sâmbătă, 30 mai 2009

DANTE ALIGHIERI - DIVINA COMEDIE



Laszlo Alexandru

VORBIND DESPRE DANTE

- De unde această fascinaţie la tine pentru un mare spirit, un mare literat precum Dante Alighieri?

- Dante este o personalitate copleşitoare. E cel mai important poet italian, asta este indiscutabil. Vorba lui Eugenio Montale: “Dante ha fatto il pieno, e per gli altri è rimasta poca benzina” (Dante şi-a făcut plinul, iar pentru ceilalţi n-a mai lăsat benzină).

- Şi nu se supără italienii la această afirmaţie?

- Nu se supără. Adevărul e că ar fi şi cam greu să-i găsească un concurent. În cultura română se vorbeşte mai mult despre Eminescu…

- La noi e contestat Eminescu…

- …dar se aminteşte şi de Blaga, este apropiat Arghezi sau este catapultat pe podium Nichita Stănescu. La noi clasamentul nu e atît de tranşant. În cultura italiană însă Dante domină copios. El este o personalitate sintetică. Şi-a prefigurat epocile. S-a vorbit abia începînd cu Renaşterea despre uomo universale, iar Evul Mediu era îndeobşte considerat ca o perioadă de întuneric, mizerie, dogmatism şi fanatism. Însă Dante a fost un asemenea uomo universale! În zilele noastre, e cam greu să stăpîneşti cu hotărîre mai multe domenii ale intelectului, ale vieţii sociale. Te specializezi. Dacă eşti literat, te ocupi doar cu literatura, nu eşti şi inginer, şi meteorolog sau geograf. Dar mai mult: nu eşti specialist pe tot ce există, ci doar pe secolul XX, sau pe secolul XIX…


- Sau pe un singur autor.

- Da. Mergi pe o specializare precisă. Această exigenţă a spiritului nu funcţiona însă pe vremea lui Dante. Pe atunci era o perioadă “virgină” din punctul de vedere al prejudecăţilor privind specializarea restrictivă. Dante apare chiar în momentul creării limbii italiene. Avem în Duecento un punct de intersecţie între limba latină şi limba italiană. Exista casta intelectualilor, destul de redusă, era preponderent casta ecleziastică, a preoţilor, a feţelor bisericeşti, care se slujeau de limba latină în scris, la liturghie sau în relaţiile epistolare. Pe de altă parte, exista marea majoritate a poporului (a vulgului), care vorbea deja altceva. Italiana era vorbită, dar era încă prea puţin scrisă, nu avea o tradiţie de prestigiu, era net dezavantajată în comparaţie cu latina. Dante este cel care simte cu acuitate nevoia consacrării acestei noi limbi. El vrea să “coboare” cumva cultura, cunoaşterea, lumina, “il ben dell’intelletto”, printre cei de jos. Nu este firesc să existe un grupuleţ de oameni luminaţi, care să continue să scrie între ei în latină şi, pe de altă parte, mulţimea care să vorbească acest grai tot mai alterat şi neglijent, care va deveni italiana. Dante este un important lingvist, care proclamă necesitatea instituirii culturale a noii limbi vorbite. El ne propune tratatul De vulgari eloquentia (adică Despre vorbirea vulgară), care se referă la limba populară, extinsă printre oamenii de rînd. Ce face aici autorul? Se întoarce, limba latină folosind-o, către savanţii lumii sale şi le explică, le atrage atenţia asupra importanţei italienei: de ce n-aţi folosi-o şi voi? Ba mai mult, este primul dialectolog important. El face o analiză foarte scrupuloasă şi detaliată a numeroaselor dialecte care existau în Italia medievală.

