TRAGICA ISTORIE A CONTELUI UGOLINO
Iata, in versiune romaneasca (Razvan Codrescu), fragmentul transpus in sanscrita de eruditul italian Arturo Farinelli (Inf., XXXII, 124-139, si XXXIII, 1-90), la care face referinta d-l Claudio Mutti in finalul textului anterior. In al doilea briu din cercul al noualea al Infernului, numit Antenora (dupa numele printului troian care si-a tradat cetatea), se chinuiesc tradatorii de patrie. Acestia sint prinsi in gheata pina la git, intr-un lac atit de inghetat incit, chiar muntii – Tambernicchi si Pietrapana – de s-ar prabusi peste el, “nici pe la margini gheata n-ar trosni”.
Cintul XXXII se incheie cu imaginea terifianta a unui cap care-l roade vesnic pe un altul din fata lui: este vorba de contele Ugolino della Gherardesca (m. 1289), guelf, care se razbuna astfel in eternitate pe dusmanul sau de moarte, arhiepiscopul Ruggieri degli Ubaldini (m. 1295), ghibelin (povestea lor – una dintre cele mai cutremuratoare din tot Infernul – continua in cintul urmator; pentru detalii, cf. Villani, Cron., VII, 128). Scena ii aduce aminte lui Dante de legendarul Tideu (unul dintre cei 7 regi porniti contra Tebei), care rosese capul adversarului sau Menalip (dupa ce fusese ranit de moarte de catre acesta).
Ugolino ii povesteste lui Dante cumplitul sfirsit al sau si al descendentilor sai (doi fii si doi nepoti de fiu), inchisi si lasati sa moara de foame in turnul Gualandi, comparat aici cu colivia intunecata in care vinatorii tin pasarile de prada – soimii, in speta – la vremea napirlirii, supranumit de atunci Torre della Fame (“Turnul Foamei”).
Este celebra si diatriba lui Dante la adresa Pisei (v. 79 si urm.), cetate care rusineaza, prin degradarea ei morala, “pe cei din mindra tara a lui sì” (in original: ... le genti/ del bel paese là dove’l sì suona, “norodul/ din frumoasa tara unde sì [da] rasuna”), adica din intreaga Italie. (R. C.)
Cintul XXXII
124 Ne-ndepartasem cind, in grea strinsoare, zarii in scoc doi osinditi parind
ca unul cusma pe cel’lalt il are;
127 cum dintr-o piine musca cel flamind,
asa cel mai de sus isi infipsese
din spate dintii-n cel mai jos sezind.
130 Nu altfel imi inchipui ca-i rosese
Tideu lui Menalip taiatul cap
de cum trudeau acele falci sumese.
133 “O, tu, ce-n chip de fiara esti casap
si-arati pe cel muscat atita ura,
zi-mi pentru ce”, graii, “de-aici cind scap,
136 de ai temei sa-l toci asa in gura,
aflind ce nume-aveti, si-al lui pacat,
in lume eu spovada pe masura
139 sa-ti rasplatesc, daca-a vorbi mi-e dat!”.
Cintul XXXIII
1 Din cruntul lui festin, cel pacatos
se-opri atunci si gura-nsingerata
si-o sterse-n parul celui vesnic ros.
4 Apoi rosti: “Durerea ne-mpacata
mi-o iscodesti, al carei gind ma doare
si-asa, necum s-o mai si deapan toata.
7 Dar ca sa-i fie liftei tradatoare,
la care rod, saminta de ocara,
din jale grai vedea-vei cum rasare.
10 Nu stiu nici cine esti, nici cum coboara
faptura ta pe-aici, dar florentin
socot, din vorba ta, ca poti fi doara.
13 Eu conte-am fost, pe nume Ugolin,
si-acesta-i Ruggieri, arhiereu
din care-afla-vei de ce musc hain.
16 Cum, desi-n el m-am increzut mereu,
in lanturi cu urzelile-i m-a pus,
si-n groapa-apoi, nu-i lipsa-a spune eu.
19 Dar altceva nu stii si trebui spus,
si-anume felul crud al mortii mele,
spre care-acesta nemilos m-a dus.
22 Printre-ale turlei soimilor zabrele,
ce de la mine-a foamei fu numita,
si-n care si-altii-or da de cazne grele,
25 mai multe dati vazusem innoita
a lunii fata, cind un vis avui
ce-mi deslusi amarnica ursita.
28 Pe-acesta-n chip de staroste-l vazui,
pe muntele ce Lucca o desparte
de-ai Pisei ochi, vinind si lup, si pui.
31 Cu-a lor catele iuti si crude foarte,
Gualand, Sismondi si Lafranchi-aveau
intiii haita spre vinat s-o poarte.
34 Si parca-n goana lor se poticneau
tatal si fiii, iara colti de ciine
in carnea lor taiosi se infigeau.
37 Si ochi facind spre ziua cea de miine,
in somn mi-i auzii pe fiecare
din fiii mei cersind cu lacrimi piine.
40 Drept crud te-as tine de n-ai fi in stare
sa intelegi amara-mi presimtire:
de-acum nu plingi, au cind vei plinge oare?!
43 Iar cind, treziti din somn cu ingrozire,
al hranei ceas se-apropia sa bata,
crestea-ndoiala-n cuget si-n privire;
46 ci poarta turlei auzii deodata
c-o ferecau, drept care ma uitai
spre fiii mei, cu vocea sugrumata.
49 Eu nu plingeam, ci-ncremenisem, vai,
dar ei plingeau, si Anselmuccio-al meu
imi zise: “Tata, ce te uiti? Ce ai?”.
52 Dar tot n-am plins, nici glas n-avut-am eu,
in acea zi, nici noaptea urmatoare,
ci pin’ la noii zori tacui mereu.
55 Iar cind miji din nou zgircitul soare
in temnita durerii si-mi vazui
pe patru chipuri propria-nfatisare,
58 sa nu-mi musc pumnii zau ca nu putui;
ci ei, crezind ca foamea e de vina,
sarind strigara: „Tata, daca nu-i
61 alt chip, ne-ar fi durerea mai putina
sa musti din noi, caci carnea ce ne-ai dat
de foame drept ar fi acum sa-ti tina!”.
64 Spre-a nu-i mihni mai mult, m-am stimparat
si-am tot tacut, o zi, si inca una...
O, de pamintu-atunci s-ar fi crapat!
67 A patra zi, tirindu-se intruna,
imi zise bietul Gaddo: „Tata-al meu,
de ce ma lasi?”, si pentru totdeauna
70 inchise ochii; apoi vazut-am eu,
precum ma vezi, si ceilalti cum cazura,
spre ziua-a sasea, chinuiti din greu.
73 Catam orbit topita lor faptura,
si doua zile, morti, i-am tot strigat:apoi ca chinul foamea fu mai dura”.
76 Zicind acestea, prinse incruntat
sa muste iarasi pin’ la os, ciineste,
din ticaloasa teasta de prelat.
79 Ah, Pisa, cuib de-ocara ce-njoseste
pe cei din mindra tara a lui sì,
cit nimeni din vecini nu te stirpeste,
82 o, de Capraia si Gorgona-ar fi
s-astupe gura Arnului si-ndata
sa ti se-nece liftele de vii!
85 Caci chiar stiind ca vei fi fost tradata
de Ugolin cu-acele trei castele,
nu se cadea sa-i pierzi saminta toata.
88 Straini erau prin virsta lor de rele –
o, noua Teba! – Uguccion, Brigate
si ceilalti, spusi in stihurile mele...
