vineri, 30 iulie 2010

PURGATORIUL 21 - RĂZVAN CODRESCU

DIVINA COMEDIE  A LUI DANTE ALIGHIERI
IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU
PURGATORIUL
Cintul XXI
In briul al cincilea, printre zgirciti si risipitori, Dante si Vergiliu intilnesc umbra lui Statiu (desi Dante, ca majoritatea contemporanilor sai, il confunda cu retorul „tuluzan” Lucius Statius Ursolus, din vremea lui Nero, aici e vorba de poetul Publius Papinius Statius, autorul poemelor Tebaida si Achileida, ultimul neterminat, nascut la Neapole si traitor in vremea lui Domitian), care tocmai si-a implinit ispasirea si sta sa urce spre cer. Se dezleaga pricina cutremurului si a maiestuoasei cintari (Gloria in excelsis) din cintul anterior, pricina care este chiar eliberarea sufletului lui Statiu. Acesta, fara sa stie ca-l are in fata sa, aduce un emotionant elogiu lui Vergiliu si Eneidei sale, iar in final, lamurit de Dante, face plecaciune dinaintea Marelui Mantovan, pe care-l socoate maestrul sau intr-ale poeziei si caruia marturiseste ca ar fi rivnit sa-i fi fost contemporan.
1 Fireasca sete potolita doar
cu apa cea pe care altadata
samariteanca o ceru in dar
4 ma imboldea pe calea incurcata,
pe urma calauzei date mie
si-adinc miscat de cei munciti drept plata.
7 Si iata ca, precum la Luca scrie
ca Domnul, din mormint abia sculat,
la doi drumeti tinu tovarasie,
10  o umbra s-a ivit si ne-a urmat,
cit noi pazeam sa nu calcam pe cei  
de jos; si seama, cind grai, i-am luat: 
13 „Va deie Domnul pace, fratii mei” .
Degraba-ntorsi, Virgil raspunse cu-n
semn pe masura cuviintei ei. 
16 Apoi grai: „In sfatul cel mai bun
te-aseze-n pace dreapta Judecata
ce mie-mi dete vesnicul surghiun”.
19 „Cum?!”, zise, pe cind noi zoream deodata.
„De sinteti umbre ce-s de cer nedemne,
au cine-i cel ce calea-n sus v-arata?”.
22 Iar domnul meu: „Daca te uiti ce semne
acesta poarta si-s de inger puse,
vezi ca-i menit cu dreptii sa se-ndemne.
25 Dar fiindca cea ce zi si noapte nu se
opreste-n torsul ei nu-i ispravise
fuiorul ce de Cloto dat ii fuse,
28 cind duhul lui, ce geaman ni-i, primise  
har de-a urca, el nu putea prin sine,
ne-avind, ca noi, vederile deschise.
31 Atunci fui scos de unde iadu-si tine
mai larg deschisa gura, sa-i dau sfat,
si sfat i-oi da cit rost va fi de mine.
34 Dar zi-mi, de stii, de ce s-a scuturat
mai adineaori muntele-asa tare 
si toti, din poale-n crestet, au strigat?”.
37 A nimerit cu-asemeni intrebare
dorinta mea ca prin urechi de ac,
speranta dindu-i setei alinare.
40 Acela incepu: „Ceea ce fac
cei de pe munte nu-i fara-nvoire,
nici lucru nou, ci datina din veac.
43 Nu-i loc pe-aci de-a vremii razvratire:
doar ce-i din cer sau dupa cer se cere
e pricina a tot, nu oarba fire.
46  De ploi, zapezi sau grindini nu-i cadere,
nici brumele, nici roua mai in sus
de scara cu trei trepte n-au putere,
49 nici nouri, desi sau rari, pe-aicea nu-s,
nici fulgere, nici Taumantida care
in lume-i schimbatoare de nespus:
52  uscatul abur nicidecum n-apare
dincoa de zisul prag pe care-si tine
vicarul lui Sin Petru a lui picioare.