Dar Dante este şi un mare politolog, poate unul dintre cei mai importanţi de atunci. El scrie un alt tratat, tot în latină, ca să-l priceapă savanţii vremii, intitulat De Monarchia (Despre Monarhie). Care era problema politică a Evului Mediu italian? Exista o confruntare acută între două mari grupări. De o parte era Papa, cu sediul la Roma (ulterior mutat la Avignon), de cealaltă parte era Împăratul german, care îşi extinsese controlul spre nordul şi centrul Italiei, pînă la Statul Papal. În funcţie de aceşti doi poli de putere se creaseră două partide importante: guelfii şi ghibelinii. Guelfii erau de partea Papei. Ghibelinii erau de partea Împăratului. Se produceau lupte sîngeroase, uneori chiar în cadrul aceleiaşi familii, fraţi care optau pentru partide diferite, se înrolau în armate diverse şi se ucideau. Se petreceau lucruri înspăimîntătoare, numai pentru că unii erau pentru supremaţia Papei, alţii pentru supremaţia Împăratului. Nu se găsea o soluţie la acest impas.

Dante a găsit soluţia. Din păcate n-a fost ascultat. Ceea ce a explicat Dante abia acum descoperim cît de important a putut fi. În zilele noastre se vorbeşte mereu despre “separarea puterilor în stat”, deşi cu o accepţiune uşor diferită. Dar Dante a exprimat esenţa acestui concept încă de-atunci. El s-a întrebat: de ce trebuie să asistăm la o relaţie “sau-sau”? De ce trebuie să se elimine cele două puteri, cînd ele ar trebui să fie complementare? Conflictul apare datorită faptului că ambele îşi atribuie acelaşi cîmp de interese, aceleaşi competenţe. În mod normal, aceste puteri ar trebui să coexiste armonios, pentru că Împăratul ar fi dator să stăpînească peste trupurile noastre, iar Papa să stăpînească peste sufletele noastre. Împăratul să aibă grijă de lumea de acum, iar Papa să ne călăuzească armonios către lumea de apoi. Cele două puteri ar trebui să colaboreze şi toată lumea să progreseze în mod paşnic. Ceea ce acum ni se pare o soluţie uşor acceptabilă, rezonabilă şi a fost consfinţită de lumea modernă, de înaintarea gîndirii, de progresul existenţei umane, pe vremea lui Dante, adică la 1300, a fost considerat o erezie, un sacrilegiu.

- A şi pătimit din acest motiv. A fost exilat!

- Nu numai din acest motiv, dar şi de asta. Cartea lui a fost arsă pe rug, în public! După moartea lui Dante, zeci de ani mai tîrziu, De Monarchia figura încă pe indexul cărţilor prohibite de Biserică. Erau nişte teze care nu conveneau ambiţiilor expansioniste şi foarte mundane ale papilor. Reamintesc: papii aveau armată, plecau la bătălie, nu se sfiau să omoare, să debarce regii de pe tronuri, aveau pretenţia arogantă să le vină regii la picioare şi să li se închine, pentru a fi acceptaţi ca suverani. Erau alte vremuri, iar Dante în acel context atît de tulbure a venit cu un concept care azi ni se pare la fel de natural ca aerul pe care îl respirăm. Dante a fost un mare politolog, pe lîngă faptul că a fost un mare lingvist şi dialectolog!

Însă Dante a fost şi un interesant estetician. Are o altă lucrare importantă, Convivio (Ospăţul) – un titlu ca o replică intertextuală la Banchetul lui Platon. Autorul comentează aici cîteva poezii ale sale, ne indică felul în care pot fi ele înţelese. S-a gîndit să le dea el însuşi un exemplu criticilor literari şi esteticienilor. Pe urmele lui Toma d’Aquino, scriitorul italian recunoaşte şi analizează patru nivele diferite de înţelegere a Bibliei. Ne vorbeşte despre nivelul literal, alegoric, moral şi anagogic. Citind unul şi acelaşi text, putem să-l înţelegem în cel puţin patru feluri diferite. De fapt Dante ne vorbeşte despre polisemie, polisemantism, polivalenţa semnului lingvistic, concepte care abia în secolul XX, cu semiotica şi celelalte discipline conexe, au ajuns în mare vogă. Dar Dante le-a exprimat deja la 1300!

Ca să nu mai spun că a avut ambiţii în direcţia fizicii şi a chimiei, ba chiar şi a astronomiei. A scris un tratat, Questio de aqua et terra (care s-a tradus ca Întrebare despre apă şi pămînt), preluînd şi dezvoltînd modelul ptolomeic, atît de apreciat în contextul acela medieval.

Dar fiind un important estetician, Dante a fost şi cel mai mare poet al culturii italiene! Pentru că – nemulţumit pesemne să tot expună teoretic cum să se aplice lingvistica, estetica, politologia, dialectologia, doctrina ecleziastică, astronomia etc. –, le-a luat pe toate şi a făcut din ele Divina Comedie, una din operele capitale ale omenirii!

- Am ajuns la ceea ce încoronează o activitate extraordinară de om total, de om deplin al culturii italiene (cum ar fi zis Noica despre Dante). Divina Comedie este o capodoperă, o carte miraculoasă. Ce-ai putea să ne spui?

- Aşa cum activitatea lui Dante însuşi este globalizatoare, cuprinzătoare, la fel şi în literatură putem uşor descifra ambiţia sa de a îmbrăţişa întregul. Pentru a pricepe mai uşor operele literare, în ziua de azi lucrăm cu o taxonomie funcţională, pe genuri şi specii. Ne întrebăm în legătură cu o operă dacă este epică, sau lirică, sau dramatică. Foarte pe scurt, voi reaminti accepţia acestor mari categorii. Opera epică are personaje şi acţiune – un roman, de pildă, se include în această categorie. Opera este lirică atunci cînd sentimentele se transmit pe cale directă, cu ajutorul unor figuri de stil, de obicei în poezie avem versuri, rimă (sau rima poate să lipsească mai ales în lirica modernă). Opera este dramatică dacă avem personaje pe o scenă, schimb de replici, chiar dramatism al acţiunii, intensitate a conflictului etc. Acestea ar fi diviziunile tradiţionale, îmbătrînite, consacrate, în judecarea operelor literare. Dar Dante nu ţine seama de asemenea tipare, le depăşeşte în trombă! Divina Comedie este epică: are personaje şi acţiune – de fapt sînt sute de personaje, sute de acţiuni – autorul se referă la prezentul său italian, dar şi la trecutul Italiei, precum şi la nenumărate situaţii şi aventuri, eroi, scriitori, filosofi care au trăit cu adevărat în Antichitate, dar şi personaje imaginare din operele artistice şi din mitologia antică. Va să zică avem nenumărate persoane, personaje, acţiuni şi aventuri. Divina Comedie este lirică: e scrisă în versuri; ele sînt grupate cîte trei, pe terţine; aceeaşi rimă se repetă de trei ori, e vorba despre celebra terza rima; avem extrem de numeroase figuri de stil, unele de o mare originalitate specifică, prin care se exprimă sensibilitatea autorului. Dar Divina Comedie este dramatică: există confruntări, întîlnim un dialog extrem de virulent – mai ales în Infern – între personaje, avem un dramatism atît de exacerbat încît, de cel puţin două ori, Dante însuşi ca personaj leşină, nemaisuportînd această tensiune formidabilă a dramaticităţii. (Mă gîndesc la celebrul episod al întîlnirii cu Francesca da Rimini, tînăra care a fost ucisă din cauza infidelităţii conjugale. Dante îşi aminteşte, poate, că el însuşi a iubit-o – platonic şi ideal – pe Beatrice, care a fost măritată cu altcineva. Va fi văzut o proiecţie a sa în acel cînt V din Infern. Tulburat de această ipoteză, leşină.) Iată, deci, că Divina Comedie este epică, este lirică, este dramatică – e totul.

- Este un sistem religios, acolo, extraordinar: cosmogonic.

- E un sistem religios foarte complex. Trebuie să vorbim apoi de rolul primordial al simbolurilor din Divina Comedie. Această capodoperă, pe cît îşi precedă vremurile şi preanunţă Renaşterea, într-o şi mai mare măsură reprezintă chiar sinteza Evului Mediu. Gîndirea medievală, bazată pe scolasticism, era îmbibată de o amplă simbolistică. Toate simbolurile, pe vremea aceea, se învîrteau în jurul lui Dumnezeu, care era în toţi şi în toate. Dumnezeu este Unul, dar e totodată Trei: Tatăl, Fiul şi Spiriul Sfînt (sau Sfîntul Duh). Cifra trei se află la temelia simbolurilor fundamentale ale operei: Divina Comedie e una singură, dar e compusă din Infern, Purgatoriu şi Paradis, adică trei ţinuturi diferite. Terţina reprezintă o grupare a versurilor în număr de cîte trei. Aceeaşi rimă înlănţuită se alternează din trei în trei. Avem 33 de cînturi în Infern, 33 în Purgatoriu, 33 în Paradis. Din nou cifra 3 lîngă 3, adică vîrsta lui Isus. Dacă mai adăugăm şi cîntul introductiv, atunci constatăm că întreaga operă are un total de 100 de cînturi, o cifră rotundă, amintind perfecţiunea, simbolul ordinii cosmice.

- S-a afirmat – nu ştiu cît de adevărat este – că totuşi cartea Infernului ar fi cea mai reuşită din punct de vedere estetic. Se poate face o asemenea judecată? Este justificată o astfel de afirmaţie?

- Aceeaşi vocaţie spre îmbrăţişarea modurilor diverse de exprimare se regăseşte şi în tipologia stilistică a întregii opere. Infernul este mai epic, e mai uşor de perceput, are o abordare mai imediată, mai percutantă. Dramatismul este mai accentuat. Situaţiile sînt îngrozitoare, sînt de o brutalitate, de o violenţă care cred că nu au mai putut fi exprimate în literatura mondială. Infernul a şocat – iar acesta e un sentiment foarte acut: oroarea, spaima rămîn în minte. Eu am terminat acum cîteva săptămîni de tradus o lucrare amplă a lui Giovanni Papini, Dante Vivo, o monografie foarte interesantă. Din păcate e complet neglijată în Italia la ora actuală, precum şi anvergura întregii personalităţi a autorului ei, semnificativ nu doar ca dantolog. Ei bine, Papini observă că, într-adevăr, s-a pus un accent disproporţionat în receptare asupra Infernului, şi toate elogiile s-au îndreptat doar spre prima parte a capodoperei danteşti. În schimb el vine şi revalorifică Paradisul, care e mult mai eteric, mai liric. Există diferenţe inclusiv de coloristică. În Infern predomină culoarea roşie şi neagră, întunericul, zgomotele dizgraţioase, spaima, mişcările uneori haotice ale damnaţilor. În Paradis ritmurile sînt mai lente – pentru că nu există presiunea torturii –, îngerii intonează coruri de beatificare a lui Dumnezeu, lumina este albă, există o armonie deplină, paşnică, reconfortantă şi înălţătoare. Unii spuneau că parcă ar fi vorba de autori cu totul diferiţi. În zilele noastre există scriitori specializaţi doar pe anumite tipuri de expresivitate: ori violenţă, agresiune şi dramatism, ori lirism, meditaţie şi melancolie. Însă Dante realizează şi aici o sinteză! Cititorii care pleacă la drum cu Infernul (adică în ordinea cum sînt dispuse cele trei cantice), după ce rămîn şocaţi de ceea ce văd acolo, au dificultăţi de a pricepe că tot Dante a fost cel care a scris şi Paradisul. Dacă mă întrebi pe mine personal, simpatia, afecţiunea şi admiraţia mea estetică se îndreaptă în mod evident către Infern. Dar nu acelaşi lucru se întîmplă cu Papini, de pildă, care îşi mărturiseşte cu mare curaj opţiunea mai degrabă pentru lirismul şi beatitudinea Paradisului, şi nu pentru tragismul Infernului.

- Hai să vorbim, în încheiere, despre versiunile româneşti ale Divinei Comedii.

- Aici stăm foarte bine. Din fericire, Dante e printre personalităţile cele mai generos primite de cultura română. Primul traducător integral al capodoperei lui Dante şi, indiscutabil, cel mai valoros, a fost George Coşbuc. Intrăm iarăşi poate într-o poveste interesantă. Coşbuc iniţial nu ştia limba italiană, ci germana, franceza, latina, greaca şi altele. Era fiu de preot în zona Bistriţei. Tatăl lui avea acasă o variantă germană a Infernului şi l-a rugat pe tînăr să vadă ce-i cu volumul acela şi să-i rezume cîteva pasaje mai importante, spre a le folosi în predica duminicală. Coşbuc a început să citească Divina Comedie în germană, pentru a i-o povesti părintelui său. A fost atît de fascinant de ceea ce a citit, încît a comandat din Italia dicţionare şi o ediţie dantescă în original. Pe textul lui Dante a învăţat el limba italiană! Apoi a strîns ban cu ban şi a plecat în călătorie în Italia, să-l cerceteze pe Dante la Florenţa şi în numeroase muzee şi biblioteci. S-a întors cu diverse ediţii italiene ale Divinei Comedii, pe care le-a adnotat, pe alocuri înfierbîntat polemic. Şi-a neglijat propria operă de poet al vieţii săteşti (Nunta Zamfirei şi celelalte nu sînt de lepădat, dar reflectă totuşi un Coşbuc minor – eu sînt convins că traducătorul Coşbuc este infinit mai important) şi timp de peste douăzeci de ani s-a ocupat de Dante. Pînă la moarte, el a stilizat, a aranjat, a îndreptat şi a rămas tot nemulţumit de traducerea sa – care e de departe cea mai bună pe care o avem în limba română! În anumite pasaje (mai ales din Infern XXXIV), George Coşbuc se ia la întrecere în virtuozitate literară cu maestrul său Dante Alighieri “e parve di costoro / quelli che vince, non colui che perde” (“şi a părut dintre ei / cel ce-nvinge, nu cel ce pierde”). Munca lui titanică a fost publicată postum, prin grija lui Ramiro Ortiz (1924-1932).

După Coşbuc avem alte patru traduceri integrale în română. Mai puţin izbutită e transpunerea în proză ritmată a lui Alexandru Marcu (1932-1934). Însă trebuie scoasă în evidenţă excelenta versiune a lui Ion Ţundrea, care învăţase limba italiană în liceu şi, la absolvire, făcuse o indimenticabilă excursie în Italia. Cu toate că şi-a prelungit studiile de specialitate într-o altă direcţie, activînd apoi ca medic, a rămas totuşi fidel pasiunii sale dintîi pentru Dante. S-a aplecat timp de peste douăzeci şi cinci de ani asupra Divinei Comedii, redînd endecasilabul, terţina, terţa rimă, nuanţele şi virtuozităţile originalului. Şi-a încheiat traducerea în 1940 şi a publicat Infernul în 1945 la Editura Ramuri din Craiova. Plecat pe front ca medic militar, s-a stins din viaţă în ultimele luni de război. Printr-o aventură a sorţii, Divina Comedie în versiunea Ţundrea s-a tipărit integral doar în anul 1999, prin grija familiei şi a urmaşilor, la Editura… Medicală din Bucureşti, într-un tiraj confidenţial.

O altă variantă i-o datorăm Etei Boeriu, care a lucrat la transpunerea Divinei Comedii între 1951 şi 1965. Cea mai importantă traducătoare română a literaturii italiene (Dante, Petrarca, Boccaccio, Michelangelo, Leopardi, B. Castiglione, G. Verga, A. Moravia, C. Pavese, E. Vittorini etc.), poetă ea însăşi, Eta Boeriu ne oferă o versiune sensibilă, în care insistă pe lirismul dantesc. Deşi respectă constrîngerile formale ale poemului, autoarea vine cu opţiuni de principiu şi detalii ale semnificaţiei, de mare încărcătură artistică, rămînînd însă discutabile sub aspectul fidelităţii faţă de original.

Nu trebuie uitate eforturile lui Giuseppe Cifarelli, răsplătite de asemeni cu întîrziere. La 35 de ani după dispariţia sa biografică, apărea în 1993 la Ed. Europa din Craiova traducerea lui harnică. După cum se poate observa, pasiunea pentru Divina Comedie e destinată să-şi pună amprenta pe decenii întregi din existenţa unui om, ba chiar să-i marcheze soarta postumă. O scînteie din faima lui Dante se răsfrînge oare şi asupra studioşilor săi devotaţi?

(Dialog provocat de Mircea Petean)

SURSA:

Laszlo6


Niciun comentariu: