatatea. Cunoscut ca mare poet romantic si pesimist asemenea lui Bayron sau Eminescu, personalitatea lui se arata mult mai complexa, ca a celorlalti de altfel. Cu cat il studiem mai atent descoperim deducatia lui legata de antichitatea elena, clasica, asa ca la Hölderlin si olimpianul Goethe.
Traducerea in romaneste a lui Leopardi, e o incercare grea, Eta Boeriu e constienta ca lupta ei va fi de astadata ca a lui Iacob cu ingerul, din cauza formei adaptate de poet, a versurilor libere, endecasilabul fara rima sau cu rime intercalate, asa ca magia cantecelor este interioara, lipita de limba italiana ca aroma de floarea ei. Intr'un cuvant poezia lui Leopardi se arata aproape intraductibila, precum a lui Eminescu si poate inca mai mult. Iata din ce cauze obiective, traducatoarea va aplica o talmacire justa, fidela, in texte paralele bilingve, marginindu-se acolo unde îi pare ca reusita nu e deplina, la scopul didactic, sa faca inteles cel putin continutul. Impresia noastra este ca in respectivile conditii ni s'a dat doar un concept, o munca neterminata cuprinzand in ea chinul suferit si de poetul Cosbuc la prima traducere a Divinei Comedii.
Eta Boeriu are cultul talmacirii si stie ca pentru a fi cu adevarat corespunzatoare, autoarea va trebui nu numai sa i se substituie celui tradus, in destinul si trairea epocii lui, dar sa si fie inzestrata cu un deosebit talent si simt al poeziei. In acest sens exista cateva exemple majore de traduceri in limba romana in care talmacitorii au ajuns aproape sa intreaca pe marii lor parteneri de arta. Ma refer la Al. Phillipide cu poeziile lui din Baudelaire sau la Lucian Blaga, cu Faust de Goethe.
Fara indoiala nu exageram daca vom sustine ca Eta Boeriu se inscrie printre acesti mari artisti care prin fapta lor au imbogatit literatura romana cu opere noi.
Astfel in Antologia poeziei italiene aparuta in ed. Albatros 1980, aventura sufleteasca a Etei Boeriu pare in aparentă mai usoara cand ne prezinta in limba romaneasca cei mai semnificativi poeti italieni dela Sfantul Francisc la Carducci, cu cateva poezii alese. Intre cetatea sfantului Assisi rugaciune a muntelui cenusiu de Subasiu si dealurile visatoarei Maremme florentine sunt de fata la nobilul cenaclu printre altii Lorenzo Magnificul, Anelor Poliziano, Luigi Pulci, Matteo Boiardo, Ariosto, Vittoria Collona, Michelangelo Buonarroti, Torquato Tasso, Pietro Metastasio si nu pot lipsi Dante, Petrarca,Ugo Foscolo, Leopardi.
Este momentul sa remarcam ca legatura omului nostru de cultura cu Italia artistica a fost tot timpul stransa de la Asachi, Duiliu Zamfirescu la Iorga si Parvan. Cu toate acestea literatura italiana nu ne este atat de apropiata ca cea franceza de pilda, desi ne-am bucurat de italienisti de vaza ca Ramiro Ortiz si Al. Murcu printre altii.
Una din explicarile obiective o putem gasi in cartea Etei Boeriu si anume este vorba de formalismul strict al poeziei italiene -nu surprinzator la un popor atat de artist- prezent ca un fir rosu de la Dante la Carducci, complet opus stihului romanesc, creat de Eminescu si Alecsandri din poezia populara total emancipata de sub tutela oricarui canon formal, mult mai inrudit astfel cu framantarile inovatorii din literatura franceza si germana.
Tocmai de aceea Eta Boeriu vine sa acopere cu lucrarea ei un mare gol, oferind cititorului de astazi o viziune de ansamblu asupra panoramei de aur a literaturii italiene clasice.
Dar acestea din urma ar constitui, cu toata frumusetea lor, doar un fel de nobile exercitii cand dupa parerea mea marea opera a Etei Boeriu [mai poate fi una dupa Divina Comedie?] este traducerea Cantonieruui lui messer Francesco Petrarca aparuta in ed. Dacia, anul 1974.
Nascut la Arezzo, pe nedrept numit poet florentin, Fr. Petrarca a pastrat intreaga lui viata cel putin o rezerva fata de cetatea de pe Arno, autoarea exilului tatalui sau din cauza caruia va ajunge sa-si petreaca multi ani, in cetatea papala din Avignon.
Pentru a mai regasi pe acest pamant marturiile poeziei petrarchiene trebue sa te calatoresti la Vaucluse pe apa Sorgai in sus, pana la izvorul fantana, una din minunile lumii geologice. In ape straluceste culoarea matasei broastei si a lichenilor, verdele ce-a asteptat atatea secole sa fie redescoperit de modernul Cezanne si sa-l puie pe panza. Si in pacea si maretia muntelui ridicat ca un zid ce ar putea sa fie una din potile raiului.
La Arque Petrarca langa Padova unde s'a retras poetul la batranete si unde i s'a facut mormant de rege purtat pe umerii patriei sale iubite, Italia, rememorezi acelasi peisagiu, al pomilor fiinte, al tacerilor litanii si lacrimi.
Poetul cautandu-si iubirea pierduta in singuratate, departe de oameni ar parea ca un romantic dar pentru aceasta îi lipseste delirul farbelor si excesul lui Delacroix de pilda. El are ceva din tristetea instrainatului modern al lui Camus, rob al sufletului nostru, numai ca-si reface expresia si marele echilibru apolinic prin forma sonetului -inventat de poetul sicilian Iacopo da Lentini- pe care stie sa-l cizeleze asemenea unui giuvaer prelucrat de Benvenuto Cellini. Canzonele rasar ca apele scapate din matricea tiparului fix dar tot oglinzi ale statuilor euritmice, idealul artistilor de renastere.
Eta Boeriu pastreaza in traducerile ei matrica strict clasica, in Divina Comedie endecasilabu tertinelor, perfect si simetric rimate, este tot atat de propriu ca hexametrul povestirilor homerice. Acelasi endecasilab va fi prezent si in octavele eroice ale lui Ariosto, Torquaato Tasso si dupa cum am vazut si in Idilele si antiidilele lui Leopardi. Endecasilabul, vers obisnuit iambic compus din unsprezece silabe este tot atat de caracteristic pentru literatura italiana ca versul alexandrin alcatuit din 12 silabe cu cezura la mijloc, pentru literatura franceza.
Sonetul petrarchian strict endecasilabic a fost practicat la noi ca o forma fixa de Eminescu, Vlahuta pana la Bacovia, primul reuseste sa dea pe aceasta cale un suflu nou de melodie a inimii, sonetului clasic. Dealtfel desfasurarea sonetului ar corespunde unor reprezentari matematice asa cum au incercat unii mai cu temei si cu note muzicale tratand legile contrapunctului dupa cele ale logaritmilor, de unde in general raceala conceptuala a oricarui sonet, caracter rar evitat de Petrarca, mai reusit insa de Eminescu in cele cateva sonete, tezaure ale literaturii romane, Vasile Voiculescu in talmacirile imaginare dupa sonetele lui Shakespeare recurge la forma sonetului englez versul de zece silabe il inlocuieste cu cel de 13-14 cu cezura la mijloc din poezia lui Eminescu, inovatie stralucita a poeziei autohtone, alexandrinul romanesc. Deacum ne explicam de ce poetul iubirii profane purgata pe horebul interiorului vesnic, ca intr'o naratiune titianeasca, ia de model pe marele Will: sub mareata lui umbra doreste sa-si puna sub ocrotire sonetele scrise in forma nepetrarchiana, mai potrivite insa aventurii sufletesti incercate conform trairii creatoare a demiurgului.
Exegetul modern de poezie, al versului literar scapat de orice tiranie exterioara, nu poate sa neglijeze lectia asupra matricei clasice din talmacirile Etei Boeriu si asta petnru a putea cu adevarat patrunde in laboratorul marei poezii.
Daca opera lui Dante poate fi comparata nu cu o catedrala gotica, cum sustine Al. Balaci ci cu o biserica romanica, materializare stilistica a orizontalitatii semnalata de Lucian Blaga, atunci vom admite ca, E. Boeriu a stiut, intrebuintand unitatile de masura, pietrele-templu ale volumului stih, sa-i redea in limba romaneasca perfecta-i arhitectonie, astfel ca talmacirea Divinei Comedii poate fi asezata langa Iliada tradusa in hexametrul dactilic de catre G. Murnu, ultima, dupa Titu Maiorescu si Ioan Bogdan, capodopera a literaturii romane.
De-aici se naste acest cantonier al lui messer Francesco Petarca in limba romana de Eta Boeriu, impresia ce o are lectorul fiind aceea ca asa ar fi scris si Petrarca daca ar fi cunoscut limba daco-romana. Mai mare omagiu adus traducatoarei nu se poate.
Am trecut in revista talmacirile Etei Boeriu, semnalandu-le, nici nu am respectat ordinea lor de publicare, doar am urmarit sa relev forta celei chemante si valoarea ascunsa in inima ei.
Prin marea victorie a spiritului, Eta Boeriu imi pare ca o alta Doamna cu Licornul: adica femeii ridicate pana sub cortul lumii, animalul legendar îi ofera sub diadema acelui "Amon seul desir" in loc de oglinda si bijuteriile vanitatii, cartea poeziei, drumul catre izvoarele sacre ale creatiei, pentru Ea, Poeta.
Este greu sa acceptam astazi vestea incetarii din viata a Etei Boeriu, ca si cand minunatul cantec al privighetorii s'ar putea stinge vreodata.
In fond sufletul Ei este vesnic, dupa cum si Poezia este.

Nov. 1984
OVIDIU VUIA
Sursa:

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI de Ovidiu Vuia - Mişcarea Legionară

PURGATORIUL 21 - RĂZVAN CODRESCU

2010-07-30T11:35:00.001-07:00

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul XXI

In briul al cincilea, printre zgirciti si risipitori, Dante si Vergiliu intilnesc umbra lui Statiu (desi Dante, ca majoritatea contemporanilor sai, il confunda cu retorul „tuluzan” Lucius Statius Ursolus, din vremea lui Nero, aici e vorba de poetul Publius Papinius Statius, autorul poemelor Tebaida si Achileida, ultimul neterminat, nascut la Neapole si traitor in vremea lui Domitian), care tocmai si-a implinit ispasirea si sta sa urce spre cer. Se dezleaga pricina cutremurului si a maiestuoasei cintari (Gloria in excelsis) din cintul anterior, pricina care este chiar eliberarea sufletului lui Statiu. Acesta, fara sa stie ca-l are in fata sa, aduce un emotionant elogiu lui Vergiliu si Eneidei sale, iar in final, lamurit de Dante, face plecaciune dinaintea Marelui Mantovan, pe care-l socoate maestrul sau intr-ale poeziei si caruia marturiseste ca ar fi rivnit sa-i fi fost contemporan.

1 Fireasca sete potolita doar

cu apa cea pe care altadata

samariteanca o ceru in dar

4 ma imboldea pe calea incurcata,

pe urma calauzei date mie

si-adinc miscat de cei munciti drept plata.

7 Si iata ca, precum la Luca scrie

ca Domnul, din mormint abia sculat,

la doi drumeti tinu tovarasie,

10 o umbra s-a ivit si ne-a urmat,

cit noi pazeam sa nu calcam pe cei

de jos; si seama, cind grai, i-am luat:

13 „Va deie Domnul pace, fratii mei” .

Degraba-ntorsi, Virgil raspunse cu-n

semn pe masura cuviintei ei.

16 Apoi grai: „In sfatul cel mai bun

te-aseze-n pace dreapta Judecata

ce mie-mi dete vesnicul surghiun”.

19 „Cum?!”, zise, pe cind noi zoream deodata.

„De sinteti umbre ce-s de cer nedemne,

au cine-i cel ce calea-n sus v-arata?”.

22 Iar domnul meu: „Daca te uiti ce semne

acesta poarta si-s de inger puse,

vezi ca-i menit cu dreptii sa se-ndemne.

25 Dar fiindca cea ce zi si noapte nu se

opreste-n torsul ei nu-i ispravise

fuiorul ce de Cloto dat ii fuse,

28 cind duhul lui, ce geaman ni-i, primise

har de-a urca, el nu putea prin sine,

ne-avind, ca noi, vederile deschise.

31 Atunci fui scos de unde iadu-si tine

mai larg deschisa gura, sa-i dau sfat,

si sfat i-oi da cit rost va fi de mine.

34 Dar zi-mi, de stii, de ce s-a scuturat

mai adineaori muntele-asa tare

si toti, din poale-n crestet, au strigat?”.

37 A nimerit cu-asemeni intrebare

dorinta mea ca prin urechi de ac,

speranta dindu-i setei alinare.

40 Acela incepu: „Ceea ce fac

cei de pe munte nu-i fara-nvoire,

nici lucru nou, ci datina din veac.

43 Nu-i loc pe-aci de-a vremii razvratire:

doar ce-i din cer sau dupa cer se cere

e pricina a tot, nu oarba fire.

46 De ploi, zapezi sau grindini nu-i cadere,

nici brumele, nici roua mai in sus

de scara cu trei trepte n-au putere,

49 nici nouri, desi sau rari, pe-aicea nu-s,

nici fulgere, nici Taumantida care

in lume-i schimbatoare de nespus:

52 uscatul abur nicidecum n-apare

dincoa’ de zisul prag pe care-si tine

vicarul lui Sin Petru a lui picioare.

55 Or fi mai jos clatiri, ori tari, ori line,

dar vintul ce se-ascunde in pamint,

habar n-am cum, aicea sus nu vine.

58 Se clatina pe-aci doar daca sint

curate duhuri gata-n sus a trece,

iar strigatu-nsoteste-al lor avint.

61 Ca proba-a curatiei nu intrece

nimic vointa, sloboda-n miscare,

ce duhu-l face-n cer voios sa plece.

64 Dintru-nceput ar vrea, dar dor mai mare

ii da dreptatea sfinta-a resimti,

sa ispaseasca ce pacate are.

67 Iar mie, care-am patimit aci

cinci veacuri si mai bine, acuma doara

dor slobod de mai bine imi veni:

70 de-aceea fu cutremur si cintara

cei cuviosi marire Celui Sfint,

mai iute-n sus sa-i ia din cazna-amara”.

73 Asa grai; si cum mai veseli sint

acei ce beau cu cit le e mai sete,

nespus ma bucurai de-al lui cuvint.

76 Si-atunci Virgil: „Pricep pe indelete

ce mreji va tin si cum scapati din ele,

de ce-i cutremur si extaz in cete.

79 Acuma, cine-ai fost si care rele

atitea veacuri te-au facut a sta

pe-aici, dezvaluieste-i mintii mele”.

82 „Pe cind voi supremul rege ca

s-aduca bunul Titus razbunare

cui Iuda-i dete sarutarea sa,

85 cu nume dainuind in cinste mare

traiam pe lume”, acel duh ne spuse,

„dar inca fara-a crucii-ncredintare.

88 Cintarea mea atit de dulce fuse

ca Roma, desi-s os de tuluzan,

m-a infiat si mirt pe timple-mi puse.

91 Ma stiu si azi de Statiu acolo sus:

Teba-am cintat-o si apoi pe-Ahile,

ci-n drum povara-a doua m-a rapus.

94 De-am stralucit intr-ale mele zile,

cuprins am fost de flacara divina

ce-n barzi revarsa harul sfintei mile;

97 de Eneida zic, ce-a fost sa-mi tina

de maica si de doica-ntru cuvint:

in lipsa ei, nici dram n-as fi de tina.

100 Sa fi putut fi-n viata pe pamint

deodata cu Virgil, as mai sedea

un an in cazne-aicea unde sint”.

103 La vorba lui, cu fata spre a mea

Virgil se-ntoarse, mut cerindu-mi: „Taci!”;

dar nu-i virtutii lesne tot ce-ar vrea;

106 caci ris si plins asa-s de buni ortaci

simtirii ce li-i sincer nascatoare,

incit e greu la chip sa te prefaci.

109 Zimbii in semn c-am inteles, la care

umbra tacu si muta ei privire

in ochi mi se-atinti, iscoditoare:

112 „De-n bine afla truda ta-mplinire”,

grai, „de ce pe chip ti-a licarit

mai adineaori un suris subtire?”.

115 Din doua parti ma vad acu-ncoltit:

una sa tac ar vrea, iar alta-mi cere

sa spun; suspin si domnul meu iubit

118 pricepe si dezleaga-a mea tacere:

„Nu-ti fie teama de acum a-i spune

si-a ostoi-ngrijata lui durere”.

121 Iar eu: „Tu poate, duh din vremi strabune,

mirat ai fost de-acel suris al meu,

dar ce-am sa-ti spun ti-o fi mai de minune.

124 Acesta, ce ma-ndruma-n sus mereu,

e-acel Virgil din care-ai supt odata

puteri sa-nalti in cint si om, si zeu.

127 Iar de-ai crezut zimbirea mea iscata

de alte pricini, lasa-le-n uitare,

caci doar ce-ai zis fu cea adevarata”.

130 Sa-mbratiseze ale lui picioare

voi acela, dar Virgil: „Nu, frate!

Doar biete umbre sintem fiecare”.

133 Iar duhul, ridicindu-se: „Socoate

cit mi-e de mare dragostea de tine,

de-am fost uitat c-aici doar fum sint toate,

136 luind umbre goale ca pe trupuri pline”.

Dante – Divina comedie - TRADUCERI ROMÂNEŞTI

2010-07-17T07:04:00.001-07:00

Dante – Divina comedie

sau Romania – Eterna comedie
Ce faci cand vrei sa citesti un poem monumental, impartit in trei volume, scris intr-o limba a secolului al XIV-lea?
Lucrurile ar trebui sa stea cam asa: daca ai ambitia de a citi o asemenea epopee, e de bun simt sa acorzi cateva luni in prealabil studiului limbii in care a fost scris originalul. Dupa ce te-ai familiarizat cu limba, faci rost de o editie bilingva a operei pe care vrei sa o citesti, unde, in paginile din stanga sa fie asezat textul original, iar in dreapta traducerea in limba ta. Citesti o data textul original, apoi traducerea, apoi inca o data textul original.
Pentru a exemplifica aceasta tehnica am ales Divina comedie a lui Dante Alighieri.
Momentan, singura editie bilingva in limba romana cuprinde doar Infernul si a aparut in 2006.
Istoria traducerilor Divinei comedii in limba romana arata astfel:

1. Dante Alighieri, Divina Comedie. [I.] Infernul, traductiune de Maria P. Chitiu, Craiova, 1883 (traducere nerimata).
2. Dante Alighieri, Divina Comedie. II. Purgatoriul, traductiune de Maria P. Chitiu, Craiova, 1888 (traducere nerimata).
3, Dante Alighieri, Infernul, traducere în versuri de N. Gane, Editura Librariei Noua Iliescu, Grossu & Comp., Iasi, 1906.
4. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1924]. Cf. si G. Cosbuc, Opere, VII. Traduceri, Dante, Divina Comedie, 1. Infernul, editie critica de Gh. Chivu, prefata si comentarii de Alexandru Dutu, Editura Minerva, Bucuresti, 1985.
5. Dante Alighieri, Divina Comedie. Purgatoriul, traducere de G. Cosbuc, editie îngrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1927].
6. Dante Alighieri, Divina Comedie. Paradisul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1932].
7. Dante Alighieri, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1932 (traducere in proza).
8. Dante Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1933 (traducere in proza).
9. Dante Alighieri, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1934 (traducere in proza).
10. Dante Alighieri, Divina Comedie, în romaneste de Eta Boeriu, note si comentarii de Alexandru Dutu si Titus Pirvulescu, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1965 (numeroase reeditari).
11. Dante Alighieri, Opere minore, traduceri de Francisca Baltaceanu, Titus Barbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Candea, Petru Cretia, Stefan Aug. Doinas, Sandu Mihai Lazarescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu; comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Candea, Stefan Aug. Doinas, Alexandru Dutu; introducere, tabel cronologic si note introductive de Virgil Candea, Editura Univers, Bucuresti, 1971.
12. Dante, Infernul, interpretare romaneasca, note si un cuvant inainte de George Buznea, Editura Univers, Bucuresti, 1975.
13. Dante, Purgatoriul, interpretare romaneasca si note de George Buznea, Editura Univers, Bucuresti, 1978.
14. Dante Alighieri, Divina Comedie, in romaneste de Giuseppe Cifarelli, editie îngrijita de Titus Pirvulescu si prefatata de Alexandru Cioranescu (8), Editura Europa, Craiova (9), 1993, cu ilustratii de Marcel Chirnoaga (reed. 1998, Editura Dacia, Cluj-Napoca).
15. Dante Alighieri, Divina Comedie, repovestita pentru cei tineri de Dumitru Tranca, Editura Atlasis, Bucuresti, 1992 (repovestire explicativa in proza).
16. Dante Alighieri, Divina Comedie, traducere in versuri de Ion A. Tundrea, prefata de N. Iorga, Editura Medicala, Bucuresti, 1999.
17. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2006. *

Solutia? Mai inveti o limba straina. Eu am optat pentru editia bilingva in trei volume Dante Alighieri, La Divine Comedie, editura Flammarion, 2004.
Tovarasi editori romani, ce faceti, dragilor?
________
* sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri
Ultima sursă: http://tow.ro/2010/03/dante-%E2%80%93-divina-comedie/

NOTA MEA: Faţă de cele de mai sus, care sînt traduceri integrale, fac excepţie -

- Nicolae GANE, numai INFERNUL - criticat de Geiorge CĂLINESCU, pentru că nu a tradus în terţine "curgătoare, în cascadă", ci în strofe de cîte 6 versuri, grupate în terţine "statice" - în urma unui concurs, dirijat de Titu MAIORESCU, la JUNIMEA;

- Maria CHIŢU, deşi a tradus şi PARADISUL, nu l-a publicat pentru că i-a murit fiica., poeta ...

- La fel, George Buznea, a murit, apucînd să traducă doar cîteva cîntece din PARADISUL.

Au mai tradus - cîteva cînturi - Ion HELIADE RĂDULESCU (5), Gheorghe ASACHI (se pare), Marian PAPAHAGI (?), George PRUTEANU (15) şi Savin BADEA (9 cînturi). Ion HELIADE RĂDULESCU şi Gheorghe ASACHI - se pare că au tradus integral. De la primul s-au păstrat şi alte fragmente, iar lui Gheorghe ASACHI i-a ars casa.

Răzvan CODRESCU a trecut cu traducerea de mijlocul Purgatoriului. Savin BADEA se pregăteşte să reia traducerea la al 10-lea cînt. Cei doi sînt singurii în viaţă dintre traducătorii (cunoscuţi) ai DIVINEI COMEDII).

Savin BADEA, pentru el, PRUTEANU ŞI CODRESCU şi pentru înaintaşi a făcut un blog specializat pe această operă, pentru că România, Craiova şi Coşbuc ocupă primul loc în lume ca ţară, oraş şi traducere.

Savin BADEA.

INFERNUL 1 (D) - Savin BADEA

2010-07-17T06:54:00.001-07:00

INFERNUL 1 – în traducerea lui Savin BADEA

INFERNUL – CÎNTUL 1 - Varianta D (rime alternante)

RĂTĂCIREA (Dante şi Virgiliu)

Pădurea păcatelor (puzderia păcatelor omeneşti). (v. 1-12);
Muntele vrăjit (colina desfătării, a virtuţii). (v. 13-30);
Cele trei fiare (Pantera - desfrîul, Leul – mîndria, trufia, Lupoaica – lăcomia, avariţia). (v. 31-60);
Virgiliu, marele poet. (v. 61-99);
Profeţia despre Ogar.(100-111);
Calea salvării (a mîntuirii) (v. 112-136).

La mijlocul duratei vieţii noastre,

Printr-o pădure neagră, de coşmar,

Pierdusem drumul drept spre culmi albastre. 3

Ah! n-am să spun ce negură de-amar

Era acea stufoasă vale-adîncă;

Şi-n amintire groaza mă ia iar! 6

De-amară ce-i, doar moartea mai e încă;

Dar pînă să arăt ce bun sfîrşit,

Voi povesti ce m-au ţinut pe-o stîncă. 9

Nu pot să spun de cînd am fost pornit,

Dar m-am simţit învins de-un somn de moarte,

Cînd drumu-adevărat l-am rătăcit. 12

Iar cînd ajuns-am la un pisc, departe,

Acolo unde codrul brusc sfîrşea,

Ce inima de groază o împarte, 15

Privii în sus: costişa strălucea –

Granitul dur în razele de soare –

Ce mînă drept pe-oricare fiinţă rea. 18

Atunci un pic fu groaza şi mai mare,

Ca în adîncul inimii-un cuţit,

Întreaga noapte chinuind-o tare. 21

Şi ca-nnecatul ce-i din val ieşit,

Cu răsuflarea-nceată, grea şi-adîncă,

Priveşte trist la apa rea, uimit; 24

Aşa şi sufletu-mi, fugar – vai! – încă,

Se-ntoarse să mai vadă-acel ponor,

Ce orice vietate o mănîncă. 27

Truditu-mi corp n-avea răgaz, ci zor:

Căci îmi reluai prin negura pustie

Urcarea-nceată c-un mai ferm picior, 30

Şi, iat’,-abia de urc spre pisc: zglobie,

O sprintenă panteră, iute-şiş,

Ce-avea o blană-mpestriţată, vie, 33

Mi se-aţinu în cale – stei pieptiş –

Ca piedică grozavă şi semeaţă,

Încît mă-mpinse înapoi morţiş. 36

Era devreme, dis-de-dimineaţă,

Şi soarele urca cu-aceiaşi stea

Cînd Cel Înalt, cu Dragostea-I măreţă, 39

Mişcă întîiaşi dată tot ce sta;

Aşa că am sperat la bine iară,

La pielea-mpestriţată-n taşca mea. 42

E ora matinală şi vremea-i primăvară,

Dar nu-i de-ajuns de-a mă scuti-ntr-alt rînd,

Că iar văzui ceva: cumplită fiară, 45

Un leu pornit în contra mea, urlînd,

Cu capul sus, de foamea rea săgeată,

De-aud văzduhu-n jurul lui vibrînd. 48

Şi o lupoaică, slabă-ţîr, dar toată

De pofte plină, cu nesaţ şi-acum,

Ce multe neamuri le-a tocat turbată; 51

Şi-aceasta-mi puse stavilă în drum.

Încît de groază, la a ei vedere,

Speranţa mea spre culmi se duse fum. 54

Şi cum e omul, vesel la avere,

Ajuns cu vremea să mai piarză-un dram

Se plînge-n hohot, urlă de durere, 57

Aşa cu fiara: pacea ei n-o am;

Şi tot venind asupră-mi oţelită,

Mă-mpinse-n hăul unde-i Soare neam! 60

Pe cînd era să cad, ca prăvălită

O stîncă în prăpastie, de-odat’ –

Apare-un ins cam mut – o, stea iubită! - 63

Cînd l-am văzut pe-acela, l-am strigat:

„ – Ai milă şi de mine prin pustie,

Oricare-ai fi: om blînd ori drac bălţat!” 66

Răspunsu-mi-a: „ – Am fost; nu-s fiinţă vie;

Părinţii mei au fost lombarzi sadea,

Şi-s mantovani, prin patrie, se ştie. 69

Sub Iuliu mă născui, tîrziu, şi-aşa

Văzui sub August bunul Roma ce e,

Cu zeii falşi şi mincinoşi din ea. 72

Poet, cîntai la Troia-n epopee

Pe-al lui Anchise fiu, flăcău viteaz,

Cînd mîndrul Ilion fu-ajuns scînteie. 75

Dar tu, ce chin te-ntoarce la necaz?

Nu vrei să urci pe-ncîntătorul munte,

În care fericirea-i în extaz?” 78

„ – Ori eşti Virgil, fîntîna din răspînt’e,

Ce răspîndeşte-nţelepciunea-n verb?” –

Îi răspunsei cu prea-smerită frunte – 81

„Stea tuturor poeţilor în herb!

Sî-mi folosească rîvna şi ardoarea

Cu care te-am citit! Ce tom superb! 84

Tu eşti al meu maestru drag şi floarea

Din care-am luat nectar miraculos,

Frumosul stil ce mi-a adus onoarea… 87

Vezi fiara pentru care merg fricos?:

Ajută-mă să scap de ea,-nţelepte,

Căci groaza ei m-a-nfiorat la os!...” 90

„ – Ţi se cuvine altă cale, drept e!” –

Răspunse el şi lacrima mi-am şters –

„De vrei să scapi de-aşa scălîmbe trepte; 93

Căci fiara asta ce te-a-ntors din mers,

Nu lasă omul pe cărarea-aleasă,

Ci-i stă zăgaz, pîn’ ce-l omoară-adesea. 96

Din fire-i foarte rea şi nemiloasă,

Mănîncă tot şi c-un hulpav nesaţ,

Iar după ce-a mîncat, tot păcătoasă!: 99

Cu multe bestii s-a-nhăitat la maţ;

Şi încă vor mai fi, pîn’ ce Dulăul,

Ce va veni, o va băga în laţ. 102

El nu înghite tot, nici bani, nici răul;

Ci-nţelepciunea, dragostea le vrea…

La Feltro,-n Feltro s-a născut flăcăul. 105

Printr-însul mîntuită fi-va ea,

Italia, cu Niso, tot duiumul,

Eurial şi Turn’, Cammilla mea… 108

Iar fiara alungată de Capcînul

Se va sfîrşi închisă în Infern,

De unde Pizma-i dete drumul. 111

Eu pentru tine cuget şi discern

Să mă urmezi ca să te duc departe,

Din codru-acesta printr-un loc etern. 114

Unde-ai s-auzi pe disperaţii foarte,

Antice duhuri chinuite, seci,

Ce-şi cheamă fiecare-a doua moarte. 117

Şi altele, mai mulţumite deci,

Arzînd în flăcări, dar sperînd să zboare

În Rai, la cete fericite-n veci. 120

La care-apoi, de vrei să urci, se pare,

Te va conduce-o Zînă, fulg de nea,

Cu care te-oi lăsa l-a mea plecare; 123

Căci Împăratul Sfînt e-n contra mea,

Pentru că fui rebel la Sfînta-I Lege,

Nu vrea să te-nsoţesc la El, nu vrea!... 126

El peste tot ne porunceşte Rege,

Cetatea Lui e-acolo – Jilţ Divin! –

Ferice-acei pe care şi-I alege!” 129

Dar zic şi eu: „ – Poete, mă închin,

La Cel de Sus, Cel care toate ştie;

Mă scapă de-acest rău şi-alt rău şi chin. 132

Şi du-mă-acolo pe-unde-ar fi să-mi fie:

Şi-n Poarta lui Sîn-Petrea şi-n Infern:

Să-i văd pe-ndureraţi cum ard făclie.” 135

Şi-n urma lui, înfiorat, m-aştern. 136

Savin BADEA

ILUSTRAŢII LA NOUA DIVINĂ COMEDIE

2010-06-07T17:33:00.000-07:00

BLOGURILE MELE

2010-05-27T16:04:00.001-07:00

2010-05-22T14:33:00.001-07:00

Marian PAPAHAGI

2010-04-30T10:47:00.000-07:00

Marian Papahagi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă



Naştere –	14 octombrie 1948 Râmnicu-Vâlcea
Deces –	18 ianuarie 1999 Roma
Profesiune –	critic literar, eseist
Naţionalitate –	română
Operă/e de debut –	Exerciţii de lectură

Marian Papahagi (n. 14 octombrie 1948, Râmnicu-Vâlcea – d. 18 ianuarie 1999, Roma) a fost un critic literar, eseist şi traducător român.

Cuprins

[ascunde]

[modifică] Biografie

Licenţiat al Facultăţii de Filologie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1968) şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Roma (1972). Membru fondator al grupării „Echinox”. Doctor în litere „magna cum laude” în Italia. Doctor în filologie cu o temă de literatură italiană veche la Universitatea din Bucureşti (1988). Debut absolut cu critică literară în revista „Amfiteatru” (1966).
După 1990, a fost prorector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj şi ministru adjunct al Învăţământului. A fost profesor de romanistică la Facultatea de Litere din Cluj şi profesor invitat la mai multe universităţi din Europa. În ultima perioada a vieţii, a fost director la „Accademia di Romania” din Roma.

[modifică] Volume

Exerciţii de lectură, 1966; 2003
Eros şi utopie, eseuri, 1980
Critica de atelier, 1983
Intelectualitate şi poezie, 1986
Cumpănă şi semn, studii, 1991
Faţa şi reversul, eseuri, 1993
Fragmente despre critică, 1994
Interpretări pe teme date, 1995
Raţiunea de a fi, 1999

[modifică] Volume colective

Scriitori români, 1978
Dicţionarul scriitorilor români, vol. I-IV, 1995-2002 (alături de Mircea Zaciu şi Aurel Sasu)

[modifică] Traduceri

Autori: Dante, Luigi Pareyson, Murilo Mendes, Luciana Stegagno Picchio, Eugenio Montale, Rosa Del Conte, Guido Morselli, Roland Barthes

[modifică] Premii

Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (1976)
Premiul „G. Călinescu” al Academiei Române (1980)
Premiul „Eugenio Montale” (1988)
Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române (1991)
Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1993)
Ordinul Francez „Palmes Academiques” (1994)

[modifică] Legături externe

Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România
Sursa: Wikipedia

DC

2010-04-30T10:18:00.000-07:00

Divina Comedie - Comentariu video

Divina Comedie

2010-04-30T10:14:00.001-07:00

Divina Comedie

Opera lui Dante, în toată complexitatea şi valoarea ei, a constituit un reper chiar pentru contemporani, dacă luăm în considerare admiraţia pe care i-a mărturisit-o Boccaccio; de-a lungul secolelor, de la Chaucer şi Chateaubriand, până la Miguel de Unamuno, toate marile spirite s-au întors către modelul dantesc. Cu toate că Vita Nuova este unanim cunoscută ca “cel mai nobil manifest al liricii italiene, cea mai desăvârşită expresie a dulcelui stil nou […], dar mai ales candida, ingenua poveste a iubirii lui Dante Aligheri pentru florentina Beatrice Portinari”, aşa cum confirmă Alexandru Balaci, numele lui Dante a devenit sinonim cu Divina Comedie.

Scriitorul a început să-şi redacteze capodopera încă din 1307, înainte de anii exilului, şi ea a constituit opera capitală pe care Dante a dezvoltat-o până în ultima clipă a vieţii. Pornind de la principiile artei poetice medievale, conform cărora tragedia are un început vesel şi un deznodământ tragic, iar comedia, după o expoziţiune tristă, evoluează spre un final fericit, Dante şi-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a ataşat atributul de “divina”, pe care posteritatea l-a preluat şi l-a consacrat. Acest statut nu este întâmplător, ci generat de faptul că lucrarea se constituie într-o autobiografie morală, o dramă a epocii, o lucrare de sinteză politică, o epopee şi, fireşte, un poem alegoric.

Formula care deschide călătoria imaginară a poetului prin ţinuturile morţii este un laitmotiv al literaturii medievale. În “amiaza vieţii”, Dante, cuprins de regretul de a se fi irosit după moartea Beatricei în plăcerile iluzorii ale vieţii, are o viziune care îi oferă un nou sens existenţial. Rătăcit într-o pădure întunecată, segerând labirintul interior din care cel ce s-a abătut de la “calea către creste” nu se mai poate salva, el este ameninţat de trei fiare – o panteră uşoară, o lupoaică “numai os şi piele” şi un leu “cu bot flămând” - , ale căror înţelesuri alegorice sunt lesne de descifrat: necumpătarea, violenţa şi viclenia. Apariţia lui Vergilius, “poet divin, lumină fără moarte”, alungă pe moment temerile celui rătăcit, poetul latin invitându-l pe urmaşul său într-o călătorie, de care florentinul nu se simte demn, prin Purgatoriu, Infern şi Paradis. Vergilius îi mărturiseşte însă că este trimis de “o doamnă blândă-n fapte”, “domniţă a virtuţii”, Beatrice, care simbolizează iubirea pură, şi Dante se lasă cuprins de dorul ei şi porneşte la drum alături de umbra ilustrului său înaintaş.

Călătoria este proiectată în trei mari cărţi (Infernul, Purgatoriul şi Paradusul), fiecare dintre acestea articulată pe câte treizeci şi trei de cânturi, la care se adaugă prologul. Cele o sută de cânturi, organizarea lor în treţine şi încheierea fiecăreia dintre cele trei cantice prin cuvântul “stele” confirmă idealul renascentist al perfecţiunii şi al simetriei spre care aspira Dante. În sprijinul aceleiaşi idei, critica literară a interpretat şi structura părţilor poemului, căci numerele simbolice trei, nouă şi zece reprezintă osatura întregului text. Infernul cuprinde zece părţi, o câmpie întunecată şi nouă ceruri, Purgatoriul grupează alte zece spaţii simbolice, ţărâmul mării, coasta muntelui, cele nouă ceruri mobile şi un cer fix, Empireul.

Pătruzând în Infern, Dante este orbit de un fulger şi este purtat în Limb, unde sunt adunate sufletele copiilor morţi înainte de Cristos şi ale virtuoşilor din antichitate, între care el îi recunoaşte pe Homer, Horatius şi Ovidius; după întâlnirea cu Minos, judecătorul Infernului, călătorii o zăresc printre cei ce au păcătuit din dragoste pe Francesca da Rimini, care le istoriceşte nefericita ei poveste. Poetul şi călăuza sa îşi continuă călătoria prin cercurile unde îşi ispăşesc păcatele lacomii, zgârciţii, şi risipitorii, mânioşii, semeţii şi invidioşii, ereticii, tâlharii, linguşitorii şi trădătorii, violenţii, sinucigaşii, cămătarii, hoţii, ipocriţii etc. Fiecare popas îi prilejuieşte poetului întâlniri semnificative cu umbrele unor personaltăţi ale antichităţii sau cu unii dintre contemporanii săi, iar istorisirile acestora, precum şi pedepsele pe care le ispăşesc au rolul de a trimite spre descifrarea sensurilor alegorice ale lucrării.

Fascinaţia acestei prime călătorii vine şi din impresia de viaţă adevărată ce se degajă din descrieri, personajele surprinse de Dante ducând cu ele şi după moarte păcatul pentru care au fost aruncate în Infern. Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta îşi trăiesc mai departe iubirea interzisă, în ciuda chinurilor la care sunt supuşi, hoţul Ciampolo di Navarra îi păcăleşte pe draci printr-un şiretlic, iar contele Ugolino şi arhiepiscopul Ruggieri îşi continuă ura şi dincolo de graniţele terestre, rozând întru veşnicie unul din craniul celuilalt. Ieşind “către lumini şi stele”, Dante părăseşte Infernul, cutremurat de cele văzute, şi se îndreaptă spre Purgatoriu, după ce se încinge cu stuful umilinţei şi-şi spală obrazul de negurile Infernului, pentru a putea pătrunde pe tărâmul celor care au conştiinţa justiţiei divine, se căiesc de păcatele săvărşite şi aşteaptă iertarea. Aici el îi va întâlni pe rând pe cei ce s-au căit prea târziu, pe delăsători, pe trufaşi şi invidioşi, pe nepăsători, zgârciţi, lacomi, desfrânaţi, cu toţi căindu-se pentru păcatele lor şi ascultând pilde de iubire, generozitate, cumpătare ori castitate.

În Cântul XXX, poetul este surprins de apariţia iubitei Beatrice care îi va lua locul lui Vergilius pentru a-l călăuzi prin Paradis. Poetul însuşi se căieşte acum pentru decăderea lui morală şi primeşte mustrările Beatricei, apoi, purificat în unda sclipitoare, porneşte “curat şi dornic de-a urca la stele”.

Spre deosebire de atmosfera dramatică a Infernului, în care se aud gemetele şi ţipetele celor pedepsiţi, iar poetul asistă neputincios la zvârcolirile lor, Purgatoril este dominat de calm, linişte, împăcare şi speranţă. Duhurile întâlnite aici au superioritatea morlă a căinţei, aşa cum mărturiseşte Guido Guinizelli, întemeietorul şcolii “dulcelui stil nou” : “… şi sunt aici, căci m-am căit în moarte”. Cantina Purgatoriului se defineşte prin lirism, poetul italian exprimându-şi aici toată adâncimea credinţei sale în valorile umanităţii, ceea ce îl determină pe Miguel de Unamuno să exclame: “Din adâncul acestei nelinişti, din abisul sentimentului moralităţii noastre, ieşim la lumina unui alt cer, cum din adâncul Infernului a ieşit Dante să revadă stelele…”.

Intrarea în Paradis se face o dată cu invocaţia lui Apollo, zeul artei, căruia poetul îi cere sprijinul pentru a putea reda în versuri toată strălucirea fascinantă a sferelor cereşti.

Alături de Beatrice, poetul urcă în cerul Lunii, în cerul lui Mercur, unde împăratul Iustinian îi prezintă în termeni alegorici istoria Imperiului Roman, călătoreşte apoi în cerul Venerei, spre sufletele care au trăit iubirea profundă, spre cerul Soarelui, unde îl întâlneşte pe Toma d’Aquino, şi spre cerul lui Marte, alături de luptătorii pentru credinţa în Cristos. Întâlnirea cu strămoşul său, Cacciaguida, îi prilejuieşte lui Dante o evocare a trecutorului florentin, dar îi confirmă şi viitorul său strălucit, semn al conştiinţei propriei valori. În cerul lui Jupiter, el are prilejul să-i întâlnească pe marii suverani, în cerul lui Saturn vede duhurile contemplative, apoi, în cerul înstelat, are revelaţia triumfului lui Cristos şi primeşte binecuvântarea Sfântului Petru. În discuţiile filosofice cu Sfântul Iacob şi Sântul Ioan, Dante abordează problemele dragostei şi speranţei.

Ultima treaptă a Paradisului este Empireul, unde, la rugăciunea Sfântului Bernard, Fecioara îi prilejuieşte lui Dante contemplarea Treimii. Un ultim fulger de lumină străpunge însă mintea acestuia şi îl aduce în real, pentru a rosti cuvintele prin care se încheie poemul, respectând simetria cu finalurile canticelor anterioare:

“Mai mult să spun nu-s vrednic prin cuvinte

căci vrerii Sale potrivind pe-a mele,

asemeni roţii mă-mpingea-nainte

iubirea ce roteşte sori şi stele”.

Descrierea Paradisului este un adevărat poem al lumii şi al frumuseţii, căci, aşa cum observa istoricul literaturii italiene, Francesco de Sanctis, “din toate formele aici nu rămâne decât lumina, din toate afectele, nimic altceva decât iubirea, din toate sentimentele, nimic altceva decât beatitudinea, din toate actele, nimic altceva decât contemplaţia”.

Idealul perfecţiunii pe care l-a împrăştiat întreaga Renaştere este influenţat în cea mai deplină măsură de Divina Comedie a lui Dante. Structura poemului ţine de o arhitectură grandioasă, poetul organizând în simetrie cele trei cantice, precum şi cânturile ce le compun. Complexitatea lucrării este generată şi de multitudinea de sensuri pe care ea le propune şi pe care Dante însuşi le anunţă încă de la apariţia operei sale. Un prim sens este cel literal, potrivit căruia poetul călătoreşte în anul 1300, vreme de şapte zile. Din el rezultă însă imediat sensul alegoric, reperabil chiar din primul cânt, atunci cînd eroul este atacat de trei fiare, simbolizând lăcomia, violenţa şi viclenia. Călătoria este una simbolică, de purificare, mai întâi prin raţiune, întruchipată de Vergilius, apoi prin iubire, a cărei exponentă este Beatrice. De aici rezultă un profund sens moral, căci exemplul lui Dante este oferit întregi umanităţi. Epoca istorică evocată, sângerosul ev mediu, ar putea permite şi receptarea unui suprasens, acela al ieşirii din frământata contemporaneitate a lui Dante, pentru a revigora vechiul Imperiu Roman, în toată gloria pe care o evocă personajele Comediei.

Din acest punct de vedere, lucrarea, în care se recunosc descrieri ale mediului florentin, ale moravurilor vremii, analizate ale situaţiei politice, evocări ale unor personalităţi exemplare, dar şi configuări ale teoriilor ştiinţifice vehiculate în epocă, privind poziţia planetelor în Univers, este o sinteză a culturii şi literaturii medievale. Evocarea vechii Florenţe în opoziţie cu cea contemporană este pentru Dante un prilej de a-şi afirma patriotismul vibrant, de altfel una din coordonatele morale ale cărţii. Alexandru Balaci afirma: “Contemporanietatea sa şi Florenţa sunt temele centrale, axele în jurul cărora se rotesc toate cânturile poemei. Prezentul, Italia, contemporanii şi Florenţa, patria nerecunoscătoare, dar întotdeauna iubită, toate aceste elemente sunt puternic înrădăcinate în mintea şi sufletul poetului, care le poartă cu el în imaginara sa călătorie, în tenebrele Infernului, în cântecele Purgatoriului ori în strălucirea Paradisului”.

Arta dantescă a fost şi ea, alături de celelalte note de valoare, un motiv pentru care secolele nu au putut aşterne umbra peste capodoperă. Stăpân peste arta compoziţiei, poetul îşi organizează edificiul artistic într-o uimitoare impresie de viaţă. Succesiunea dinamică, dar echilibrată a planurilor compoziţionale, puterea de a concentra esenţialul în tablouri memoriabile, gama largă a mijloacelor plastice la care apelează poetul, de la tonurile sumbre ale Infernului la cele luminoase ale Paradisului, precum şi versul fluid şi muzicalitatea limbii literare italiene care se întemeiază prin Dante, toate acestea se reunesc sub semnul unei valori indiscutabile şi, în ordinea marilor capodopere, unice.

Ivită într-un timp în care omul era schematizat şi supus dogmelor, Divina Comedie prefigurează cuceririle Renaşterii, propunând un om stăpânit de pasiuni, de dureri, de aspitaţii care îl ajută să depăşească ameninţarea morţii. Cu toate că a fost poetul lumii de umbre, Dante afirma triumful vieţii în eternitate, prin raţiune şi iubire, triumful adevărului şi al dreptăţii, nu numai asupra cetăţii medievale, ci asupra întregului cer înstelat, spre care cititorii lui Dante îşi ridică, invariabil, privirile.

Influenţa asupra literaturii române

Ea însăşi întemeiată pe tradiţiile antichităţii şi ale evului mediu, nutrită din sevele literaturii latine pe care poetul a cunoscut-o şi a preţuit-o, Divina Comedie a devenit de-a lungul timpului reperul umaniştilor, dar şi al modernilor care au regăsit în ea propriile valori.

Fără a se regăsi la un anume scriitor sau într-o anumită operă literară, capodopera italiană a impresiponat cultura română prin marii ei susţinători, care au oferit cititorului, prin comentariul lor pertinent, perspectiva reală asupra acestui mare poet. Preocupările lui Coşbuc, Tudor Vianu sau Alexandru Balaci pentru opera dantescă au confirmat afinitatea culturii noastre pentru sora întru latinitate, atât de strălucit sintetizează în personalitatea lui Dante Alighieri.

Aprecieri critice

“Florenţa, în cazul său, nu e un loc unde se săvârşesc acte absolute, ci expresia durersoasă a unei experienţe existenţiale ce se desfăşoară în întregime pe firul lentei şi inexorabilei curgeri a timpului, pe eroziunea valorilor considerate absolute şi de neînlocuit.”

(D’Arco Silvio Avalle)

“Spectacolul care i se înfăţişează poetului străbătând cele trei lumi de dincolo (metaforă a propriei sale situaţii morale – şi a întregii omeniri – în realitatea ei, apoi în perspectiva necesităţii şi posibilităţii ei de îndreptare, de înălţare şi de salvare) demonstrează că personalitatea umană, înzestrată cu lumina raţiunii şi cu puterile liberului arbitru, îşi poate dirija destinul, sustrăgându-se de sub puterea nocivă a patimilor, spre a câştiga astfel demnitate umană, echilibru şi armonie.”

(Ovidiu Drîmba)

Bibliografie: “Compendiu de Literatură Universală pentru bacalaureat”

Autori: Mona Coţofan şi Liliana Balan

Editura: Polirom

Referat realizat de Dark Angel

DANTE ALIGHIERI

2010-04-30T10:08:00.000-07:00

Dante Alighieri

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Dante Alighieri

Dante Alighieri (*29 mai 1265, Florenţa - †14 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").
"Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav şi liniştit. Avea o faţă lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru şi des, totdeauna cu o căutătură melancolică şi gânditoare" (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).

Cuprins

[ascunde]

[modifică] Biografia

Viaţa lui Dante este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa. În acea perioadă, Florenţa era pe cale să devină oraşul cel mai important şi puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi şi meseriaşi înlătură supremaţia nobilimii şi, doi ani mai târziu, se bat primii "fiorini" de aur, monedă forte a comerţului european. Conflictul dintre "Guelfi", fideli autorităţii temporale a papei, şi "Ghibellini", partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai "Sfântului Imperiu Roman", se transformă într-un război între nobili şi burghezie. La naşterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florenţa se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere şi Ghibellinii sunt expulzaţi din oraş. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracţiuni: "bianchi" (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - şi "neri" (negrii).
Dante se naşte la Florenţa pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria. Mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie şi tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa "La Vita Nuova", este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în "La Vita Nuova" şi mai târziu în "Divina Commedia".
Se cunoaşte puţin despre educaţia primită, dar creaţiile sale scot în evidenţă o erudiţie deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia şi retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în "Divina Comedie". În Florenţa, audiază prelegerile de filozofie şi teologie la şcolile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) şi dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiind mai ales pe Aristotel şi pe Toma d'Aquino . Se ştie că în 1285 Dante se afla în Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la vestita Universitate din acest oraş.

Dante Alighieri - portret de Sandro Botticelli

La vârsta de 20 de ani se căsătoreşte cu cu Gemma Di Manetto Donati, aparţinând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni şi Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicaţii puerperale, Dante începe să scrie "La Vita Nuova". În acelaşi timp se angajează în viaţa politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului "Sfântului Imperiu Roman" mitul unei posibile unităţi politice. Totuşi, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluşi de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creaţiei literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiţia ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporaţie artizanală. Dante se înscrie în corporaţia medicilor şi farmaciştilor, şi în cea a bibliotecarilor, cu menţiunea de "poet". Se afiliază fracţiunii "Guelfilor albi", care se opuneau influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295 este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei şase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia "Signoria". La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - "albii" şi "negrii" - din rândul Guelfilor, au fost exilaţi pentru a se menţine liniştea în oraş. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracţiunea "negrilor" preia puterea politică în Florenţa, lui Dante i se interzice prezenţa în oraş şi este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florenţa. Convins că a fost înşelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile "Infernului" din "Divina Comedie".
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranţele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităţilor dintre oraşele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea oraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşi ca pentru un infractor iertat. Dante resipnge cu demnitate invitaţia, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea ("senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai"). În 1319 Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneţia. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie şi moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găseşte şi astăzi mormîntul său, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.

[modifică] Opera

Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generaţia următoare cu Petrarca şi Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renaşterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia şi Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, "Dolce Stil Novo". Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providenţa este determinantă pentru evenimentele din viaţa oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.

[modifică] "Vita Nuova"

Prima operă importantă a lui Dante, "Vita Nuova" ("Viaţa nouă"), a fost scrisă între 1292 şi 1293, la scurt timp după moartea Beatricei. Sensul titlului trebuie căutat în reînnoirea vitală a poetului după întâlnirea cu fiinţa iubită. Volumul conţine 31 sonete şi "canzoni" reunite prin intermediul a 42 de comentarii în proză. În această operă este ilustrată marea iubire ideală a lui Dante pentru Beatrice, amintirea primei întâlniri, previziunea morţii sale şi propria sa relevaţie spirituală susţinută de intensitatea sentimentelor. Dante atribuie experienţei afective o funcţie simbolică de cunoaştere, în afara celei alegorice. "Vita Nuova" este una din cele mai valoroase realizări literare europene din punct de vedere al versificaţiei.

[modifică] "Le Rime"

În această culegere de versuri sunt reunite poezii din tinereţe, o grupare de "rime pietrose" dedicate unei femei cu numele "Pietra", datorită lipsei sale de sensibilitate, în fine un ultim capitol cu poezii pe teme filozofice, în formă de dialoguri cu personaje alegorice, denumite "Justiţia Divină", "Justiţia Umană" şi "Legea".

Dante cu "Divina Commedia" în apropierea intrării în Infern, privind spre Florenţa. În fund cele şapte trepte ale Purgatoriului. Frescă de Domenico di Michelino (1465) în biserica Santa Maria del Fiore, Florenţa

[modifică] "Divina Commedia"

(vezi şi articolul mai extins: Divina Comedie)
Capodopera lui Dante, "Divina Commedia", alegorie în versuri de o precizie şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost "Comedia", adjectivul "divina", folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni ("Inferno", "Purgatorio", "Paradiso"), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice - fiinţa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secţiune cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în "terţete" (terza rima).
Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral şi mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creştine medievale. "Divina Commedia" este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei interioare prin înţelepciune şi dragoste.

Statuia lui Dante la Galleria degli Uffizi, Florenţa

[modifică] Opere filozofice şi politice

"Il Convivio" ("Banchetul", 1304-1307) a fost proiectat ca o prezentare în 15 volume a cunoştinţelor vremii. Prima carte ar fi fost introducerea iar celelalte 14 ar fi cuprins comentarii detaliate, dar, din păcate, numai primele patru volume au fost terminate. Dante alege "il volgare" (vezi: Literatură italiană), pentru prima dată folosit într-o operă culturală în locul limbii latine.

"De vulgari eloquentia" ("Cu privire la vorbirea comună", 1303-1305) este un tratat în limba latină de analiză a diverselor stiluri lingvistice şi literare, proiectat în patru cărţi, după obiceiul retoricii medievale. Dante încearcă să stabilească criterii sigure de bună folosire a limbii italiene scrise şi dedică un capitol criticii poeziei italiene. Opera este întreruptă la capitolul XIV al cărţii a doua.

"De Monarchia" ("Despre monarhie", 1311-1313) tratat politic în latină, scris probabil când împăratul Henric VII se afla în Italia, este o expunere a filozofiei politice a lui Dante, incluzând necesitatea unei structuri multinaţionale a "Sfântului Imperiu Roman", cu o separare completă a bisericii de stat.

[modifică] Dante – repere bibliografice

Dante Alighieri, Divina Comedie. [I.] Infernul, traducţiune de Maria P. Chiţiu, Craiova, 1883 (traducere nerimată).
Dante Alighieri, Divina Comedie. II. Purgatoriul, traducţiune de Maria P. Chiţiu, Craiova, 1888 (traducere nerimată).
Dante Alighieri, Infernul, traducere în versuri de N. Gane, Editura Librăriei Nouă Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi, 1906.
Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, f. a. [1924]. Cf. şi G. Coşbuc, Opere, VII. Traduceri, Dante, Divina Comedie, 1. Infernul, ediţie critică de Gh. Chivu, prefaţă şi comentarii de Alexandru Duţu, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
Dante Alighieri, Divina Comedie. Purgatoriul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, f. a. [1927].
Dante Alighieri, Divina Comedie. Paradisul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, f. a. [1932].
Dante Alighieri, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932 (traducere în proză).
Dante Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933 (traducere în proză).
Dante Alighieri, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934 (traducere în proză).
Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Eta Boeriu, note şi comentarii de Alexandru Duţu şi Titus Pîrvulescu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965 (numeroase reeditări).
Dante Alighieri, Opere minore, traduceri de Francisca Băltăceanu, Titus Bărbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Petru Creţia, Ştefan Aug. Doinaş, Sandu Mihai Lăzărescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu; comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Ştefan Aug. Doinaş, Alexandru Duţu; introducere, tabel cronologic şi note introductive de Virgil Cândea, Editura Univers, Bucureşti, 1971.
Dante, Infernul, interpretare românească, note şi un cuvînt înainte de George Buznea, Editura Univers, Bucureşti, 1975.
Dante, Purgatoriul, interpretare românească şi note de George Buznea, Editura Univers, Bucureşti, 1978.
Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, ediţie îngrijită de Titus Pîrvulescu şi prefaţată de Alexandru Ciorănescu (8), Editura Europa, Craiova (9), 1993, cu ilustraţii de Marcel Chirnoagă (reed. 1998, Editura Dacia, Cluj-Napoca).
Dante Alighieri, Divina Comedie, repovestită pentru cei tineri de Dumitru Trancă, Editura Atlasis, Bucureşti, 1992 (repovestire explicativă în proză).
Dante Alighieri, Divina Comedie, traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Editura Medicală, Bucureşti, 1999.
Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romanească, note, comentarii, posfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.

[modifică] Dante în româneşte (online)

Infernul (trad. de George Pruteanu

[modifică] Despre Dante Alighieri în româneşte

Laszlo Alexandru, Dante - "Infernul" - O interpretare, în E-Leonardo, nr. 12/2007;
Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (I), în E-Leonardo, nr. 9/2006;
Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (II), în E-Leonardo, nr. 10/2006;
Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (III), în E-Leonardo, nr. 11/2007;
Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (IV), în E-Leonardo, nr. 12/2007;
Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (V), în E-Leonardo, nr. 13/2008;
Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (VI), în E-Leonardo, nr. 14/2009.

[modifică] Legături externe

La Wikisursă există texte originale legate de Dante Alighieri

it Dante Alighieri: Al principio del cammin di Italiana lingua
it Divina Commedia - text complet
Dante Alighieri
it Dante Alighieri's works: text, concordances and frequency lists
en Dante Alighieri: The Divine Poet

Sursa: Dante Alighieri - Wikipedia

Divina Comedie - Wikipedia

2010-04-30T10:06:00.000-07:00

Divina Comedie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Divina Comedie: Dante însoţit de poetul Virgiliu şi de Beatrice

Divina Comedie (în italiană: Divina Commedia), cea mai celebră operă a lui Dante Alighieri, este totodată una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. Divina Comedie descrie coborîrea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu şi, în fine, ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Deşi continuă modul caracteristic al literaturii şi stilului medieval (inspiraţie religioasă, tendinţă moralizatoare, limbaj bazat pe percepţia vizuală şi imediată a faptelor), poemul lui Dante tinde către o reprezentare amplă şi dramatică a realităţii, departe de spiritualitatea tipică a epocii sale. Scrisă în dialect toscan, opera a exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării limbii şi literaturii italiene. Iniţial, Dante şi-a intitulat poemul Commedia, în sensul că, după un început dramatic, opera are un final fericit (cum explică autorul însuşi într-o scrisoare adresată lui Cangrande della Scala). Atributul de "divina" i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio în biografia sa "Trattatello in laude di Dante", ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseţi artistice, şi apare pentru prima dată într-o tipăritură din 1555 a editorului veneţian Ludovico Dolce.

Dante Alighieri

Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 şi 1321, acţiunea este situată de autor în primăvara anului 1300, în săptămâna dinainte de Paşte, când Dante înteprinde călătoria în "lumea de dincolo". Este anul sfânt ("Il Grande Giubileo") instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit jumătatea duratei previzibile a lumii.

Cuprins

[ascunde]

[modifică] Structura operei

Divina Comedie povesteşte călătoria lui Dante în cele trei lumi ale "vieţii de apoi", în care se proiectează răul şi binele lumii terestre, fiind condus la început de poetul Virgiliu, simbol al raţiunii, apoi de Beatrice, simbol al credinţei. Poemul este compus din trei părţi (trei cantiche: Inferno, Purgatorio, Paradiso), cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cânt introductiv la începutul Infernului, şi este scris în versuri endecasilabice grupate în "terţine" ("terza rima"). Iată primele trei terţine (în traducerea lui Răzvan Codrescu):

Pe calea vieţii-ajuns la jumătate, - A

mă regăsii într-o pădure obscură, - B

căci drumul drept lăsasem a-l străbate - A

Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură - B

era de cruntă, deasă şi-ncâlcită, - C

că şi-azi tresar când gândul ei mă fură! - B

Cu prea puţin e moartea mai cumplită; - C

dar până-a spune cum am dat de bine, - D

voi depăna păţită cu păţită. - C

Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Într-adevăr, călătoria în Infern şi pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea întregii planete, în timp ce Paradisul este o reprezentare simbolică a cosmosului ptolemeic.

[modifică] Infernul

Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, se trezeşte la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu şi o lupoaică. Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieşi din pădure.

Infernul, cântul XXII: Lacul îngheţat al trădării. Desen de Jennifer Strange, Artwork 2003

Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice,fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcţie de păcatele săvârşite, dar şi de personalităţi contemporane, adversari personali sau persoane dispreţuite, trimişi de Dante în Infern pentru a-şi ispăşi viciile. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este şi centrul pământului. Aici intalnesc de asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo si Francesca, sotia unui macelar care intr-un acces de furie si gelozie ii omoara pe amandoi. Această intamplare ii ofera lui Dante o viziune despre dragoste ca un sentiment ce continua si dupa moarte, aducandu-i in acelasi timp amaraciune pentru iubirea sa neimplinita. Astfel opera capata un caracter romantic, opus curentului tanar renascentist al perioadei istorice. Această parte a călătoriei se termină cu vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac îngheţat. De aici, vor ieşi, urcând pentru a vedea din nou "cerul înstelat". Călătorind în lumea fantastică morţilor, Dante duce cu sine toate sentimentele şi pasiunile celor vii, trage după el - cum s-a scris - tot pământul.

[modifică] Purgatoriul

Purgatoriul, cântul XXVII: Binecuvântată fie puritatea inimii!. Desen de Jennifer Strange, 2001

Dante şi Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în faţa muntelui Purgatoriului, pe culmile căruia sălăşuiesc sufletele morţilor care se căiesc de păcatele făcute în viaţă. Muntele este împărţit în şapte cercuri, după tipul viciilor avute (mânie, avariţie, lăcomie etc.) şi durata timpului de căinţă. Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă mai curând din Purgatoriu. Şi aici se regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru care arată bunăvoinţă, cum ar fi prietenii săi din cercul "dolce stil nuovo" sau marii artişti ai trecutului. În vârful muntelui se găseşte Paradisul terestru, care are aspectul unei păduri populată de figuri alegorice. Purgatoriul este o altă ipostază a personalităţii umane care prevesteşte zorile Renaşterii.

[modifică] Paradisul

Ajunşi în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăseşte şi se întoarce în Infern. Din acest moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinţei divine. Paradisul, în opoziţie cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate spre înălţime. Aici este sălaşul celor fără de păcate, al sfinţilor. Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile cereşti cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, dominate de cerul stelelor fixe. La sfîrşitul călătoriei Beatrice îl părăseşte şi Dante, ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se contopeşte cu Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mişcare cerul şi stelele". Dacă în descrierea Infernului şi Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin, în Paradis el este unicul creator. Tradiţia Paradisului nu exista în literatură şi fantezia dantescă a creat-o din propriile resurse, realizând un vers fluid şi de infinită gamă muzicală, corespunzător iradierii oceanului de lumină a Paradisului.

[modifică] Răsunetul Divinei Comedii

Opera lui Dante a devenit în scurt timp celebră. Florenţa lui Lorenzo De Medici din secolul al XV-lea dezvoltase un adevărat cult pentru Dante. Unele ediţii ale Divinei Comedii au fost ilustrate de Sandro Botticelli ( a lucrtat timp de zece ani pentru a ilustra fiecare din cele o sută de cânturi), Michelangelo, Rafael, iar în timpurile moderne de John Flaxman, William Blake, Gustave Doré, Jennifer Strange. Compozitorii Gioacchino Rossini şi Robert Schumann au creat fantezii muzicale, iar Franz Liszt a compus poemul simfonic Dante. Divina Comedie a fost tradusă în peste 25 de limbi. Operele multor scriitori moderni au fost influenţate de creaţia lui Dante: Ezra Pound, T.S.Elliot, Gabriele D'Annunzio, Paul Claudel şi Anna Akhmatova.

[modifică] Divina Comedie în limba română

Divina Comedie impune şi prin perfecţiunea arhitecturii sale, supusă unor rigori geometrice şi muzicale greu de egalat şi de echivalat. Este un motiv în plus ca opera dantescă să constituie o veritabilă piatră de încercare pentru traducători.

Transpunerea ei în limba română echivalează cu un imens pariu, fapt atestat de numele şi de numărul celor care s-au încumetat în această întreprindere: Nicu Gane (în versuri alexandrine), George Coşbuc, Alexandru Marcu (traducere în proză cu gravuri de Mac Constantinescu), Eta Boeriu, Giuseppe Ciffareli, George Pruteanu şi Marian Papahagi. Recent, Răzvan Codrescu a publicat traducerea "Infernului", cu text bilingv, note, comentarii, postfata si bibliografie la zi, la Editura Christiana din Bucuresti. Un loc aparte în cadrul acestor tălmăciri (unele rămase nefinalizate) îl ocupă traducerea realizată de poeta Eta Boeriu, în care, după cum constată criticul Ion Negoiţescu, "poezia curge limpede şi strălucitoare, pe albiile fireşti ale cuvântului românesc, ca printr-o natură pură şi însorită".

[modifică] Legături externe

Versiunile HTML ale textului din proiectul ELF (varianta originală în italiană şi două traduceri în engleză)
Textul în italiană
Desene de Jennifer Strange inspirate din Divina Comedie
Sursa: Divina Comedie - Wikipedia

RĂZVAN CODRESCU - DANTE ALIGHIERI INTRE VIATA SI OPERA (I-IV)

2010-04-30T09:57:00.000-07:00

DANTE ALIGHIERI

INTRE VIATA SI OPERA* (I)

Pe linga raportarea la transcendenta divina si la „autoritatile“ consacrate ale Traditiei, fireasca si fundamentala pentru sufletul medieval, doua mobiluri imanente se arata a fi avut un rol decisiv in viata si creatia lui Dante: unul istoric – starea politica a Florentei natale (bellisima e famossisima figlia di Roma – Convivio, I, III, 4), celalalt ideal – dragostea platonica pentru Beatrice (la gloriosa donna della mia mente – Vita Nuova, I, 4).

La nasterea lui Dante Alighieri (1265, cel mai probabil pe 29 mai), fiu de mici seniori ce incepusera sa prinda gustul negustoriei (1), Florenta – Firenze – tindea sa devina cea mai puternica cetate a Italiei de mijloc. Vremurile erau in plina schimbare. Din 1250, un guvern comunal, alcatuit din reprezentanti ai breslelor si negustorimii, pusese stavila vechii suprematii a caselor nobiliare. Doi ani mai tirziu se vor bate la Florenta primii florini de aur, care vor deveni, cum s-a spus, dolarii Europei comerciale. Pe plan politic (dar si cu implicatii religioase specifice lumii catolice), in cetatile italiene se infruntau doua mari tabere: cea a guelfilor, sustinatori ai autoritatii temporale a papilor, si cea a ghibelinilor, aparatori ai primatului politic al imparatilor (2). Acest conflict de vederi si interese, dublat de cel dintre vechea nobilime si burghezia recenta (care in Italia era mai consolidata pe atunci decit in orice alta parte a Europei), constituie cauza numeroaselor infruntari armate dintre cetatile rivale, fiecare avind visul ei hegemonic (situatie reflectata din plin in Divina Comedie, unde patimile politice isi pastreaza acuitatea si dincolo de lumea aceasta). La 1260, in urma bataliei de la Montaperti, Siena predominant ghibelina infringe Florenta predominant guelfa. Alungati si prigoniti, guelfii vor reveni insa in forta dupa 1266, iar puterea lor se va extinde asupra intregii Toscane. Desi au facut agitatie inca multi ani dupa aceea, ghibelinii nu vor mai reusi un reviriment semnificativ, iar declinul lor se va accentua dupa infringerea de la Campaldino (1289), batalie la care a luat parte si Dante insusi (guelf prin traditie familiala). Guelfii se vor scinda insa la rindul lor in Albi (militanti pentru independenta cetatii si de aceea socotiti „ghibelinizanti“) si Negri (favorabili inclinatiilor hegemonice ale papei Bonifaciu VIII), iar adversitatile vor continua sa fie aproape la fel de radicale, o victima ilustra a lor ajungind Dante insusi (angajat politiceste de partea Albilor).

Dincolo de aceste framintari politice, sociale si economice, Florenta se impune insa tot mai mult ca o citadela a culturii, in care studiul si artele iau avint si sint tinute la mare cinste, marcind zorii Renasterii, inca fara nici un antagonism major cu marea mostenire medievala. Il volgare, limba vie, la dolce lingua toscana, se impune tot mai mult in scrierile literare, iar Dante – care o foloseste in scris la paritate cu latina – se va dovedi maestrul ei absolut. Noua poezie italiana, pe urmele liricii trubaduresti, iar pe plan local pe urmele bolognezului Guido Guinizelli (3), ca precursor imediat, recunoscut ca atare in Purg., XXVI, 52-114, isi traieste gratia aurorala in scoala poetica florentina din jurul lui Guido Cavalcanti (Lapo Gianni, Gianni Alfani, Dino Frescobaldi, dar si neflorentinul Cino da Pistoia), de care avea sa se apropie tot mai mult si tinarul Dante (4), ce-i va da si numele cu care a ramas in posteritate: il dolce stil nuovo.

Copilaria lui Dante n-a fost tocmai una fericita, fapt care i-a grabit poate maturizarea. Isi pierde de timpuriu mama – madre bella (poate inca din 1270, dar in orice caz inainte de 1273) (5). In 1277, dupa obiceiul timpului, tatal sau ii arvuneste viitorul, legindu-l printr-un contract matrimonial intre familii (instrumentum dotis) de Gemma di Manetto Donati. Judecind pragmatic, miscarea batrinului Alaghiero nu era rea deloc, caci familia Donati era una de seama si influenta in Florenta. Anima logodnicului de numai 12 ani era insa deja, in secret, daruita altcuiva...

In 1274, cum relateaza pe larg in Vita Nuova, Dante a intilnit-o pentru intiia oara pe Beatrice (Bice), frumoasa fiica a lui Folco Portinari (6) si a Ciliei Caponsacchi, de a carei existenta istorica n-avem motive serioase sa ne indoim, chiar daca Dante o idealizeaza cu mistica devotiune (7), pornind de la modelul trubadurilor provensali, reiterat – nu fara un plus de complexitate – in lirica „stilnovistilor“, cintareti rafinati ai dragostei intelectuale (amore intellettuale) si creatori in serie de donne angelicate. Pare momentul crucial al copilariei lui Dante, daca nu cumva al intregii lui vieti. Incipit vita nova. Aceasta angiola giovanissima („prea tinarul ingeras“) i se infatiseaza parca invaluita intr-o lumina cereasca (vestita di nobilissimo colore, umile e onesto etc.), cum o va recepta constant si mai tirziu (venuta da cielo in terra a miracol mostrare). D'allora innanzi – zice Dante – amore signoreggiò la mia anima (Vita Nuova, II, 20), „De atunci inainte dragostea a pus stapinire pe sufletul/inima mea“. Beatrice devine simbol suprem al iubirii sacralizate, iar in Divina Comedie va intruchipa Teologia, salvatoare a sufletului din intunericul patimilor.

E de presupus ca reala Beatrice nu banuia nimic – sau banuia doar foarte putin – din toate acestea. Poetul pretinde a fi revazut-o abia noua ani mai tirziu, in 1283 (anul in care compune si primul sonet inclus in Vita Nuova), cind ea devenise deja sotia bancherului Simone de' Bardi, de vreme ce o numeste Madonna, titlu care li se atribuia doar femeilor maritate. Desigur, iubirea pura este aceea care nu reclama reciprocitate, dar lui Dante ii place totusi sa creada ca Mona Bice nu-l trateaza chiar cu indiferenta si nu ignora nobila lui adoratie. „Dar – observa Papini – dovada sigura si clara ca Beatrice nu simtea nimic pentru Dante o gasim in faimoasa scena a nuntii. Poetul e dus pe sus de un prieten, poate Guido Cavalcanti, la serbarea unei nunti. Acolo o vede in mod neasteptat pe Beatrice si apar obisnuitele efecte: paloare, tremuraturi, lesin si asa mai departe. De acest lucru isi dau seama femeile care «tot vorbind rideau de mine impreuna cu aceasta prea aleasa» (Vita Nuova, X, 2). [...] Dar cum si de ce ar fi trebuit sa-l iubeasca ea pe Dante? Acel tinar pipernicit (8), subtiat de studiu si de sensibilitatea innascuta, dintr-o familie nici ilustra, nici instarita, inca nedevenit celebru prin faptele sale, foarte indraznet cind scria, dar rusinos si tacut cind era efectiv prezent undeva, nu era de natura sa puna pe jar inima unei neveste prea tinere si nu destul de cultivate pentru a pricepe divinitatea artei si pentru a ghici viitoarea maretie si glorie a elogiatorului ei. Uneori va fi resimtit oarece multumire pentru sonetele si baladele sale de adoratie; si adeseori, ma tem, va fi zimbit in fata naivitatii lui, va fi glumit cu prietenele-i nobile pe la spatele bietului poet“ (trad. rom. cit.).

Nimic nu poate zdruncina insa idealitatea iubirii dantesti, iar in Divina Comedie (dupa 1306) se va implini fagaduinta facuta in finalul Vietii noi (1295): Sì che, se piacere sarà di colui a cui tutte le cose vivono, che la mia vita duri per alquanti anni, io spero di dicer di lei quello che mai non fue detto d'alcuna (9).

Razvan CODRESCU

* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note si comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, aflat sub tipar la Editura Christiana din Bucuresti.

1. In termeni cervantini, Dante era si el un fel de hidalgo (hijo de algo), adica vlastar al unei familii ce se putea mindri cu o anume „evghenie“ (in cazul de fata, un stramos, Cacciaguida degli Elisei, fusese investit cavaler de Conrad III si murise in cea de-a doua Cruciada, catre jumatatea sec. XII). Incercarea de a se redresa prin negot au facut-o destule familii de nobili scapatati, dar putine au reusit cu adevarat. Alaghiero degli Alaghieri, tatal lui Dante, era fiul lui Bellincione si se casatorise nu demult cu Bella (identificata indeobste cu Gabriella degli Abati), iar numele dat viitorului poet (botezat in biserica San Giovanni pe 26 martie 1266) e o contragere diminutivala din Durante (poate chiar in amintirea tatalui Bellei, Durante di Scolaio degli Abati), cum atesta chiar Jacopo Alighieri, unul dintre fiii poetului (Durante, olim vocatus Dante). In ce priveste „supranumele“ Alaghieri sau Alighieri, el ar proveni de la sotia stramosului Cacciaguida, acea enigmatica donna... di val di Pado (cf. Par., XV, 137-138), care fie s-ar fi numit Alaghiera, Alighiera sau Aldighiera, fie ar fi apartinut familiei Aldighieri din Ferrara. Etimologic, unii au pus acest nume in legatura cu vechiul italienesc aghila (literar: aquila), „vultur“, iar altii cu ala, „aripa“, invocind in sprijin nesigura heraldica familiala, ba chiar si nasul acvilin al poetului, care ar fi fost o marca somatica a spitei.

2. Originea acestor doi termeni (fundamentali pentru intelegerea multor episoade din Divina Comedie) se afla in lupta din sec. XII pentru coroana imperiala germana dintre ducii de Saxonia si Bavaria, familia Welfen (de unde „guelf“), si ducii Suabiei, familia Hohenstaufen, ce stapinea castelul Waiblingen (de unde „ghibelin“).

3. Cu al sau Al cor gentil rempaira sempre amore... („Alesei inimi leac mereu iubirea-i...“)

4. Ce pare a fi deprins de timpuriu mestesugul poeziei (dir parole per rima) si inclinatia spre studiu, poate si cu constiinta faptului ca, provenind dintr-o familie nu tocmai bogata, nu-i raminea decit sa se impuna prin propriul talent (ingegno). A fost nu doar admirator si ucenic, ci efectiv prieten al lui Guido Cavalcanti (1259?-1300), pe atunci cel mai mare poet al Florentei.

5. La scurt timp dupa moartea acesteia, tatal sau se recasatoreste (unii sint de parere ca doar convietuieste fara cununie) cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi, cu care-i va avea pe Francesco si pe Tana (Gaetana). Dupa Boccaccio, mai avea si o alta fiica din prima casatorie, devenita sotia unui Leone di Poggio.

6. Acesta, se pare fiesolan dupa neam, bancher cu singe nobil, a fost prior (1282) si membru al Signoriei florentine (1285 si 1287), iar in 1285 a intemeiat celebrul spital de la Santa Maria Nuova. A murit in 1289.

7. S-a vorbit despre legenda sanctae Beatricis si Beata Beatrix (Dante insusi o numeste Beatrice beata), iar lui Papini, in Dante vivo, i se parea ca nici o femeie n-a mai fost vreodata atit de iubita si de glorificata, in afara de Fecioara Maria (cf. Giovanni Papini, „Beatrice n-a raspuns“, trad. rom. de Alexandru Laszlo, in publicatia clujeana E-Leonardo, nr. 5/2004).

8. In secolul al XIX-lea (secolul masuratorilor maniacale) au fost masurate si oasele poetului, stabilindu-se ca nu avusese decit 1, 64 inaltime. Probabil ca portretul pe care i-l face aici Papini nu-i prea departe de realitatea adolescentului Dante. Mai tirziu se va mai implini trupeste si trasaturile se vor mai aspri. Desi reprezentarile de epoca ni-l arata indeobste smead, cu figura marcata, pe linga nasul acvilin, de proeminenta maxilarelor si a barbiei, sint marturii ca in anii exilului purta barba si avea o infatisare grava si dirza. A se vedea si memorabilul portret pe care i-l face Boccaccio (Vita, XX).

9. „Astfel ca, de va fi pe placul celui intru care toate sint vii, ca viata mea sa mai dureze ceva ani, sper sa spun despre dinsa ceea ce nicicind nu s-a mai spus despre vreo alta“.

A APARUT NOUA EDITIE ROMANEASCA A INFERNULUI DANTESC, REALIZATA DE RAZVAN CODRESCU

DANTE ALIGHIERI

INTRE VIATA SI OPERA* (II)

(Urmare din numarul trecut)

La 18 ani neimpliniti, in 1283, isi pierde si tatal, iar el ramine capul nefericitei familii. Mostenirea parinteasca, desi modesta, il pune la adapost de grijile subzistentei si-i permite sa se ocupe exclusiv de studiu si de poezie, ba chiar sa ia parte la viata mondena si culturala a Florentei, deschizindu-si calea spre viitoarele demnitati publice.

Despre formatia lui Dante nu se stiu prea multe lucruri. In viziunea encomiastica a lui Boccaccio din al sau Trattatello in laude di Dante (III), micutul, in loc sa se joace sau sa trindaveasca in poala parinteasca, si-a dedicat „intreaga copilarie artelor liberale“ (10). Trivium-ul (gramatica, retorica, dialectica) si poate si quadrivium-ul (aritmetica, muzica, geometria, astronomia) le va fi studiat succesiv cu acelasi dascal Romano evocat mai tirziu (Romanus dictator puerorum), mai intii intr-una dintre scolile particulare din oras, de pe la 1272 pina spre 1277, iar apoi, pina spre 1283, dupa unele izvoare carora nu toti le dau credit, in cadrul colegiului franciscan Santa Croce. S-ar putea sa fi trecut si pe la cel dominican de la Santa Maria Novella. Cu batrinul invatat Brunetto Latini (aprox. 1220-1295), despre care Giovanni Villani spune in Cronica sa (VIII, 10) ca a fost primul care, ajuns intr-o vreme si prior al cetatii, a incercat in mod serios sa-i slefuiasca pe florentini (fu cominciatore e maestro in digrossare i Fiorentini), si pe care Dante in Divina Comedie (cf. Inf., XV, 22 si urm.) il prezinta drept dascal al sau, poetul va avea de-a face abia mai tirziu (spre 1287) si nu intr-o forma institutionalizata. Ulterior ar fi trecut pe la vestitele universitati de la Bologna (in 1287) si Paris (in anii exilului), dar de o pregatire sistematica pe acolo nu poate fi vorba. Pina la urma Dante este mai degraba un autodidact, ce-i drept cu cunostinte impresionante, mai ales in domeniul antichitatii latine, al teologiei scolastice apusene, al liricii si epicii medievale, stapinind destul de bine nu numai latina, ci si provensala si chiar franceza. In ce priveste supozitia tirzie ca Dante, alaturi de alti „stilnovisti“, ar fi facut parte din ordinul secret initiatic al asa-numitilor Fedeli d'Amore (pus in legatura cu supralicitatele mistere ale Templierilor si receptat indeobste ca focar obscur de erezie intelectualista), faptul nu prea poate fi documentat pozitiv.

La 20 de ani (unii sustin ca totusi ceva mai tirziu) se casatoreste, in virtutea vechii promessa, cu Gemma di Manetto Donati, cu care va avea patru copii: Jacopo, Pietro, Giovanni (mort prematur) si Antonia (aceasta din urma calugarita pare-se, sub numele de Beatrice, la Manastirea San Stefano degli Ulivi din Ravenna). Se va fi straduit sa fie un sot responsabil, dar cine stie ce sentimente nu va fi nutrit pentru Gemma, cum probabil nici ea pentru el (cind a fost condamnat la exil, ea a preferat sa ramina cu copiii in Florenta, de atunci iesind, practic, din viata lui Dante (11)).

Nu sint semne ca familia sa fi prevalat vreodata in preocuparile sale. Dupa casatorie, viata lui se imparte mai ales intre scris si imperativele cetatenesti (urmarind o cariera in viata publica, la care va accede ceva mai tirziu si cu rezultate nu tocmai fericite). In 1289 il gasim, calare si cu arma in mina, luptind in rindurile guelfilor la Campaldino (iunie) si Caprona (august).

In 1290 moare Beatrice, la numai 24 de ani. Dante marturiseste in Vita Nuova si in Convivio, dar fara sa ofere detalii, a fi trecut pe atunci printr-o criza grava, pe marginea careia s-au facut fel de fel de speculatii de-a lungul timpului. De orice natura ar fi fost criza respectiva, pare a si-o fi autoexorcizat prin lecturi consolatoare (Boethius, Cicero, Augustin) si prin scris. Intre 1293 si 1295 redacteaza, in volgare, imbinind proza cu versurile (cele 42 de capitole cuprind 31 de compozitii rimate, in cea mai mare parte sonete), pseudo-romanul lirico-filosofic intitulat Vita Nuova. Continua totdeodata sa studieze asiduu filosofia (care pentru Dante acopera tot ansamblul stiintei profane) si teologia, adincindu-i indeosebi pe Aristotel si Toma de Aquino. Cum in 1293, prin niste Ordinamenti di giustizia de inspiratie protoburgheza, promulgate de priorul Giano della Bella, nobililor mari si mici (dar si bancherilor „boieriti“) li se blocase accesul la viata politica florentina, tinarul Dante se vazuse nevoit sa-si limiteze preocuparile la activitatea strict intelectuala. Cind in 1295 magnati si popolo grasso cad la intelegere conjuncturala impotriva lui Giano della Bella (pentru care se cere pedeapsa capitala si confiscarea averii), iar legea se imblinzeste si potentatilor cetatii li se redau drepturile civice cu conditia de a se inscrie intr-o corporatie (breasla), Dante se inscrie, ca poeta si cultore di studi filosofici, in corporatia medicilor si spiterilor, careia ii erau anexati si i bibliotecari (in sensul larg de oameni care, intr-un fel sau altul, traiau din carti, care pe atunci se vindeau prin spiterii – in speta, intelectualii, cum am zice noi astazi).

Acum se precizeaza mai bine si incepe sa se ascuta conflictul dintre cele doua factini guelfe, Albii („ghibelinizantii“) si Negrii (numiti asa dupa factiunile omonime pistoieze). Dante a fost, din capul locului, de partea Albilor, desigur si din pricina aversiunii sale fata de papalitatea contemporana in general si de papa Bonifaciu VIII Caetani (1294-1303) in special (cf. si Inf., XIX, 53-57, dar mai ales XXVII, 70 si urm., unde-l numeste lo principe de' novi Farisei). Aici Boccaccio (Vita, IX) e de parere ca „hotarindu-se deci Dante sa mearga pe calea onorurilor trecatoare si a pompei desarte a slujbelor publice, si vazind ca el singur nu putea sa alcatuiasca un al treilea partid, care, fiind foarte drept, sa doboare nedreptatea celorlalte doua, aducindu-le la unire, s-a alaturat aceluia dintre ele care, dupa parerea sa, dadea dovada de mai multa intelepciune si de mai multa dreptate, savirsind necurmat tot ceea ce stia ca era in folosul patriei sale si al cetatenilor ei“ (12).

In acest rastimp de dinainte de 1300 (an in care este plasata aventura extramundana a Divinei Comedii) trebuie sa fi avut loc in viata lui Dante acea abatere de la „drumul drept“ (la dirrita via) care l-a adus in impasul beznei existentiale (la selva oscura), interpretata mai ales ca defectiune morala, ca eclipsa a starii de virtute. Poate fi vorba de enigmatica criza – aparent surmontata prin compunerea expurgatoare a Vietii Noi – din primii ani de dupa moartea Beatricei (vezi mai sus), sau de ceva petrecut dupa 1295 (an din care s-a indepartat temporar de litere si s-a avintat in viata publica), sau poate chiar de intreaga perioada de 10 ani dintre tristul eveniment si inceputul ideal al poemului, in care poetul, ramas fara farul „ochilor Beatricei“, devenise mai lumesc, mai superficial, mai usuratic. Este foarte posibil sa fie vorba de escapadele prin taverne cu Forese Donati, petrecaretul si risipitorul sau var, sau de o anumita evaziune amoroasa, ale carei urme se pot depista, zic unii, in Rime (13). Fioretta, Violetta, Lisetta etc. ar putea fi insa doar fictiuni si pretexte poetice (14), dupa gustul galant al epocii, ceva mai probabil raminind ca o pasiune reala, dar trecatoare sa stea indaratul acelor rime pietrose (in care o Petra/Pietra nu raspunde indragostitului dupa asteptarile lui, provocind incheierea ca Petra è di fuor che dentro petra face). Altii au opinat ca ar fi vorba mai degraba de o „culpa“ spirituala sau intelectuala: tradarea vremelnica a ortodoxiei religioase (prin ispitirea cu averroismul si epicureismul, cum patise il primo amico Guido – cf. si Inf., X, 62-63), sau a ortodoxiei literare (prin vulgarizarea discursului in raport cu exigentele intelectualiste ale „dulcelui stil nou“). Pina la urma investigatia devine otioasa.

Cert este ca treptat, dupa moartea Beatricei, poetul se implica mai mult in realitatea curenta, in mersul celor lumesti. „A dorit din tot sufletul onorurile si fastul, poate mai mult decit ar fi avut nevoie glorioasa lui virtute“, observa cu dreptate Boccaccio (Vita, XX; trad. rom. cit.). Traind din plin tensiunile politice ale timpului sau, in care nu va intirzia sa se implice efectiv, cu pasiune, dar si cu rectitudine, Dante, pe care s-ar putea spune ca „il doare Florenta“ si „frumoasa tara unde sì rasuna“, prin raportare la vechea unitate si maretie a Imperiului roman, isi va construi o buna parte din opera in jurul figurii imperiale – mit idealist-nostalgic al unei unitati pina la urma utopice in noul context. Pe fondul luptei acerbe intre Albi si Negri, in vara lui 1300 (15), Dante – dupa ce mai inainte (16) fusese membru, se pare in mai multe rinduri, al diferitelor consilii politico-cetatenesti din complicata structura organizatorica a Florentei (Trentasei del Capitano del Popolo, Consiglio dei Savi, Consiglio dei Cento) (17) – este ales prior. Priorii, in numar de sase, erau cei mai inalti magistrati ai executivului florentin, din care se compunea Signoria. Acestia, intre care se numara de-acum si Dante, pe de o parte isi asuma raspunderea de a-i proscrie pe cei mai radicali dintre capii celor doua partide, pentru a face sa scada violenta conflictului dintre Albi si Negri, iar pe de alta parte tuteleaza respingerea vicariatului papal asupra Toscanei. Toate relele i se trag de la acest priorat: Tutti li mali e tutti l'inconvenienti miei dalli infausti comizi del mio priorato ebbono cagione e principio, avea sa scrie el mai tirziu intr-o epistola care nu s-a pastrat, daca e sa-i dam crezare lui Leonardo Bruni (biograf al sau din secolul al XV-lea, in dezacord principial cu abordarea boccacciana, pe care-si propune s-o corijeze). (Va urma)

Razvan CODRESCU

* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, proaspat aparut la Editura Christiana din Bucuresti. In textul reprodus aici in serial, notele de subsol sint numerotate in continuarea celor din numarul precedent, pastrindu-se astfel identitatea lor numerica din volum.

10. S-a mai presupus si ca, fiind de vita nobila, pe linga instructia teoretica, ar fi primit, macar in parte, si o initiere in abilitatile si manierele cavaleresti: „calaria, minuirea armelor, dansul, vinatoarea cu soim“ (R. Ortiz).

11. E de presupus ca rudenia cu Corso Donati, lider al Negrilor, a scutit-o in mare masura de efectele colaterale ale dizgratiei in care cazuse sotul ei.

12. Giovanni Boccaccio, Viata lui Dante, trad. rom. Stefan Crudu, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1965. Vita di Dante si Trattatello in laude di Dante sint doua titluri pentru una si aceeasi scriere boccacciana (redactata in trei variante, cam din 1351 in 1361).

13. Le Rime (pentru care s-a propus la un moment dat, fara succes deplin, si termenul de Il Canzoniere) reprezinta ansamblul poemelor compuse de Dante de-a lungul intregii sale cariere, dar mai ales in prima jumatate a vietii, si care n-au fost incluse in vreo alta opera (cum s-a intimplat, bunaoara, cu cele absorbite in Vita Nuova). Nu este partea cea mai elaborata, dar este, intr-un fel, partea cea mai vie si mai „moderna“ a poeziei lui Dante, pe un registru foarte variat, care merge pe alocuri pina la goliardic si burlesc.

14. Cum este cazul – la alt nivel de transfigurare simbolica si alegorica, mai elaborata si mai intelectualizata – cu acea donna gentile sau pietosa din Convivio, identificata cu Filosofia si indreptatind chiar mai mult decit Beatrice exclamatia perplex-admirativa a lui Cosbuc: „Mare sarlatan acest Dante! A cintat pe o femeie ori un simbol?“ (R. Ortiz).

15. Anul instituirii Jubileului la Roma, de catre acel papa Bonifaciu VIII caruia Albii lui Dante umblau sa-i contracareze pornirile hegemonice, fideli idealului de imperium secular. De altfel, chiar in ajunul alegerii sale ca prior, Dante fusese trimis in ambasada la San Gimignano, in chestiunea refacerii Ligii Toscane a guelfilor (din care faceau parte Florenta, Lucca, Pistoia, Prato si Volterra), de prioritara opozitie fata de pretentiile pontificale.

16. Sigur in 1295-1296, dar se presupune ca si in anii urmatori.

17. Cf. Florentine Tuscany. Structures and Practices of Power, edited by William J. Connell and Andrea Zorzi, Cambridge University Press, Cambridge, 2004; pe scurt, Ramiro Ortiz, „Dante si epoca sa. 2. Italia si Florenta in vremea lui Dante“, in Dante Alighieri, Divina Comedie. Vol. I: Infernul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca“, Bucuresti, f. a. [1924], p. XIII si urm.

DANTE ALIGHIERI INTRE VIATA SI OPERA* (III)

(Urmare din numarul trecut)

In toamna lui 1301, Dante pleaca la Roma, sa reprezinte Comuna dinaintea Curiei papale (cf. Dino Compagni, Cronica, II, 25) (18), in vreme ce la Florenta soseste Carol de Valois (fratele regelui Frantei, Filip cel Frumos), co-uneltitor cu papa Bonifaciu VIII, in scopul de a-i ajuta pe Negri sa preia friiele puterii. In urma loviturii de stat sui generis care are loc, se declanseaza, ca in mai toate situatiile similare din istorie, un intreg sir de razbunari si de epurari preventive, mascate sub aparenta legalitate a unor procese politice. Dante este condamnat in absenta (pe 27 ianuarie 1302), sub acuzatiile false de frauda si uneltire, la excluderea din orice functii publice, la doi ani de exil si la o amenda usturatoare (5000 de fiorini piccoli). Cum nu a acceptat (ca multi altii din tabara sa) sa se prezinte la judecata (ceea ce s-a considerat recunoastere a invinuirilor aduse), a fost osindit ulterior (10 martie) la ardere pe rug in cazul in care ar fi fost prins pe teritoriul comunei florentine.

Dante era inca la Roma (sau poate la Siena, pe drumul de intoarcere) in acea fatidica zi de 27 ianuarie in care i s-a pecetluit destinul. La Florenta, capul rautatilor a fost Cante de' Gabrielli da Gubbio, podestà (19) desemnat de papa si unealta docila a acestuia. Dante va fi inteles ca a fost victima unui scenariu regizat cu viclenie de insusi Bonifaciu VIII, care l-a facut sa zaboveasca la Roma in timp ce la Florenta se dadea lovitura de stat (20). Chiar in anul acela, consfintindu-si triumful, lo principe de' novi Farisei emana bula papala Unam sanctam, prin care se proclama suprematia puterii spirituale asupra celei temporale. N-a apucat insa sa se bucure prea mult de triumful sau, murind in anul urmator, nu inainte sa pateasca umilinta de-a ajunge la mina lui Filip cel Frumos.

In 1303 il regasim la Forlì pe poetul surghiunit, ca secretar si colaborator al lui Scarpetta degli Ordelaffi, ce fusese numit conducator general al oastei exilatilor albi. Cum li se intimpla de regula oamenior de conduita si ideal amestecati printre trepadusii „pragmatici“ ai istoriei, spre sfirsitul anului se rupe de tovarasii de exil, a caror tovarasie o defineste drept malvagia e scempia („perfida si neroada“), hotarind sa-si ia soarta pe cont propriu (far parte per se stesso). Indepartindu-se de Toscana, afla un primo rifugio in Verona, la curtea lui Bartolomeo della Scala (fratele lui Cangrande della Scala, pe care-l cunoaste cu aceasta ocazie si de care-l va lega o lunga prietenie (21)), pina la moartea acestuia (martie 1304).

Incepe de-acum pentru Dante un lung sir de rataciri prin diferite cetati italiene, intre care: Treviso, Padova, Venetia, Sarzana, Casentino, Bologna (unde-si reinnoieste prietenia cu Cino da Pistoia, la rindul lui exilat), Lunigiana, Lucca, Verona (unde se pare ca a stat vreo 5-6 ani, pina spre 1318, sub protectia lui Cangrande della Scala (22)), Ravenna (unde in ultimii ani si-a avut si copiii linga el, Antonia devenind acolo suora Beatrice). Se spune ca ar fi fost la Pisa sau la Genova cind, prin 1312, l-ar fi intilnit pe Francesco Petrarca, pe atunci un baietandru de 8 ani, care venise cu tatal sau, Petracco, sa se inchine lui Henric (in italiana: Arrigo) VII de Luxemburg, unico Principe romano, providential aducator de pace si dreptate in viziunea lui Dante (23) si a ramasitelor ghibeline, incoronat in vara acelui an (29 iunie) imparat la Roma (dar nu de papa, ci doar de legatii papali, si nu la San Pietro, ci la San Giovanni in Laterano...), din pacate lovit de malarie in anul urmator si ducind cu sine in mormint toate nadejdile ce se legasera de noua aventura imperiala. Dupa Villani si Boccaccio, Dante ar fi ajuns si la Paris, prin 1309-1310, trecind si pe la Sorbona, dar astazi faptul este serios pus la indoiala.

Pe fondul acestor peregrinari isi scrie operele de maturitate. Intre 1304 si1307 redacteaza Il Convivio (in traducere: „Ospatul“, scriere eteroclita in limba vulgara, in traditia anticelor Banchete ale intelepciunii, strabatuta si ea de la memoria di quella gloriosa Beatrice, dar din pacate nefinalizata la dimensiunile proiectate) si De vulgari eloquentia (primul tratat al lui Dante in latineasca vremii, consacrat insa tocmai limbii vii, pe care-si propune s-o inalte la demnitatea culturii si creatiei, cum a si reusit de fapt, constient pe de o parte ca intreprinde prima abordare „lingvistica“ a unei limbi vulgare: Cum neminem ante nos de vulgaris eloquentie doctrina quicquam inveniamus tractasse..., iar pe de alta parte ca exista necesitatea unei italiene supradialectale, nimic altceva decit ceea ce numim astazi limba literara, dar careia el ii spune „ilustra“).

In 1306, alegind endecasilabul si tertina (24), incepe redactarea capodoperei sale, Commedia (25) (prim si referential monument al acelei limbi „ilustre“ pe care o invocase principial), la care va lucra pina in proximitatea mortii. In pomenita epistola catre Cangrande della Scala, autorul explica de ce si-a numit poemul Commedia: „Titlul cartii este: «Incepe Comedia lui Dante Alighieri, florentin prin nastere, nu prin purtari». Pentru intelegerea lui trebuie stiut ca vorba comedie vine de la comos, sat, si oda, adica cintec, de unde comedia, cum ar veni: cintec satesc. Si comedia este un anumit fel de povestire poetica, deosebit de toate celelalte. Prin cuprins se deosebeste de tragedie prin aceea ca tragedia este la inceput uimitoare si linistita, la sfirsit sau iesire este plina de duhoare si groaznica; si de aceea e numita de la tragos, adica tap, si oda, cum ar veni: cintec de tap, adica cu miros greu ca al tapului, cum se arata de Seneca in tragediile sale. Comedia in schimb incepe cu ceva aspru, dar cuprinsul ei se incheie in chip fericit, cum se arata de Terentiu in comediile sale. De aici obiceiul unor autori de scrisori de a spune, in urarile lor, in loc de urare «inceput tragic si sfirsit comic». De asemenea se deosebesc in stil: inaltator si sublim al tragediei, iar al comediei scazut si umil, cum hotaraste Horatiu in Poetica lui, unde ingaduie autorilor de comedii sa vorbeasca uneori ca autorii de tragedii si invers: Interdum tamen et vocem comedia tollit,/ Iratusque Chremes tumido delitigat ore;/ Et tragicus plerumque dolet sermo pedestri/ Telephus et Peleus etc. (26). Si prin aceasta se vede limpede de ce opera de fata se numeste comedie. Intr-adevar, daca ne uitam la cuprins, la inceput este groaznica si plina de duhoare, pentru ca e Infernul; la sfirsit fericita, atragatoare si placuta, pentru ca e Paradisul. Iar stilul este scazut si umil, deoarece este in limba vulgara, in care vorbesc si femeile. Si astfel se vede limpede de ce se numeste comedie“ (27).

Se aproximeaza ca Infernul l-ar fi compus cam intre 1306 si 1309, Purgatoriul pina spre 1313, iar Paradisul pina spre 1320, dar e de crezut ca intregul poem a mai avut parte de slefuiri si in perioada ravenneza (Paradisul, de altfel, nu va fi facut public in intregime decit postum, dupa ce ultimele treisprezece cinturi ar fi fost descoperite in chip miraculos, la opt luni de la moartea poetului, de catre fiul sau Jacopo, caruia i s-a aratat in vis, indicindu-i locul (28)). Din pacate, nu a ajuns pina la noi nici un text autograf al poetului, ci doar un numar destul de mare de cópii manuscrise realizate dupa moartea sa (peste 500 numai in Italia, plus alte vreo 200 pe aiurea) (29), o influenta covirsitoare in timp avind-o cele ale lui Boccaccio (de la care s-au conservat trei transcrieri). Un codice extrem de renumit este Codice Vat. Lat. 3199 (Vat), de la Biblioteca Vaticana, identificat de multi cu exemplarul poemului pe care Boccaccio i l-a daruit lui Petrarca intre 1351 si 1353 (30).

In 1312-1313, elaboreaza (probabil incepind inainte de moartea lui Henric VII si terminind imediat dupa), in latina, De Monarchia, a carei axa este raportul dintre sacerdotium si imperium, cu convingerea ca monarhia universala este esentiala fericirii terestre a oamenilor si ca puterea imperiala nu trebuie sa fie supusa celei bisericesti, ci doar „reverentioasa“ fata de aceasta: papei ii revine puterea spirituala, iar imparatului cea temporala. Cele doua puteri sint independente una de cealalta si deriva in egala masura direct de la Dumnezeu. Incheierea este ca Illa igitur reverentia Cesar utatur ad Petrum qua primogenitus filius debet uti ad patrem: ut luce paterne gratie illustratus virtuosius orbem terre irradiet, cui ab Illo solo prefectus est, qui est omnium spiritualium et temporalium gubernator (31).

Egloghe (doua compozitii in versuri latinesti adresate in 1319 eruditului profesor bolognez Giovanni del Virgilio (32), care-l invitase – tot in versuri – la Bologna, sugerindu-i, pe de alta parte, sa lase vulgara si sa se onoreze scriind numai latineste) si Quaestio de aqua et de terra (dizertatie teologico-filosofico-stiintifica tinuta de Dante la biserica Sant’Elena din Verona, in prezenta clerului local, pe 20 ianuarie 1320, cu prilejul unei calatorii la Mantova invecinata) sint ultimile lui scrieri, periferice in ansamblul operei. (Va urma)

Razvan CODRESCU

Note:

18. Faptul ca Dante insusi nu se refera niciodata la ea, si nici un cronicar meticulos ca Villani n-o pomeneste, i-a facut pe unii sa se indoiasca de realitatea acestei ambasade. Boccaccio (Vita, XXV) il confirma pe Compagni, punind pe seama lui Dante si urmatoarea replica: „Daca eu ma duc, cine ramine? Daca eu ramin, cine se duce?“ (ca exemplificare a afirmatiei ca „dupa cite spun contemporanii sai, s-a aratat a fi foarte increzut si nu i s-a parut ca ar pretui mai putin decit pretuia“ – trad. rom. cit.).

19. Sef suprem al justitiei si al armatei, care, dupa lege, nu trebuia sa fie originar din cetate. Cante de' Gabrielli provenea dintr-o influenta familie senioriala din Gubbio (Umbria).

20. Dante fusese capul acelei ambasade. Ceilalti doi ambasadori, subordonati lui, fusesera sloboziti sa transmita acasa vointa papei, numai el fiind retinut, cu parsivenie protocolara.

21. S-a spus ca a fost omul viu pe care Dante l-ar fi pretuit cel mai mult in viata lui.

22. Acestuia i-a adresat, in 1317, o celebra epistola in latineste (Magnifico atque victorioso domino domino Cani Grandi de la Scala sacratissimi Cesarei Principatus in urbe Verona et civitate Vicentie Vicario generali), fundamentala pentru interpretarea Divinei Comedii si indeosebi a Paradisului (pe care i l-a si dedicat). Autenticitatea scrisorii a fost uneori pusa la indoiala, dar fara argumente decisive.

23. A se vedea, pe linga De Monarchia, epistolele in latineste trimise catre Universis et singulis Ytalie Regibus et Senatoribus alme Urbis nec non Ducibus Marchionibus Comitibus atque Populis, cu apelul de a-l sustine pe Henric, catre inmeritus scelestissimis Florentinis intrinsecis, invitindu-i pe cei de acasa sa nu opuna rezistenta acestuia (vor fi insa primii care o vor face!), si catre insusi efemerul imparat: Sanctissimo gloriosissimo atque felicissimo triumphatori et domino singulari domino Henrico divina providentia Romanorum Regi et semper Augusto – aceasta din urma in numele „tuturor toscanilor doritori de pace pe pamint“. Desigur, Dante vedea in acest Sfint Imperiu romano-germanic, dincolo de implinirea unui ideal istoric, si marea sansa a intoarcerii lui in patria natala (mereu invocatul natìo loco).

24. Dante a tinut sa-si structureze intregul poem pe simbolistica crestina a numarului 3, in acord cu dogma trinitara, cu tripartitia lumii de dincolo, cu cele trei mari virtuti paulinice (credinta, nadejdea, dragostea – cf. mai ales I Cor. 13, 13), poate si cu cele trei stadii ale misticii (purgativ, iluminativ, unitiv), ca si cu teoria augustiniana a trihotomiei fiintei umane (spirit, suflet, trup) in analogie cu trinitatea divina: poemul numara 3 parti, fiecare cu cite 33 de cinturi (in cazul Infernului adaugindu-se si cintul introductiv al intregii Comedii), avind ca unitate strofica tertina, iar fiecare tertina – cum versul este de 11 silabe – continind la rindul ei 33 de silabe. Numarul insumat al cinturilor din cele trei parti (cantiche) este de 100 – multiplul perfect al lui 10, numarul care in vechea doctrina pitagoreica reprezenta Tetraktys-ul (suma primelor patru numere: 1+2+3+4), simbolizind creatia universala, armonia cosmica, totalitatea dinamica (cf. si Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles. Mythes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, édition revue et corigée, Robert Laffont/Jupiter, Paris, 1982, art. „Dix“).

25. Dante n-a numit-o el insusi „Divina“, ci acest epitet ii va fi fost atribuit pentru prima oara de catre Boccaccio, dar de impus s-a impus mult mai tirziu, numai dupa ce in 1555 a aparut, la Venetia, prima editie efectiv intitulata Divina Commedia (ingrijita de Lodovico Dolce si tiparita de Gabriele Giolito de' Ferrari). Totusi Ramiro Ortiz (in ed. cit., p. XLIII) scrie: „Intiia data cind gasim titlul fericit de Divina Comedia, e in editia venetiana din 1529, cu comentariul lui Cristoforo Landino, din care am luat frumoasele xilografii ce impodobesc editia de fata“! Daca Ramiro Ortiz se inseala, de unde a luat totusi xilografiile?! Intrigat, am verificat si am constat urmatoarele: exista, intr-adevar, o editie venetiana din 1529, cu xilografiile respective (folosite pina la urma si in editia de fata) si cu comentariul lui Christophoro Landino, Fiorentino. Colofonul ne mai informeaza: Stampato in Venetia per Iacob del Burgofranco [Iacopo Borgofranco], Pavese. Ad instantia del nobile messere Lucantonio Giunta, Fiorentino. Pe pagina de titlu, insa, nici pomeneala de „Divina Comedia“! Calificativul exista, ce-i drept, dar ii este atribuit lui Dante: Comedia di Danthe Alighieri, poeta divino... E limpede ca Ramiro Ortiz n-avea cum sa se insele el insusi, dar ne-a inselat pe noi! Si asta, probabil, numai ca sa-si poata sustine o alta afirmatie falsa, din Introducere (p. 6): „O veche dorinta a mea era aceea sa vad reproduse intr-o editie moderna a Commediei, minunatele xilografii cu care e impodobita editio princeps a poemei dantesti. Multumita bunavointei Editurii „Cartea Romaneasca“ [...] pot azi sa-mi vad implinita vechea dorinta“. Numai ca editia din 1529 nu este in nici un fel o editio princeps (vezi si nota 30)! Indaratul mistificarii nu poate fi decit un soi de dispret cordial pentru periferia valaha. Si fapt este ca treaba „a tinut“...

26. Horatiu, Ars poetica, 93-96: Totusi comedia-si inalta uneori glasul, / plin de minie, si Chremes se cearta cu vorbe umflate / si-n tragedie se vaita cu vorbe de rind nu o data / Telephus si Peleu...

27. „Scrisoarea catre Cangrande de la Scala“, trad. rom. Petru Cretia, in Dante, Opere minore, Ed. Univers, Bucuresti, 1971, pp. 746-747. Prin sintagma „opere minore“ sint desemnate, prin traditie, celelalte scrieri ale lui Dante in raport cu Divina Comedie.

28. Cf. Boccaccio, Vita, XXVI; in ed. rom. cit. – pp. 137-139. Martor la descoperirea lor ar fi fost un oarecare Piero di Giardino (mort deja la data cind scria Boccaccio...), notar si fost ucenic al lui Dante.

29. Cel mai vechi codice datat care s-a pastrat – Landiano 190 (La) – fiind din 1336, de la Biblioteca Passerini Landi din Piacenza, secondat de unul din 1337 – Codice 180 (Triv) – de la Biblioteca Trivulziana din Milano, probabil cel mai faimos si mai intrebuintat dintre toate cele din perioada preboccacciana (deci de dinainte de 1350). Cele mai multe date din acest paragraf le-am preluat selectiv din editia ingrijita de Daniele Mattalia (Dante Alighieri, La Divina Commedia, I. Inferno, settima ristampa, Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 1996).

30. Din a doua jumatate a secolului al XV-lea vor incepe sa circule editiile tiparite. Editio princeps este considerata cea din Foligno, a lui Giovanni [Johann] Neumeister din Magonza [Mainz], scoasa in aprilie 1472 si urmata citeva luni mai tirziu de o editie venetiana si de alta mantovana. Pentru alte editii, pina la cele mai recente, a se vedea, in continuare, Reperele bibliografice.

31. „Prin urmare, Cezarul [Imparatul] sa se poarte fata de Petru [Papa] cu respectul cu care primul nascut trebuie sa se poarte fata de parintele sau: pentru ca, luminat cu razele harului parintesc, el sa lumineze mai puternic globul pamintesc, in fruntea caruia a fost pus de catre Acela care este singur stapinitor al tuturor celor spirituale si temporale“ (trad. rom. Francisca Baltaceanu, Titus Barbulescu, Sandu Mihai Lazarescu, ed. cit., p. 688).

32. Acesta, adevarat precursor al umanistilor renascentisti de mai tirziu, era de fapt fiul unui Antonio, del Virgilio fiind doar o porecla, pe care i-o atrasese marele lui cult pentru poetul latin. In Vita di Dante (XVI), Boccaccio reproduce, cu elogii, epitaful de 14 versuri latinesti pe care maestrul Giovanni del Virgilio i l-a alcatuit lui Dante: Theologus Dantes, nullius dogmatis expers quod foveat claro philosophia sinu etc.

DANTE ALIGHIERI INTRE VIATA SI OPERA* (IV)

(Urmare din numarul trecut)

Deja ilustru si precumpanitor preocupat de studiile si scrierile sale, Dante pare tot mai resemnat, dupa 1313 (mai exact, dupa fulgeratoarea moarte la Buonconvento a lui Henric VII, survenita in vara acelui an), cu conditia de exilat. Cind in 1315 i se ofera posibilitatea de a reveni la Florenta, dar in conditii inacceptabil de umilitoare (plata unei sume de bani si un fel de cersire a milei publice in ziua de Sf. Ioan, constind intr-un ceremonial de inchinare – asa-numita offerta – in fata oficialilor cetatii), ii scrie unui „amic florentin“ (cleric, dupa adresare), in probabil cea mai cunoscuta dintre epistolele sale, cu o indignare mindra, dar totusi senina: „Nu e aceasta calea de intoarcere in patrie, Parinte al meu. Daca insa, de catre domnia ta intii, apoi de catre altii, se va gasi alta cale, care sa nu fie straina de faima si de cinstea lui Dante [que fame Dantisque honori non deroget], pe aceea voi primi-o de buna, cu pasi nesovaielnici. Iar daca, pentru a intra in Florenta, nu se afla nici una de felul acesta, atunci nu voi mai intra niciodata in Florenta. Si de ce as intra? N-am sa vad oare de oriunde chipul soarelui si al stelelor? Oare, fara sa fiu silit mai intii sa ma intorc in oras umilit, injosit chiar in fata locuitorilor Florentei, nu voi putea oriunde sub cer gindi foarte dulcile adevaruri? Si nici piinea n-are sa-mi lipseasca [Quippe nec panis deficiet]“ (Opere minore, ed. rom. cit., pp. 740-741) (33).

In 1319 este invitat la Ravenna ca oaspete de onoare al lui Guido Novello da Polenta, seniorul locului. Sint pentru Dante vremuri linistite si inlesnite, de tirzie bucurie: e inconjurat de un cerc de admiratori cultivati si fideli, in frunte cu insusi stapinul cetatii, precum si de propria progenitura (feciorii Jacopo si Pietro nu erau nici ei straini de pasiunea literelor, iar mai tirziu vor scrie comentarii notabile la Commedia parinteasca (34) si vor face ei insisi versuri).

Cu cele mai bune ginduri, cu toata pretuirea si increderea, nimeni altul decit discipolul si binefacatorul sau, Guido Novello da Polenta, fara sa poata banui citusi de putin grimasa destinului, il trimite intr-o importanta misiune diplomatica la Venetia, ce a fost sa fie ultimul lui drum. Era vara anului 1321. Dante avea 56 de ani, era inca in deplina putere si nu si-a dezmintit abilitatea si experienta de negociator, implinindu-si cu succes misiunea. Dar iata ca pe drumul de intoarcere, prin partile mlastinoase dinspre Comacchio, l-a lovit necrutatoare malaria, ca si pe nefericitul imparat mort inainte de a-i fi implinit visul imperial. A ajuns la Ravenna numai ca sa zaca pe patul mortii. Eforturile disperate de a-l salva ale priceputului medic Fiducio de' Milotti au ramas zadarnice, ca si lacrimile fierbinti ale Antoniei – sora Beatrice – care se va fi rugat toata noaptea cu monahiile in capela manastirii. Poetul s-a stins in pragul marelui praznic al Inaltarii Sfintei Cruci, in noaptea de 13 spre 14 septembrie 1321, procopsind Ravenna cu cel mai de seama mormint al ei.

Boccaccio (Vita, XIV) tine sa ne incredinteze ca a murit spovedit si impartasit (secondo la cristiana religione ogni ecclesiastico sacramento umilmente e con divozione ricevuto). A fost ingropat intr-un sarcofag de marmura simpla, in coasta bisericii San Pier Maggiore, zisa apoi a Sfintului Francisc. Guido Novello da Polenta, care i-a organizat funeralii festive si a tinut cu acel prilej un afectat discurs (uno ornato e lungo sermone), intentiona sa-i ridice ulterior si un monument funerar pe masura, dar a pierdut in anul urmator cirma Ravennei si planul nu s-a mai putut realiza. Abia in 1483, la initiativa si pe cheltuiala lui Bernardo Bembo (tatal lui Pietro Bembo, scriitorul cardinal), ambasador al Venetiei la Ravenna, se amenajeaza un ansamblu mai somptuos, cu un basorelief lucrat de Pietro Lombardo. Constructia in stil neo-clasic care-l adaposteste astazi dateaza din 1780.

Incepind inca din 1396, dar mai ales cu Lorenzo de’ Medici (1449-1492), florentinii au tot incercat, dornici sa repare nedreptatea si ingratitudinea antecesorilor, sa-i aduca osemintele la Florenta. De teama unui rapt, un frate Santi, in a doua jumatate a secolului al XV-lea, le-a pus intr-o racla si le-a zidit intr-un perete al bisericii, astfel ca in 1519, cind s-a obtinut dezlegarea papala pentru stramutarea lor in cetatea de pe Arno, nu s-a aflat decit un mormint gol, cu doar citeva urme de oase si frunze de laur. Descoperite din intimplare vreo patru veacuri mai tirziu (27 mai 1865), ramasitele poetului au fost reasezate in sarcofagul de marmura, unde odihnesc pina azi. Florentinii i-au ridicat si ei, in 1829, la Santa Croce, un monument comemorativ, vegheat, expiator, de cuvintele pe care Dante insusi le-a inchipuit ca intimpinare solemna a lui Vergiliu (Inf., IV, 80): Onorate l'altissimo poeta!

Razvan CODRESCU

Note:

33. Acest refuz demn se pare ca a iritat autoritatile florentine, prigoana rasfringindu-se si asupra urmasilor poetului. Abia la doua decenii de la moartea lui Dante, fiul Jacopo obtine in sfirsit recuperarea bunurilor parintesti confiscate.

34. Chiose alla Cantica dell' Inferno di Dante Alighieri attribuite a suo figlio Jacopo, Florenta, 1842 (reed. 1915), si Petri Allagherii super Dantis ipsius genitoris Comoediam Commentarium, Florenta, 1845 (reed. Montecassino, 1865).

DANTE IN ROMANESTE*

Dante Alighieri, Divina Comedie. [I.] Infernul, traductiune de Maria P. Chitiu, Craiova, 1883 (traducere nerimata).

Dante Alighieri, Divina Comedie. II. Purgatoriul, traductiune de Maria P. Chitiu, Craiova, 1888 (traducere nerimata).

Dante Alighieri, Infernul, traducere in versuri de N. Gane, Editura Librariei Noua Iliescu, Grossu & Comp., Iasi, 1906.

Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1924]. Cf. si G. Cosbuc, Opere, VII. Traduceri, Dante, Divina Comedie, 1. Infernul, editie critica de Gh. Chivu, prefata si comentarii de Alexandru Dutu, Editura Minerva, Bucuresti, 1985.

Dante Alighieri, Divina Comedie. Purgatoriul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1927].

Dante Alighieri, Divina Comedie. Paradisul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1932].

Dante Alighieri, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1932 (traducere in proza).

Dante Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1933 (traducere in proza).

Dante Alighieri, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1934 (traducere in proza).

Dante Alighieri, Divina Comedie, in romaneste de Eta Boeriu, note si comentarii de Alexandru Dutu si Titel Pirvulescu, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1965 (numeroase reeditari).

Dante Alighieri, Opere minore, traduceri de Francisca Baltaceanu, Titus Barbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Candea, Petru Cretia, Stefan Aug. Doinas, Sandu Mihai Lazarescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu; comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Candea, Stefan Aug. Doinas, Alexandru Dutu; introducere, tabel cronologic si note introductive de Virgil Candea, Editura Univers, Bucuresti, 1971.

Dante, Infernul, interpretare romaneasca, note si un cuvint inainte de George Buznea, Editura Univers, Bucuresti, 1975.

Dante Alighieri, Divina Comedie, in romaneste de Giuseppe Cifarelli, editie ingrijita de Titus Pirvulescu si prefatata de Alexandru Cioranescu**, Editura Europa, Craiova***, 1993.

Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2006.

Note:

* Am avut in vedere aici numai textele intrate in circuitul public prin volume tiparite. Ce a ramas de pe urma uriasei munci a regretatului Marian Papahagi (traducere, note, comentarii, excursuri, liste bibliografice) sper sa se regaseasca in curind intr-o editie profesionala si cit mai bine raspindita. Am aflat intre timp ca fiica acestuia, d-ra Irina Papahagi, continua traducerea de acolo de unde a lasat-o tatal sau (Purgatoriul, VII). Sint oarecum la curent si cu versiunea romaneasca la care lucreaza de multa vreme d-l George Pruteanu (si care poate fi partial accesata pe internet), dorindu-i o cit mai grabnica si frumoasa finalizare. E reconfortant sa stii ca ai tovarasi de drum in vremuri aparent atit de neprielnice si ca Dante, ca Dragostea insasi, ne mai poate oricind taia calea in abito leggier di peregrino...

** Regretatul Alexandru Cioranescu (1911-1999) tradusese el insusi Divina Comedie... in franceza (Lausanne, 1964). Nici italianul (postum) si nici romanul (antum) n-au reusit sa cucereasca publicul limbilor de destinatie. Chiar renuntind la rima, romanul a reusit mai bine, dar trebuie sa se tina seama ca era un mare profesionist al literaturii, in vreme ce italianul nu era decit un functionar bancar!

*** Orasul Craiova ocupa un loc aparte in destinul romanesc al lui Dante. Aici au aparut, in 1883 si 1888, primele „traductiuni” integrale ale Infernului si Purgatoriului (Maria P. Chitiu); aici au aparut, intre 1932 si 1934, cele trei volume ilustrate ale traducerii in proza a lui Alexandru Marcu; aici, la Editura Ramuri, in 1945 sau 1946, a aparut traducerea in versuri a Infernului – pe care regret ca nu o cunosc direct (preiau indatorat cele citeva informatii colportate pe internet, in special de catre d-l Alexandru Laszlo) – realizata de I. A. Tundrea (medic interbelic mort spre sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, caruia inteleg ca in 1999, la peste o jumatate de veac de la moarte, i-a aparut, prin efortul urmasilor, si traducerea romaneasca integrala a Divinei Comedii, dar la... Editura Medicala din Bucuresti si intr-un tiraj „confidential”); in fine, tot aici avea sa apara, la 35 de ani de la moartea traducatorului, versiunea modesta, dar induiosatoare a sirguinciosului Cifarelli.

Preluat din PUNCTE CARDINALE (Noiembrie -Decembrie 2006 şi ianuarie, Februarie şi Martie 2007)

RĂZVAN CODRESCU în PUNCTE CARDINALE

2010-04-30T09:42:00.000-07:00

TRAGICA ISTORIE A CONTELUI UGOLINO

Iata, in versiune romaneasca (Razvan Codrescu), fragmentul transpus in sanscrita de eruditul italian Arturo Farinelli (Inf., XXXII, 124-139, si XXXIII, 1-90), la care face referinta d-l Claudio Mutti in finalul textului anterior.

In al doilea briu din cercul al noualea al Infernului, numit Antenora (dupa numele printului troian care si-a tradat cetatea), se chinuiesc tradatorii de patrie. Acestia sint prinsi in gheata pina la git, intr-un lac atit de inghetat incit, chiar muntii – Tambernicchi si Pietrapana – de s-ar prabusi peste el, “nici pe la margini gheata n-ar trosni”.

Cintul XXXII se incheie cu imaginea terifianta a unui cap care-l roade vesnic pe un altul din fata lui: este vorba de contele Ugolino della Gherardesca (m. 1289), guelf, care se razbuna astfel in eternitate pe dusmanul sau de moarte, arhiepiscopul Ruggieri degli Ubaldini (m. 1295), ghibelin (povestea lor – una dintre cele mai cutremuratoare din tot Infernul – continua in cintul urmator; pentru detalii, cf. Villani, Cron., VII, 128). Scena ii aduce aminte lui Dante de legendarul Tideu (unul dintre cei 7 regi porniti contra Tebei), care rosese capul adversarului sau Menalip (dupa ce fusese ranit de moarte de catre acesta).

Ugolino ii povesteste lui Dante cumplitul sfirsit al sau si al descendentilor sai (doi fii si doi nepoti de fiu), inchisi si lasati sa moara de foame in turnul Gualandi, comparat aici cu colivia intunecata in care vinatorii tin pasarile de prada – soimii, in speta – la vremea napirlirii, supranumit de atunci Torre della Fame (“Turnul Foamei”).

Este celebra si diatriba lui Dante la adresa Pisei (v. 79 si urm.), cetate care rusineaza, prin degradarea ei morala, “pe cei din mindra tara a lui sì” (in original: ... le genti/ del bel paese là dove’l sì suona, “norodul/ din frumoasa tara unde sì [da] rasuna”), adica din intreaga Italie. (R. C.)

Cintul XXXII

124            Ne-ndepartasem cind, in grea strinsoare,
zarii in scoc doi osinditi parind
ca unul cusma pe cel’lalt il are;
127            cum dintr-o piine musca cel flamind,
asa cel mai de sus isi infipsese
din spate dintii-n cel mai jos sezind.
130            Nu altfel imi inchipui ca-i rosese
Tideu lui Menalip taiatul cap
de cum trudeau acele falci sumese.
133            “O, tu, ce-n chip de fiara esti casap
si-arati pe cel muscat atita ura,
zi-mi pentru ce”, graii, “de-aici cind scap,
136            de ai temei sa-l toci asa in gura,
aflind ce nume-aveti, si-al lui pacat,
in lume eu spovada pe masura
139            sa-ti rasplatesc, daca-a vorbi mi-e dat!”.
Cintul XXXIII
1                     Din cruntul lui festin, cel pacatos
se-opri atunci si gura-nsingerata
si-o sterse-n parul celui vesnic ros.
4                    Apoi rosti: “Durerea ne-mpacata
mi-o iscodesti, al carei gind ma doare
si-asa, necum s-o mai si deapan toata.
7                    Dar ca sa-i fie liftei tradatoare,
la care rod, saminta de ocara,
din jale grai vedea-vei cum rasare.
10                Nu stiu nici cine esti, nici cum coboara
faptura ta pe-aici, dar florentin
socot, din vorba ta, ca poti fi doara.
13        Eu conte-am fost, pe nume Ugolin,
si-acesta-i Ruggieri, arhiereu
din care-afla-vei de ce musc hain.
16                Cum, desi-n el m-am increzut mereu,
in lanturi cu urzelile-i m-a pus,
si-n groapa-apoi, nu-i lipsa-a spune eu.
19                Dar altceva nu stii si trebui spus,
si-anume felul crud al mortii mele,
spre care-acesta nemilos m-a dus.
22                Printre-ale turlei soimilor zabrele,
ce de la mine-a foamei fu numita,
si-n care si-altii-or da de cazne grele,
25                mai multe dati vazusem innoita
a lunii fata, cind un vis avui
ce-mi deslusi amarnica ursita.
28                Pe-acesta-n chip de staroste-l vazui,
pe muntele ce Lucca o desparte
de-ai Pisei ochi, vinind si lup, si pui.
31                Cu-a lor catele iuti si crude foarte,
Gualand, Sismondi si Lafranchi-aveau
intiii haita spre vinat s-o poarte.
34                Si parca-n goana lor se poticneau
tatal si fiii, iara colti de ciine
in carnea lor taiosi se infigeau.
37                Si ochi facind spre ziua cea de miine,
in somn mi-i auzii pe fiecare
din fiii mei cersind cu lacrimi piine.
40                Drept crud te-as tine de n-ai fi in stare
sa intelegi amara-mi presimtire:
de-acum nu plingi, au cind vei plinge oare?!
43                Iar cind, treziti din somn cu ingrozire,
al hranei ceas se-apropia sa bata,
crestea-ndoiala-n cuget si-n privire;
46                ci poarta turlei auzii deodata
c-o ferecau, drept care ma uitai
spre fiii mei, cu vocea sugrumata.
49                Eu nu plingeam, ci-ncremenisem, vai,
dar ei plingeau, si Anselmuccio-al meu
imi zise: “Tata, ce te uiti? Ce ai?”.
52                Dar tot n-am plins, nici glas n-avut-am eu,
in acea zi, nici noaptea urmatoare,
ci pin’ la noii zori tacui mereu.
55                Iar cind miji din nou zgircitul soare
in temnita durerii si-mi vazui
pe patru chipuri propria-nfatisare,
58                sa nu-mi musc pumnii zau ca nu putui;
ci ei, crezind ca foamea e de vina,
sarind strigara: „Tata, daca nu-i
61                alt chip, ne-ar fi durerea mai putina
sa musti din noi, caci carnea ce ne-ai dat
de foame drept ar fi acum sa-ti tina!”.
64                Spre-a nu-i mihni mai mult, m-am stimparat
si-am tot tacut, o zi, si inca una...
O, de pamintu-atunci s-ar fi crapat!
67                A patra zi, tirindu-se intruna,
imi zise bietul Gaddo: „Tata-al meu,
de ce ma lasi?”, si pentru totdeauna
70                inchise ochii; apoi vazut-am eu,
precum ma vezi, si ceilalti cum cazura,
spre ziua-a sasea, chinuiti din greu.

73 Catam orbit topita lor faptura,

si doua zile, morti, i-am tot strigat:
apoi ca chinul foamea fu mai dura”.
76                Zicind acestea, prinse incruntat
sa muste iarasi pin’ la os, ciineste,
din ticaloasa teasta de prelat.
79                Ah, Pisa, cuib de-ocara ce-njoseste
pe cei din mindra tara a lui sì,
cit nimeni din vecini nu te stirpeste,
82                o, de Capraia si Gorgona-ar fi
s-astupe gura Arnului si-ndata
sa ti se-nece liftele de vii!
85                Caci chiar stiind ca vei fi fost tradata
de Ugolin cu-acele trei castele,
nu se cadea sa-i pierzi saminta toata.
88                Straini erau prin virsta lor de rele –
o, noua Teba! – Uguccion, Brigate
si ceilalti, spusi in stihurile mele...

PURGATORIUL 20 - RĂZVAN CODRESCU

2010-04-30T09:35:00.000-07:00

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul XX

Aflati in briul al cincilea, unde se ispaseste pacatul zgirceniei, Dante si Vergiliu isi continua ascensiunea pe un drum ingust, intesat de duhuri care se caiesc cu plins mare. Cintul se desfasoara intre pildele de saracie cinstita (pe care duhurile le evoca pe timp de zi) si cele de zgircenie pedepsita (pe care le evoca, in contrapondere, pe timp de noapte). Dante are un lung dialog cu Hugo Capet, care-si deplinge spita degenerata si face mai multe profetii. Momentul culminant al cintului este maiestuoasa intonare de catre toate duhurile laolalta a imnului ingeresc Gloria in excelsis (ca urmare a eliberarii unui suflet – cel al lui Statiu, cum ne lamurim din cintul urmator).

1 Mai bune vreri pun vrerea la-ncercat;

deci nu pe-al meu, ci pe-al lui plac scosei

buretele de apa ne-mbibat.

4 Pornii; iar domnul meu in lung de stei

cata cu pasul sloboda carare,

cum drumu-n sus pe metereze-l iei;

7 caci goata ce din ochi cu fiecare

strop scurs razbuna raul lumii toate

pe-afara da din brina plina tare.

10 Lupoaica veche, a carei foame bate

orice-alta fiara, blestemata fii,

caci prada-ti cad multimi nenumarate!

13 O, cer, de care zice-se ca tii

in crugul tau a lumii devenire,

cind va sa vina cel ce-o va goni?

16 Paseam domol, cu multa cumpanire,

iar eu atent la umbrele pe care

le auzeam pioase-n tinguire,

19 cind imi suna-n urechi, din intimplare,

„Dulce Marie!”, mai din sus de noi,

ca-n chinurile facerii de tare;

22 „Cit de saraca-ai fost”, grai apoi,

„vadeste ieslea-n care prunc sfintit

s-aduci pe lume nu te-ai dat ‘napoi”.

25 „O, bunule Fabriciu”, am auzit

pe urma, „tu cinstit in saracie

te-ai vrut, iar nu bogat, dar necinstit!”.

28 Asa-mi placura-aceste vorbe mie,

incit m-apropiai, sa pot vedea

duhul din gura cui pareau sa vie.

31 El si de-acele daruri povestea

de Nicolae date unor fete,

ferind junetea lor de-o cale rea.

34 „O, duh ce pilduiesti pe indelete,

zi-mi cine-ai fost si cum de numai tu

laude-nalti din toate-aceste cete?

37 Fara rasplata crede-ma ca nu

va fi cuvintu-ti de ma-ntorc in lume,

sa-mi mintui viata cita data-mi fu”.

40 Iar el: „Ti-oi zice, nu sperind anume

alin de sus, ci pentru harul care

de viu ti-aduce stralucit renume.

43 Eu mi-s saminta-acelei plante-amare

ce umbra-ntregii lumi crestine face,

de rar din ea vreun rod mai bun rasare.

46 De Douai, si Lille, si Gand, si Bruges sarace

n-ar fi-n puteri, s-ar razbuna de-ndata;

spre dreptul jude ruga mea nu tace.

49 Hugo Capet pe lume-am fost odata:

si Ludovici, si Filipi mlade mi-s,

de care si-azi e Franta guvernata.

52 Fui fiu de macelar de la Paris:

cind vechii regi urmasi nu mai avura,

far’ de-unul ce-mbraca vesmint inchis,

55 m-am pomenit ca-n mina imi dadura

al tarii friu, si-asa putere mare

am dobindit, si prieteni pe masura,

58 incit coroana vaduva in stare

il socotii pe fiul meu s-o poarte,

si sfintul os obirsia-n el si-o are.

61 Cit timp urmasii mei n-avura parte

de provensala zestre spre-a-i sminti,

de bine-au fost, dar si de rau departe.

64 De-atunci s-au pus pe sile si hotii,

apoi Normandia si Ponthieu drept plata,

ba si Gasconia-ajunsera a rapi.

67 Carol veni-n Italia si, drept plata,

pe Corradino-l omori, si-apoi

pe Toma-n cer il repezi, drept plata.

70 Si-un timp vad eu, nu-ndepartat de noi,

cind tot din Franta-alt Carol va sa vie,

sa-si dea, cu-ai lui, pe fata raul soi.

73 N-o fi-narmat mai mult in batalie

decit cu-a Iudei lance si-mpungind

Florenta-n pintec, tare-o s-o sfisíe.

76 Pacate, nu paminturi cistigind

de-acolo-l vad, si-ocari cu-atit mai grele

cu cit drept mofturi le va tine-n gind.

79 Pe celalalt, cel prins de sub vintrele,

il vad vinzindu-si cu tocmeli copila,

cum vind piratii sclave tinerele.

82 Oare mai mult, zgircenie,-ti poate sila

decit in neamul meu te-ai incuibat,

de nici de carnea lui nu-l mustra mila?

85 Mai mic sa para raul lor sfruntat,

vad crinul in Alagna cum scoboara

si-n unsul lui pe Crist incatusat.

88 Il vad batjocorit a doua oara,

cum iarasi i se da otet si fiere

si-ntre tilharii vii cum sta sa moara.

91 Pilatul nou il vad cum mai mult cere

si crud da iama, fara-n drept sa fie,

in Templu, cu a velelor putere.

94 O, Doamne, cind avea-oi bucurie

sa vad eu razbunarea ne-nteleasa,

ce-ti indulceste tainica minie?

97 Ce-am spus despre-acea singura mireasa

a Duhului cel Sfint, de te-am facut

sa vrei mai mult din gura mea sa iasa,

100 raspunsuri sint la cite-am fost cerut

in rugi pe timp de zi; cind noaptea vine,

cu ce-i contrar o luam de la-nceput.

103 Pigmalion atentia ne-o atine,

ce tradator si hot si paricid,

poftind la aur, s-a facut pe sine;

106 si Midas ce, de bogatii avid,

urma dorintei lui necugetate

si-i drept sa-l rida orice om lucid.

109 Apoi de-Acan zic glasurile toate,

smintitul fur pe care ne-mblinzita

si-aici minia lui Iosua-l bate.

112 De rau Safira-i, cu-al ei sot, vorbita;

de bine – ce-l calca pe-Eliodor;

si-ntregul munte a-l ocari se-agita

115 pe Polimnest, calau lui Polidor;

iar in final: „Zii, Crassus, ca tu stii,

cum auru-i la gust!”, strigam in cor.

118 Mai tare-ori mai incet dam glas pe-aci,

precum si rivna-n mers ne imboldeste

cind iute si cind molcom a pasi:

121 deci de ce ziua-aici se pomeneste

nu singur glasuiam. dar nici un glas

nu rasuna atunci mai voiniceste”.

124 De-acum de el ne-ndepartam la pas,

cu zor catind sa ne vedem de cale,

cit suflu-n noi simteam c-a mai ramas,

127 cind muntele, parind s-o ia la vale,

se clatina, iar eu un frig de-acel

simtii de parca moartea-mi da tircoale.

130 Nici Delos nu s-a fost clatit la fel

pin’ ce Latona-acolo cuibu-si puse,

doi ochi ceresti sa zamisleasca-n el.

133 Asa un vuiet mare incepuse

de peste tot, incit Virgil: „Sa n-ai,

cit esti cu mine, indoieli!”, imi spuse.

136 Gloria in excelsis marele alai

cinta, pe cit putui pricepe-ndata

ce la vecini mai bine-aminte luai.

139 Stam nemiscati si-uimiti, ca altadata

pastorii ce-auzira-ntii cintarea,

pin’ grai si tremur s-au curmat deodata.

142 Atunci tinuram sfinta-n sus cararea,

catind pe jos la umbrele intinse,

ce-si re-ncepeau, cum dat le e, plinsoarea.

145 Nicicind ceva ce nu stiam ma-mpinse

atit de mult spre dorul de a sti

de nu ma-nseala cele-n gind cuprinse

147 pe cit atunci in cuget ma-mboldi;

nici nu-ndrazneam sa-ntreb asa de zor,

nici singur nu razbeam a deslusi:

150 si-asa paseam sfios si ginditor.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE (ianuarie-februarie 2010)

PURGATORIUL 19 - RĂZVAN CODRESCU

2010-04-30T09:06:00.000-07:00

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul XIX

In zori de zi, dupa ce Dante se confrunta in vis cu naluca sirenei care-i vrajeste pe matrozi (in context, simbol al avaritiei si necumpatarii), cei doi poeti, nu fara ajutor de sus (doamna sfinta, ingerul), acced in cercul al cincilea, unde sufletele, imobilizate cu fata la pamint, ispasesc pacatul zgirceniei. Aici Dante sta de vorba cu papa Adrian V (Ottobuono dei Fieschi, din familia genoveza a contilor di Lavagna, care a stat in scaunul pontifical doar un mese e poco più, „o luna si ceva”, murind la 18 august 1276). Cintul e impanat, mai mult decit altele, cu citate in latina: Fortuna Maior („Norocul cel Mare”) e o figura zodiacala; Qui lugent („cei ce pling”) trimite la a doua fericire evanghelica (Matei 5, 4); Adhaesit pavimento anima mea („Sufletul meu a ramas lipit de pamint”) e versetul 25 din Psalmul 118; ego fui succesor Petri (in original: scias quod ego fui succesor Petri) inseamna: „sa stii ca eu am fost urmas al lui Petru” (adica papa); Neque nubent („Nu se vor insura”) trimite la Matei 22, 30 (neque nubent neque nubentur).

1 La ceasul cind caldura zilei n-are

putere-al lunii frig sa-l mai aline,

fiind Pamintu-ori chiar Saturn mai tare,

4 si cind Fortuna Maior si-o vad bine

geomantii-n rasarit, spre zori ivita,

pe calea-n care umbra mult nu tine,

7 in vis mi se-arata o bilbiita.

cu cracii strimbi si brincile ciuntite,

sasie si la fata galbejita.

10 Spre ea catam; si-asa cum dezmortite

din frigul noptii-s oasele la soare,

la fel privirea-mi limbii ei sucite

13 da leac si de la crestet la picioare

se indrepta, iar in obraji ii puse,

cum vrea iubirea, rumena culoare.

16 Si de cum limba dezlegata-i fuse,

asa-ncepu sa cinte-ncit cu greu

sa pot scapa din mreaja ei m-aduse.

19 „Sint”, cinta ea, „sirena dulce eu,

ce scot din minti naierii-n larg de mare,

asa-i de plin de farmec glasul meu!

22 Eu pe Ulise, cu a mea cintare,

din calea-i draga l-am intors; si nu-i,

de-l prind, vreun om sa imi reziste-n stare!”.

25 Nici nu sfirsise bine cind vazui

o doamna sfinta-n preajma mea, grabita

s-o tina-n friu pe cea de care spui.

28 „Virgile, o, Virgile”,-a zis rastita,

„aceasta cine-i?”; iara el venea

cu ochii tinta catre cea cinstita.

31 De poale pe cealalta-o prinse ea

si pintecu-i sub ochi mi-l dezgoli,

trezindu-ma din vis de cit duhnea.

34 Privii in jur, iar domnul bun grai:

„Trei dati te-am fost strigat! Zoreste dara,

s-aflam pe unde-i vad de noi pe-aci!”.

37 Urnitu-m-am. Lumina zilei clara

scalda de-acum intregul munte sfint

si raze noi din spate ne minara.

40 Pe urma lui, cu fruntea in pamint,

paream un arc de pod pe jumatate,

cum umbla cei ce plini de ginduri sint,

43 cind auzii: „Veniti, pe-aici se poate

sa treceti” spus pe-un ton asa blajin

cum nu-i pe lume muritor a scoate.

46 Ca lebada ce-ntinde áripi lin

ne duse-n sus cel ce ne da-ndrumare,

pe unde stinca se casca putin.

49 Si adiind cu-a aripii miscare,

Qui lugent zise fericiti c-or fi,

caci au in ceruri mingiiere mare.

52 „Ce ai de ochii in pamint ti-i tii?”,

prinse a-mi zice domnul meu indata

ce am trecut de cel ce ne-nsoti.

55 Iar eu: „Codeala-n mers e datorata

unei vedenii noi ce ma intriga

si nu se da din minte-ndepartata”.

58 „Vazut-ai”, zise, „acea veche striga

ce singura acum mai sus boceste,

dar si cum poti sa scapi cind se-mbirliga.

61 Ajunga-ti dar si mai cu spor paseste,

si cata-n sus, pe unde, ca pe-o nada,

eternul rege cruguri mari roteste!”.

64 Cum soimu-ntii sta ghearele sa-si vada,

apoi, strigat, se-ntoarce si in sus

se-avinta, plin de pofta dupa prada,

67 la fel facui; si pe urcat m-am pus

prin scocul strimt al stincii, pina unde

poti da ocol, spre-a cincea brina dus.

70 Intr-insa, dinainte de-a patrunde,

vazui multime, si jelea aceea,

si da-n tarina fruntile-a-si ascunde.

73 Adhaesit pavimento anima mea,

ii auzeam cum se cainau din greu,

de-abia puteai sa prinzi din grai ideea.

76 „O, voi ce-aici, alesi de Dumnezeu,

in chin dreptate si nadejdi v-alina,

pe unde-s scari, sa trecem el si eu?”.

79 „De voi veniti crutati de-a zace-n tina

si cautati mai lesnea-n sus carare,

spre-afara dreapta voastra sa se tina”.

82 Asa ruga Poetul si atare

ni s-a raspuns, iar dupa vorba eu

zarii si ce nu sta la aratare;

85 si ochi in ochi privind pe domnul meu,

el ma-nvoi, cu-n semn de bucurie,

la ce privirea imi tinjea din greu.

88 Deci slobozit sa-mi fac pe voie mie,

spre cel care-si vadise prin cuvinte

faptura m-aplecai cu rivna vie,

91 zicind: „O, duh al carui plins fierbinte

spre Dumnezeu e cuvenita cale,

ia si la mine, peste griji, aminte.

94 Zi-mi cine-ai fost si de ce cetei tale

i-e dat sa stea cu dosu-n sus, de tii,

de unde vin, sa cint de-a voastra jale.

97 Si-acela: „De ce stam asa aci

afla-vei, insa mai intii e bine

ca ego fui succesor Petri-a sti.

100 Devale-ntre Siestri se atine

si Chiaveri un riu frumos, pe care

blazon si-l luara cei de-un neam cu mine.

103 Mai mult de-o luna mántia cea mare

vazui ce grea e cui n-o lasa-n tina,

de pare fulg orice-alta-nsarcinare.

106 Tirziu venii, vai mie, la lumina!

Si cum fusei pastor la Roma pus,

aflai ca viata-i de minciuna plina.

109 Vazui ca-n pace nici acolo nu-s,

si-n viata-aceea loc mai nalt cum nu-i,

de cea de-aici ma prinse-un dor nespus.

112 Cum pina-atunci miselnic duh avui

si rupt de Domnul, si de tot zgircit,

aicea, iata, dat pedepsei fui.

115 Zgircenia-aici se vede ce-a rodit

din cum caitul duh se curateste,

si chin in munte nu e mai cumplit.

118 Iar ochii nostri, naraviti lumeste,

cum nu catara-n sus, dreptatea-aci

cu fata la pamint ne pironeste.

121 Si cum zgircenia-n lume ne lipsi

de marea rivna-a facerii de bine,

dreptatea-aici de miini ne tintui

124 si de picioare, si ca-n chingi ne tine;

cit dreptului stapin i-o fi socoata,

atit zacea-vom rastigniti pe cline”.

127 Stam in genunchi, de alte vorbe gata;

ci el, ghicind doar din auz ca eu

imi aplecasum in vorbire spata,

130 „De ce”, grai, „te pleci asa din greu?”.

Raspuns-am: „Nalta voastra demnitate

s-arat ma face tot respectul meu”.

133 „Genunchii-ndreapta-ti si te scoala, frate!”,

imi zise. „Nu gresi: noi impreuna

slujim puterii mai presus de toate.

136 De-ai priceput cindva ce vrea sa spuna

prin Neque nubent sfintul cartii grai,

tu bine stii ca vorba mea e buna.

139 Ci-acum te du: mai mult nu vreau sa stai,

ca-mi tulburi plinsul ce zisesi anume

ca-i calea cuvenita catre rai.

142 Am o nepoata, Alagia pe nume,

din fire buna, daca neamul meu

prin pilda lui, n-o va sminti; pe lume

144 pe-aceasta numai o mai am si eu.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE (septembrie 2009)

PURGATORIUL 18 - RĂZVAN CODRESCU

2010-04-30T09:00:00.000-07:00

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul XVIII

In cercul al patrulea din Purgatoriu, al lenesilor si al nepasatorilor (accidiosi), Vergiliu („aleasa umbra ce-ntre mantovani,/ dar mai cu seama-n Pietola,-i vestita” – vv. 82-83) continua sa-i desluseasca lui Dante, in termenii scolasticii medievale, natura iubirii si raportul acesteia cu liberul arbitru. Sint enumerate, paralel si antitetic, pilde de zel sau de nepasare din Biblie si din Antichitatea clasica, iar din ceata nepasatorilor Dante are prilejul sa stea de vorba cu Gherardo, abatele Manastirii San Zeno din Verona, personaj despre care nu prea s-au pastrat date istorice. Mult mai cunoscut este cel despre care acesta vorbeste („unul ce-un picior in groapa-l are” – v. 21), Alberto della Scala, seniorul Veronei, mort in toamna lui 1301, ce-l rinduise abuziv abate pe fiul sau nelegitim Giuseppe, un adevarat monstru.

1 Cuvintul lui o data ispravit,

inaltul invatat cata spre mine,

sa vada-n ochii mei de-s multumit;

4 iar eu, setos din nou de-a sti mai bine,

taceam, gindind asa in sinea mea:

„Prea-l bat la cap cu tot ce-n minte-mi vine”.

7 Dar dinsul, ca un tata-al meu sadea,

ghicind sfiala voii mele mute,

stiu din grai si mie grai sa-mi dea.

10 Si-atunci zisei: „Maestre, mi se-ascute

vederea astfel in lumina ta,

incit mi-s limpezi cite-mi faci stiute.

13 Dar, drag parinte, inca te-as ruga

si de iubirea ce-i in cele bune,

dar si-n contrariul lor, a ma-nvata”.

16 „Indreapta-ti luminoasa ratiune

spre mine”, zise, „sa-ntelegi de ce

greseste orbul care ghid se pune.

19 Cum sufletul menit iubirii e,

placerii i se daruie indata

ce-l prinde-n nada dragul de orice.

22 Perceptiei voastre ii e dat sa scoata

din cele-aievea o icoana care,

torcind-o-n voi, de suflet vi-i legata;

25 si de-are catre-aceasta aplecare,

aceea e iubirea dupa fire,

ce prin placere iar in voi rasare.

28 Apoi, cum focul e facut s-aspire

spre-nalt, pe unde-n elementul lui

isi afla spor deplin si dainuire,

31 la fel e si cu-al vostru suflet, cui

ii da imbold a dorului putere

si far’ ce-i drag intr-insul pace nu-i.

34 Vezi cit se-nseala-acei ce-s de parere

cum ca iubirea, orisicare-ar fi,

prin sinea ei spre lauda se cere,

37 caci poate buna pare-a se vadi

esenta ei, dar nu-i orice pecete

pe cit de buna-i ceara ce-o primi”.

40 „Cuvintele-ti sorbite pe-ndelete”,

zisei, „ce-i cu iubirea mi-aratara,

dar de-o-ndoiala sa mai scap mi-e sete;

43 de ni se da iubirea din afara,

iar sufletul nu calca in raspar,

de-i drept sau strimb, nu are merit dara”.

46 Si el: „Eu doar de-al mintii adevar

iti pot grai; ce de credinta tine,

Beatrice ti-o vadi de-a fir a par.

49 Substanta care-n forma-i contravine

materiei, dar e cu ea unita,

cuprinde o virtute-anume-n sine,

52 ce fara fapte nu-i deplin simtita,

ci numai prin efect ni se vadeste,

cum stim ca-i vie planta inverzita.

55 De unde-anume-n minte incolteste

stiinta cea dintii, nu-i om s-o stie,

nici cum dintii dorinta-n simturi creste,

58 ci sint in voi, cum este vrednicie

fireasca-n stup; deci n-au cum laudate

sau ocarite-n sinea lor sa fie.

61 Iar spre-a pastra masura prima-n toate,

e pusa-n voi a mintii cumpanire

de straja-n pragul consimtirii date.

64 Acesta e temeiul cel din fire

a tot ce-aveti ca merit, dupa cum

ce-i bun sau rau alege prin iubire.

67 Cei adinciti pe-al cugetarii drum

vazut-au innascuta libertate,

dind lumii sensul ei moral de-acum.

70 Deci chiar zicind c-ar fi fatalitate

orice iubire ce se-ncinge-n voi,

aveti un friu ce s-o struneasca poate.

73 Beatrice acestei insusiri de soi

liber arbitru-i spune; aminte ia,

de-o veni vorba, s-o pricepi apoi!”.

76 Tirziu, spre miezul noptii, biruia,

lumina lunii-a stelelor sclipire,

ca un ceaun ce-n foc se-nvapaia;

79 si cai ceresti gonea-n raspar sa-nsire,

pe unde intre sarzi si corsicani

vad cei din Roma-a soarelui murgire.

82 Si-aleasa umbra ce-ntre mantovani,

dar mai cu seama-n Pietola,-i vestita,

cruta de greu-mi umerii-i avani;

85 asa ca eu, cu mintea lamurita

de ale lui raspunsuri deslusite,

luptam de-acum cu-a somnului ispita.

88 Dar somnolenta mea, pe nesimtite,

se risipi la vazul unei cete

de dinapoia noastra rasarite.

91 Si cum Asop si-Ismen pe indelete

vedeau in noapte pe tebanii care

la Bacchus se-mbulzeau cu jalbe bete,

94 la fel vedeam venind, cu tropot mare,

si eu pe cei minati de buna vrere

si de-a iubirii drepte-nflacarare.

97 Gonind spre noi asa de cu putere,

ne-ajunsera din urma, iar in frunte

doi dintre ei strigau cu grea durere:

100 „Maria-n graba se porni spre munte;

si Cezar, vrind Ilerda, se opri

in graba si Marsilia s-o-nfrunte”.

103 Iar altii: „Iute, iute! A risipi

din slaba rivna timpul nu e bine,

caci haru-i roada bunei vrednicii”.

106 „O, umbre,-acum asa de rivna pline,

rascumparind negrija care poate,

din zel putin, v-a lenevit la bine,

109 acesta, care-i viu, si-adevarate

sint spusele-mi, sa suie-n zori ar vrea;

pe unde, dar, mai lesne-i a razbate?”.

112 Asa grait-a calauza mea;

iar unul dintre duhuri: „Ne urmeaza

si vadul bun sa-l afli vei putea.

115 Ne mina-n mers asa dorinta treaza

c-a sta nu-i chip; ne iarta daca poate

mojici parem ca goana nu-nceteaza.

118 Eu la San Zeno, in Verona, abate

am fost sub bunul Barbarossa, care

da si-azi fiori la Milan in cetate.

121 Iar unul ce-un picior in groapa-l are

curind va plinge-amarnic minastirea,

platind cu chin puterea lui cea mare;

124 ca-si puse-un fiu cu trupul si gindirea

pocite rau, ba si din flori nascut,

in locul cui chiar merita cinstirea”.

127 Nu stiu de-a mai vorbit sau de-a tacut,

caci ramasesem hat in urma sa;

ci-acestea le-auzii si mi-au placut.

130 Iar cel ce-n toate de-ajutor mi-era:

„Spre-aceia doi intoarce-te si cata

cum umbla-n vorbe lenea-a o musca”.

133 In urma-a toti ziceau: „Pina sa-si poata

vedea Iordanul zestrea lui, pierira

cei scosi cindva prin marea despicata.

136 Si cei ce pin’ la capat socotira

ca-n van cu fiul lui Anchise-ndura

si-o viata fara glorie-si cladira”.

139 Iar cind de noi asa departe fura

incit de-acum nu-i mai puteam zari,

gind nou ma prinse, iar din el nascura

142 tot fel de fel de alte ginduri vii;

si-asa, pierdut in propria-mi cugetare,

sub pleoape vazul meu se tainui

144 si prefacui gindirea in visare.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE (iunie 2009)

PURGATORIUL 17 - RĂZVAN CODRESCU

2010-04-30T08:53:00.000-07:00

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul XVII

1 Tu, cel care citesti, iti aminteste,

de ceata-n munti te-a prins, vazind prin ea

precum prin piele cirtita priveste,

4 cum, pe masura ce se risipea,

prin desul fum jilav cu greutate

solarul glob a se ivi razbea;

7 si-atunci mai lesne-i mintii sa-ti arate

cum ochii mei dadura iar de soare,

fiind lumina lui pe inserate.

10 Asa, catind cu pasii celui care

ma indruma pe-ai mei a-i potrivi,

iesii din nor, spre moarta zilei zare.

13 O,-nchipuire, ce-uneori ne tii

asa rapiti ca seama nu ne-am da

nici sa ne sune-alaturi goarne mii,

16 de nu simtirea, cine te-o mina?!

Te mina-o raza ce-i din cer iscata

prin sine sau prin cel ce-o-ndruma-asa.

19 A rautatii celei preschimbata

in pasarea ce-i ne-ntrecuta-n cint

icoana-n minte mi-aparu deodata:

22 si-asa simteam in sinea mea ca sint

de adincit incit nimic de-afara

nu se gasea in gindul meu rasfrint.

25 In fantazia-mi nalta fu s-apara

apoi un rastignit trufas de fel

si care-asa se si gatea sa moara:

28 sta marele-Artaxerxe linga el,

Estera lui si dreptul Mardoheu,

ce-n grai si-n fapte straluci prin zel.

31 Iar cind vedenia-aceasta-n gindul meu

pieri, ca o basica ce dispare

in lipsa apei, se facu ca eu

34 vazui cu ochii mintii-o fata care

plingea zicind: „Regina, pentru ce

ai vrut sa pieri, in furia ta cea mare?

37 Daca-a n-o pierde pe Lavinia e,

pierdutu-m-ai acum! Iar eu pe tine,

mai mult ca pe-altul, mama, plingu-te”.

40 Cum fuge somnul cind in pleoape-ti vine

lumina zilei, si-nca se mai zbate

pina ce-ajunge a pieri de-a bine,

43 la fel din mintea mea fugira toate

cind ma izbi in fata-o stralucire

ce greu s-o-ndure firea noastra poate.

46 Intors sa prind pe unde-oi fi de stire,

o voce-mi zise: „Pe aici se suie”,

si-mi confisca si cuget, si simtire,

49 sfirsind pe jar dorinta mea s-o puie

de-a sti cine-mi vorbea, asa cum pace

pina ce n-afli-un lucru anume nu e.

52 Dar cum, privind fatis la ea, ne face

aproape orbi a soarelui splendoare,

la fel simtii puterile-mi sarace.

55 „E duh dumnezeiesc acesta, care

ne-arata nerugat cararea-n sus,

ascuns intreg in propria lui vilvoare.

58 Ca omul siesi sa ne faca-i pus;

caci cel ce-asteapta rugi, cind ofu-ti stie,

e ca si cum un nu deja ti-a spus.

61 Acum, urmind din pasi a lui solie,

s-o luam la deal cit noapte nu-i, c-apoi

n-o mai fi chip, pin’ ziua n-o sa vie”.

64 Asa-mi grai maestrul, si-amindoi

spre-o scara detem pasilor temei;

dar prima treapta cind s-o urc, un soi

67 de filfiit simtii pe-obrajii mei

si-un glas „Beati pacifici” grai,

„ce n-au minie pacatoasa-n ei!”.

70 Deasupra noastra razele tirzii

stateau ca noptii locul sa i-l lase,

iar stele-n jur prindeau a rasari.

73 „O, vlaga mea, de ce te scurgi din oase?”,

ma intrebam, simtindu-mi tot mai grele

picioarele de cind se inserase.

76 Ajunsi de-acum la capul scarii-acele,

eram la fel ca o corabie care

la mal si-a tras truditele vintrele.

79 Sezui putin, vreun zgomot oarecare

sa prind din noul briu, apoi m-am dat

spre domnul meu, punindu-i o-ntrebare:

82 „Parinte scump al meu, zi-mi ce pacat

isi afla-n briu-acesta curatire?

De pasu-ti sta, nu-ti stea si bunul sfat”.

85 Raspunsu-mi-a : „A binelui iubire

cea nedeplina-n zel se-ndreapta-aci;

trindava visla-si afla-aici zorire.

88 Dar daca vrei mai deslusit sa stii,

spre mine-ascute-ti gindul si vei scoate

bun rod din cit pe-aici vom zabovi.

91 Nici creator, nici cite-au fost create

lipsite nu-s de-a dragostei ardoare,

prin fire sau prin voie, cum stii poate.

94 Nu-i a gresi cea dupa fire-n stare,

cealalta-n schimb da gres cind rau alege

sau cind prea mult ori prea putin zel are.

97 Cit timp isi afla-n primul bine lege,

si-n cele mai prejos masura tine,

nu da prilej de pofte sacrilege;

100 dar cind spre rau inclina, iar spre bine

prea multa-ori prea putina grija-arata,

cui o facu faptura contravine.

103 De-aici poti sti ca vi-i iubirea data

si ca saminta-n orisice virtute,

si ca temei de-osinda meritata.

106 Iar cum nicicind iubirea nu se-asmute

in contra cui in sinea sa o are,

de propria ura nu-s fapturi pascute;

109 si cum nu poti de fiinta facatoare

sa rupi facutul si sa-l iei in sine,

nu-si afla ura nici spre ea-ndreptare.

112 Ramine, daca socotesc eu bine,

c-al semenului rau e cel ce place,

si-n triplu chip iubirea lui ne vine.

115 Sint unii ce, cind sub povara zace

semenul lor, rivnesc marire si

caderea lui sa jubileze-i face.

118 Si-s unii ce averi si maretii

se tem ca pierd cind altii-n rang urcara,

asa ca, tristi, doar raul le-ar dori.

121 Si mai sint unii,-aprinsi de vreo ocara,

ce-ar vrea cu orice pret sa se razbune,

si de-altu-i rau, lor bine-o sa le para.

124 Iubirea-aceasta, ce-ntreit rapune,

se plinge-aci; dar vezi-o si pe cea

ce catre bine umbla-n strimbaciune.

127 Tot omu-si pune vag in gind si-ar vrea

un bine ce la suflet sa-l aline,

si-n fel si chip incearca a-l avea.

130 Dar daca, spre-a-l gindi sau a-l detine,

vi-i lenesa iubirea, voua-aci,

dupa cainta, rind la chin va vine.

133 Si-alt bine-i, ce nu-l poate ferici

pe om, caci nu-i esenta buna-n care

ce-i bun sa poata creste si rodi.

136 Iubirea ce se-ncrede lui prea tare

se plinge in trei brine de mai sus;

dar nu-ti mai zic cum intreit chip are,

139 ca tu sa vezi si fara sa-ti fi spus.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE (aprilie 2009)

PURGATORIUL 16 - RĂZVAN CODRESCU

2010-04-30T08:42:00.000-07:00

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul XVI

1 Bezna de iad si noapte vaduvita

de orice stea, pe-un petec strimt de cer,

cu nouri cit cuprinde-nvaluita,

4 n-orbi mai tare vazul meu stingher

ca fumul gros ce-acolo ne facea

asprimea lui s-o resimtim sever;

7 caci ochiul nu-ndura deschis sa stea:

drept care calauza-mi stiutoare

fidelu-i umar mi-l zori proptea.

10 Cum orbul dupa cel ce-i da-ndrumare

spre-a nu se pierde-n cale sau izbi

de-un lucru rau, ce poate sa-l si-omoare,

13 umblam si eu prin neguri tuciurii,

pe urma celui ce cu bunatate

imi tot zicea: „De mine sa te tii!”.

16 Voci auzeam, ce-l implorau cu toate

parca de-al pacii si de-al milei dar

pe Mielul ce ne spala de pacate.

19 Pe buze cu-Agnus Dei iar si iar,

se potriveau in ton si in cuvinte,

parind unite-ntr-un acord plenar.

22 „Sint duhuri cele ce le-aud, parinte?”

zisei. Iar el: „Intocmai. Si la cum

desfac miniei nodul, ia aminte!”.

25 „Dar tu au cine esti, ce-al nostru fum

il tai si zici de noi de parca tie

ti-ar fi-mpartita vremea-n luni si-acum?”.

28 Asa grai un glas; la care mie

maestru-mi zise: „A-i raspunde cata

si-ntreaba drum in sus pe-aci de stie!”.

31 Si eu: „Faptura ce te faci curata

ca sa te-ntorci la cel ce te zidi,

minuni ti-oi spune de-mi urmezi indata”.

34 „Te voi urma cit voie am pe-aci”

raspunse, „iar de fumul ne opreste

sa ne vedem, auzul ne-o uni”.

37 Zisei atunci: „In fasa ce fireste

ne-o smulge moartea ma indrept in sus

si pasul meu din fund de iad razbeste.

40 Iar daca Domnu,-n mila-i de nespus,

vrea curtea lui cereasca sa-mi arate,

pe-o cale ce-i de vremuri mai presus,

43 tu cine-ai fost sa nu-mi ascunzi, ba poate

ca-mi spui si drumul de l-am nimerit;

ti-or fi de noi cuvintele urmate”.

46 „Lombard am fost si Marco m-am numit:

dedat cu lumea, pret pusei pe-un bine

ce azi cu arcul nu-i prea des tintit.

49 Cit despre drum, tot drept urcusu-l tine!”.

Asa grai, si-adauga: „Iar sus

o ruga zi, te rog, si pentru mine!”.

52 „Pe cinstea mea ma leg”, atunci i-am spus,

sa fac ce-mi ceri; dar am un dubiu care

nu imi da pace, lamurit de nu-s.

55 Fu mic intii, dar indoit mi-apare

prin vorba ta, ce dupa alta vine,

caci prea gasesc in ele-asemanare.

58 E lumea-n intregimea ei, vad bine,

pustie de virtuti, asa cum zici,

iar rautatea-n grea strinsoare-o tine;

61 dar cauza as vrea sa mi-o explici,

ca si-altora s-o pot impartasi,

caci unu-o vede-n cer, iar altu-aici”.

64 Acela-ntii durerea si-o vadi

intr-un oftat, apoi imi zise: „Frate,

e oarba lumea si dintr-insa vii.

67 Voi, cei in viata, cauzele toate

de ceruri musai socotiti ca tin

si ca-s de sus cite exista date.

70 De-ar fi asa, voi liberi pe deplin

n-ati fi in vreri, si drept n-ar fi sa vie

nici plac din bune, nici din rele chin.

73 Temei in cer au cite-n voi se-mbie;

nu spun ca toate, insa chiar de-as spune,

voi minte-aveti ce-i bun si rau sa stie,

76 si libera vointa, ce se pune

intii cu ceru-n vana razboire,

ci-apoi, cu-nvatul, toate le supune.

79 Mai mare forta si mai buna fire

va mina liberi si creeaza-n voi

al mintii dar, ce n-are-n cer naimire.

82 De-i strimb acum al lumii mers, apoi

a voastra-i vina si in voi o cata;

eu doar te lamuresc cu vorbe noi.

85 Din mina lui, dupa ce-ntii se-arata

in sfintul gind, la fel cu pruncul care

si ris, si plins e-n joaca sa curata,

88 sufletul iese si pornire n-are

decit, minat de fauru-i ferice,

sa vrea ce-i da mai multa desfatare.

91 Stau cele mici intii cu tronc sa-i pice,

spre ele se-amageste si se cere,

de friu sau sfetnic n-are sa-l ridice.

94 De-aceea-i bine legea friu s-ofere;

si-un rege-a fi, cetatii-adevarate

sa aiba turla a-i vedea putere.

97 Legi sint, dar nimeni capul nu si-l bate

cu ele, cind tot rumega pastorul,

dar n-are si copite despicate;

100 iar daca-si vede-asa indrumatorul

de bunuri lacom, cade-n naravire

si nu rivneste altceva poporul.

103 Vezi bine, deci, ca proasta cirmuire

e cauza ca lumea s-a-nrait,

iar nu c-ar fi stricata-a voastra fire.

106 Roma, ce lumea bine a-ntocmit,

doi sori avea, ce luminau deodata

si-al lumii drum, si cel de cer sfintit.

109 Unul l-a stins pe celalalt si iata

ca spada si cu cirja la un loc

fac rau mai mult decit a fost vreodata;

112 una de alta nu se tem deloc:

de nu ma crezi, ia-n seama roada cruda,

ca din saminta stii ce ierbi se coc.

115 Tara pe care Pad si-Adige-o uda

virtuti vadea si curtenie pina

n-aduse Federigo-a vrajbei truda:

118 caci azi pe-acolo siguri pasii-si mina

cei ce de bunii ei aveau rusine

si-o ocoleau, necum sa si ramina.

121 Ce-i drept, sint trei in ea ce vechiul bine

l-arata vremii noi, insa nici unul

nu-i impacat ca moartea nu mai vine:

124 Currado da Palazzo, Gherard bunul

si Guido da Castel, al carui nume

«Lombard cel simplu»-n limba franca spunu-l.

127 De-a Romei de-azi Biserica anume

poti zice ca puterile-mpreuna

le tine doar spre-a le-ntina pe lume”.

130 „O, Marco-al meu”, zisei, „ce bine suna

in gura-ti toate! Si-nteleg eu si

de ce levitii averi lumesti n-aduna.

133 Dar ce Gherard e cel ce zici c-ar fi

chezas mintos al lumii de-altadata,

acest salbatec veac spre-a-l dojeni?”.

136 „Ma-nsel sau vorba-ti sa ma-ncerce cata?

Desi din grai te-arati Toscanei fiu,

de bunul Gherard n-auzisi vreodata?!

139 Nu-mi amintesc pe-alt nume sa-l mai stiu,

doar de-l legam de-al fiicei Gaia poate...

Domnul cu voi! De-aici eu nu mai viu.

142 Vezi albul licar ce prin fum razbate?

Acolo-i inger: cade-se-a ma duce

intii ca umbra mea sa i se-arate”.

145 Se-ntoarse deci si puse vorbei cruce.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE (martie 2009)

MESAJE

2010-01-11T18:00:00.001-08:00

DRAPELE

2010-01-11T17:12:00.001-08:00

PLANIGLOB

2010-01-11T15:58:00.001-08:00

VREMEA

2010-01-11T14:58:00.001-08:00

INFOCENTER CRAIOVA

2009-11-27T08:05:00.000-08:00

www.infocentercraiova.ro

Dante - DIVINA COMMEDIE

2009-11-09T16:49:00.001-08:00

Divina Commedia di Dante by Dante Alighieri

POEZIE

2009-10-10T10:52:00.001-07:00

POEZIE

Tot românul, ca poetul,
Să-şi respecte intelectul:
Să m-aleagă PREŞEDINTE,
Dacă e întreg la minte!

ŢINEŢI MINTE TREI CUVINTE:
Savin BADEA - PREŞEDINTE!

Savin BADEA

OLTENIADA - 1 AN

2009-08-14T16:27:00.000-07:00

LA MULŢI ANI, MARII ŞI MARIOARE, MARINI ŞI MARINARI! - 15 august
ASTĂZI, 15 august 2009, se împlineşte un an de la "naşterea" blogului OLTENIADA - dedicat CRAIOVEI, tuturor craiovenilor, Judeţului DOLJ, tuturor juveţilor, OLTENIEI, tuturor OLTENILOR, lui Marin SORESCU, ROMÂNIEI, tuturor ROMÂNILOR, tuturor cetăţenilor români cu altă limbă maternă decît limba română, MOLDOVEI de peste Prut, tuturor cetăţenilor - români şi neromâni - din a doua Românie - Republica MOLDOVA, tuturor românilor din celelalte Românii din Lume, EUROPEI, ASIEI, AFRICII, AUSTRALIEI, celor trei AMERICI, tuturor oamenilor din Lume, tuturor ţărilor din LUME - şi acelora care n-au trecut niciodată pe acest blog, dar vor trece în viitor - dar mai ales JAPONIEI, care m-a uimit cu ce interes accesează acest blog. - am stîns 84 de drapele care îmi ornamentează OLTENIADA, inclusiv pe cel alb, al PĂCII, care - glumesc eu - aparţine tuturor serviciilor secrete din întreaga lume, fie staţiei cosmice internaţionale!

MULŢUMESC TUTUROR CITITORILOR MEI! Şi le ofer, cu drag, muzica de mai jos şi tot blogul, toată creaţia mea, tot sufletul meu, "întregă", atît cît mai e, inima mea!
Cu dragoste, Savin BADEA
P.S.Iată bilanţul unui an:
Vizitatori - 389446
Insemnari - 3302
Comentarii - 59-92

Pozitie in top - 8
WeBlog RANKING - 106 459.0000

DANTE ALIGHIERI - "DIVINA COMEDIE"

103 - DIVINA COMEDIE

103 famous faces in one painting

BEATRICE, MUZA LUI DANTE. SFÎNTA BEATRICE.

ASCULTAŢI "DIVINA COMEDIE" - INTEGRAL! - TRADUSĂ DE Eta BOERIU!

Cărţi Audio: Divina Comedie - Cuprins

Muzica - Divina Comedie Dante Alighieri

AROGANŢA LUI DANTE

GIOVANNI BOCCACCIO

AROGANŢA LUI DANTE

REZUMAT - Giovanni BOCCACCIO

DANTE TRADUS DE ETA BOERIU

Laszlo9

Dante tradus de Eta Boeriu - Romania Culturala

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI de Ovidiu Vuia

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI de Ovidiu Vuia - Mişcarea Legionară

PURGATORIUL 21 - RĂZVAN CODRESCU

Dante – Divina comedie - TRADUCERI ROMÂNEŞTI

Dante – Divina comedie

INFERNUL 1 (D) - Savin BADEA

ILUSTRAŢII LA NOUA DIVINĂ COMEDIE

BLOGURILE MELE

Marian PAPAHAGI

Marian Papahagi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cuprins

[modifică] Biografie

[modifică] Volume

[modifică] Volume colective

[modifică] Traduceri

[modifică] Premii

[modifică] Legături externe

DC

Divina Comedie

Influenţa asupra literaturii române

Aprecieri critice

DANTE ALIGHIERI

Dante Alighieri

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cuprins

[modifică] Biografia

[modifică] Opera

[modifică] "Vita Nuova"

[modifică] "Le Rime"

[modifică] "Divina Commedia"

[modifică] Opere filozofice şi politice

[modifică] Dante – repere bibliografice

[modifică] Dante în româneşte (online)

[modifică] Despre Dante Alighieri în româneşte

[modifică] Legături externe

Divina Comedie - Wikipedia

Divina Comedie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cuprins

[modifică] Structura operei

[modifică] Infernul

[modifică] Purgatoriul

[modifică] Paradisul

[modifică] Răsunetul Divinei Comedii

[modifică] Divina Comedie în limba română

[modifică] Legături externe

RĂZVAN CODRESCU - DANTE ALIGHIERI INTRE VIATA SI OPERA (I-IV)

RĂZVAN CODRESCU în PUNCTE CARDINALE

73 Catam orbit topita lor faptura,

PURGATORIUL 20 - RĂZVAN CODRESCU

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE (ianuarie-februarie 2010)

PURGATORIUL 19 - RĂZVAN CODRESCU

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE (septembrie 2009)

PURGATORIUL 18 - RĂZVAN CODRESCU

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE (iunie 2009)

PURGATORIUL 17 - RĂZVAN CODRESCU

PURGATORIUL 16 - RĂZVAN CODRESCU

MESAJE

DRAPELE

PLANIGLOB

VREMEA