55  Or fi mai jos clatiri, ori tari, ori line,
dar vintul ce se-ascunde in pamint,
habar n-am cum, aicea sus nu vine.
58  Se clatina pe-aci doar daca sint
curate duhuri gata-n sus a trece,
iar strigatu-nsoteste-al lor avint.
61 Ca proba-a curatiei nu intrece
nimic vointa, sloboda-n miscare,
ce duhu-l face-n cer voios sa plece.
64  Dintru-nceput ar vrea, dar dor mai mare
ii da dreptatea sfinta-a resimti,
sa ispaseasca ce pacate are.
67 Iar mie, care-am patimit aci
cinci veacuri si mai bine, acuma doara
dor slobod de mai bine imi veni:
70  de-aceea fu cutremur si cintara
cei cuviosi marire Celui Sfint,
mai iute-n sus sa-i ia din cazna-amara”.
73 Asa grai; si cum mai veseli sint
acei ce beau cu cit le e mai sete,    
nespus ma bucurai de-al lui cuvint.
76 Si-atunci Virgil: „Pricep pe indelete
ce mreji va tin si cum scapati din ele,
de ce-i cutremur si extaz in cete.
79 Acuma, cine-ai fost si care rele
atitea veacuri te-au facut a sta
pe-aici, dezvaluieste-i mintii mele”.
82 „Pe cind voi supremul rege ca    
s-aduca bunul Titus razbunare
cui Iuda-i dete sarutarea sa,
 85 cu nume dainuind in cinste mare
traiam pe lume”, acel duh ne spuse,
„dar inca fara-a crucii-ncredintare.
88  Cintarea mea atit de dulce fuse
ca Roma, desi-s os de tuluzan,
m-a infiat si mirt pe timple-mi puse.
91 Ma stiu si azi de Statiu acolo sus:
Teba-am cintat-o si apoi pe-Ahile,
ci-n drum povara-a doua m-a rapus.
94 De-am stralucit intr-ale mele zile,
cuprins am fost de flacara divina
ce-n barzi revarsa harul sfintei mile;
97 de Eneida zic, ce-a fost sa-mi tina
de maica si de doica-ntru cuvint:
in lipsa ei, nici dram n-as fi de tina.
100  Sa fi putut fi-n viata pe pamint
deodata cu Virgil, as mai sedea
un an in cazne-aicea unde sint”.
103 La vorba lui, cu fata spre a mea
Virgil se-ntoarse, mut cerindu-mi: „Taci!”;
dar nu-i virtutii lesne tot ce-ar vrea;
106 caci ris si plins asa-s de buni ortaci
simtirii ce li-i sincer nascatoare,
incit e greu la chip sa te prefaci.
109 Zimbii in semn c-am inteles, la care 
umbra tacu si muta ei privire
in ochi mi se-atinti, iscoditoare:    
112 „De-n bine afla truda ta-mplinire”, 
grai, „de ce pe chip ti-a licarit
mai adineaori un suris subtire?”.
115 Din doua parti ma vad acu-ncoltit:
una sa tac ar vrea, iar alta-mi cere
sa spun; suspin si domnul meu iubit
118 pricepe si dezleaga-a mea tacere: 
„Nu-ti fie teama de acum a-i spune
si-a ostoi-ngrijata lui durere”.
121 Iar eu: „Tu poate, duh din vremi strabune,
mirat ai fost de-acel suris al meu, 
dar ce-am sa-ti spun ti-o fi mai de minune.
124 Acesta, ce ma-ndruma-n sus mereu,   
e-acel Virgil din care-ai supt odata  
puteri sa-nalti in cint si om, si zeu.
127 Iar de-ai crezut zimbirea mea iscata
de alte pricini, lasa-le-n uitare, 
caci doar ce-ai zis fu cea adevarata”.
130 Sa-mbratiseze ale lui picioare
voi acela, dar Virgil: „Nu, frate!
Doar biete umbre sintem fiecare”.
133 Iar duhul, ridicindu-se: „Socoate
cit mi-e de mare dragostea de tine,
de-am fost uitat c-aici doar fum sint toate,
136 luind umbre goale ca pe trupuri pline”.

Niciun comentariu: