vineri, 30 iulie 2010

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI de Ovidiu Vuia


Prietenul meu, student si el, locuia pe varful unei coline -daca Roma are sapte, Clujul sigur e asezat pe mai multe- intr'o casa cu un balcon larg unde ne adunam sa invatam. Asa am cunoscut-o pe Eta Boeriu (23.02.1923 - 13-11-1984) si daca zic am cunoscut-o inteleg ca am vazut-o trecand printre noi ca o aratare de vis si frumoasa precum fecioarele din icoana.

Peste ani i-am reintalnit imaginea pe cand ma plimbam pe strazile si in muzeele Florentei. O regaseam in silueta sinelie a tinerelor femei pictate de maestrul Domenico Ghirlandaio in corul bisericii Sta. Maria Novella sau in chipul, Venus nascand sau in Dantul celor trei gratii, al Simonetei iubita de Giuliano de Medici, prezenta si in visul lui Sandro Botticelli.
Si totusi mai aproape imi era in pridvorul plin de linisti; parca in mijloc se afla un havuz in jurul caruia erau adunati cativa ingeri muzicanti, albi, cu titere si mandorle, la Santissima Annunziata deasupra unei porti intr'o arhitrava. Acea Maria a Sacco, femeia lui Andrea de Sarto, Lucrezia del Fede, era chiar Eta Boeriu, o madona cu parul negru, soră cu Florica, taranca de Grigorescu. Marturisesc ca nu atat frumusetea ei fizica am regasit-o in Italia cat statuia-i spirituala, mai ales aceasta corespundea unei printese de Renastere, simbol al armoniei vesnice, prezent in baudelaireianul: Je hais le mouvement qui deplace les lignes.
Citisem traducerea ei, a Divinei Comedii de Dante Alighieri si calauzit de ea l-am cautat pe poet in cetatea de altadata intre turnurile Badiei florentine si al Bargelloului, spre casa lui, scara in colt guelf, la piata galbena a Veronei in penumbrele de piatra arsa a Santei Maria Antiqua pana la mormantul sau din Ravenna, asezat langa biserica romanica, San Francesco, locuri unde chiparosii par cadelnite enorme imprastiind miroase ceresti.
Divina Comedie talamacita de G. Cosbuc mi-a ramas aproape inaccecsibila, marele poet s'a straduit sa desfaca si sa refaca textul dantesc pastrandu-i antichitatea rasfranta in limba lui noua, ca'ntr'o Biblie incuiata sub copacii de argint. Lucrul iesit din mana maestrului este in primul rand pentru mandarini, cunoscatori ai cantecelor dantesti, table ale legii ramase undeva sus pe vatra muntelui.
Din contra, Divina Comedie a Etei Boeriu, izvorand din munca marelui ei inaintas, reuseste sa coboare pana la muritorul zilelor ei, soarele marinimos se daruie ca o baie de mir si maslu, fiecaruia.
Recent aparuta in editia doua, prefatata si comentata de Al. Balaci, regretam forma, inferioara, si unei editii din Biblioteca pentru toti interbelica.
O astfel de carte ar fi meritat sa fie publicata in scriere de lux iluminata pe margini cu miniaturi de vreun artist veronez asemenea exemplarelor cu care dormeau sub cap Lodovico il Moro sau Cezar Borgia si cum se vor fi gasind in biblioteca din Urbino a ducelui Federigo da Montefeltro, al carui portret din profil, ca de medalie romana, ni l-a lasat Piero de la Francesca.
In anul 1981, in editura Dacia din Cluj, apar Canti, Canturile lui G. Leopardi in traducerea E. Boeriu. Poetul nascut, crescut, revenit mereu, ca Ulise la Itaca lui, in orasul tineretelor sale, Recanati, zice ca acolo in biblioteca uriasa a parintilor parintilor sai si-ar fi distrus sanatatea. Cunoscut ca mare poet romantic si pesimist asemenea lui Bayron sau Eminescu, personalitatea lui se arata mult mai complexa, ca a celorlalti de altfel. Cu cat il studiem mai atent descoperim deducatia lui legata de antichitatea elena, clasica, asa ca la Hölderlin si olimpianul Goethe.
Traducerea in romaneste a lui Leopardi, e o incercare grea, Eta Boeriu e constienta ca lupta ei va fi de astadata ca a lui Iacob cu ingerul, din cauza formei adaptate de poet, a versurilor libere, endecasilabul fara rima sau cu rime intercalate, asa ca magia cantecelor este interioara, lipita de limba italiana ca aroma de floarea ei. Intr'un cuvant poezia lui Leopardi se arata aproape intraductibila, precum a lui Eminescu si poate inca mai mult. Iata din ce cauze obiective, traducatoarea va aplica o talmacire justa, fidela, in texte paralele bilingve, marginindu-se acolo unde îi pare ca reusita nu e deplina, la scopul didactic, sa faca inteles cel putin continutul. Impresia noastra este ca in respectivile conditii ni s'a dat doar un concept, o munca neterminata cuprinzand in ea chinul suferit si de poetul Cosbuc la prima traducere a Divinei Comedii.
Eta Boeriu are cultul talmacirii si stie ca pentru a fi cu adevarat corespunzatoare, autoarea va trebui nu numai sa i se substituie celui tradus, in destinul si trairea epocii lui, dar sa si fie inzestrata cu un deosebit talent si simt al poeziei. In acest sens exista cateva exemple majore de traduceri in limba romana in care talmacitorii au ajuns aproape sa intreaca pe marii lor parteneri de arta. Ma refer la Al. Phillipide cu poeziile lui din Baudelaire sau la Lucian Blaga, cu Faust de Goethe.
Fara indoiala nu exageram daca vom sustine ca Eta Boeriu se inscrie printre acesti mari artisti care prin fapta lor au imbogatit literatura romana cu opere noi.
Astfel in Antologia poeziei italiene aparuta in ed. Albatros 1980, aventura sufleteasca a Etei Boeriu pare in aparentă mai usoara cand ne prezinta in limba romaneasca cei mai semnificativi poeti italieni dela Sfantul Francisc la Carducci, cu cateva poezii alese. Intre cetatea sfantului Assisi rugaciune a muntelui cenusiu de Subasiu si dealurile visatoarei Maremme florentine sunt de fata la nobilul cenaclu printre altii Lorenzo Magnificul, Anelor Poliziano, Luigi Pulci, Matteo Boiardo, Ariosto, Vittoria Collona, Michelangelo Buonarroti, Torquato Tasso, Pietro Metastasio si nu pot lipsi Dante, Petrarca,Ugo Foscolo, Leopardi.
Este momentul sa remarcam ca legatura omului nostru de cultura cu Italia artistica a fost tot timpul stransa de la Asachi, Duiliu Zamfirescu la Iorga si Parvan. Cu toate acestea literatura italiana nu ne este atat de apropiata ca cea franceza de pilda, desi ne-am bucurat de italienisti de vaza ca Ramiro Ortiz si Al. Murcu printre altii.
Una din explicarile obiective o putem gasi in cartea Etei Boeriu si anume este vorba de formalismul strict al poeziei italiene -nu surprinzator la un popor atat de artist- prezent ca un fir rosu de la Dante la Carducci, complet opus stihului romanesc, creat de Eminescu si Alecsandri din poezia populara total emancipata de sub tutela oricarui canon formal, mult mai inrudit astfel cu framantarile inovatorii din literatura franceza si germana.
Tocmai de aceea Eta Boeriu vine sa acopere cu lucrarea ei un mare gol, oferind cititorului de astazi o viziune de ansamblu asupra panoramei de aur a literaturii italiene clasice.
Dar acestea din urma ar constitui, cu toata frumusetea lor, doar un fel de nobile exercitii cand dupa parerea mea marea opera a Etei Boeriu [mai poate fi una dupa Divina Comedie?] este traducerea Cantonieruui lui messer Francesco Petrarca aparuta in ed. Dacia, anul 1974.
Nascut la Arezzo, pe nedrept numit poet florentin, Fr. Petrarca a pastrat intreaga lui viata cel putin o rezerva fata de cetatea de pe Arno, autoarea exilului tatalui sau din cauza caruia va ajunge sa-si petreaca multi ani, in cetatea papala din Avignon.
Pentru a mai regasi pe acest pamant marturiile poeziei petrarchiene trebue sa te calatoresti la Vaucluse pe apa Sorgai in sus, pana la izvorul fantana, una din minunile lumii geologice. In ape straluceste culoarea matasei broastei si a lichenilor, verdele ce-a asteptat atatea secole sa fie redescoperit de modernul Cezanne si sa-l puie pe panza. Si in pacea si maretia muntelui ridicat ca un zid ce ar putea sa fie una din potile raiului.
La Arque Petrarca langa Padova unde s'a retras poetul la batranete si unde i s'a facut mormant de rege purtat pe umerii patriei sale iubite, Italia, rememorezi acelasi peisagiu, al pomilor fiinte, al tacerilor litanii si lacrimi.
Poetul cautandu-si iubirea pierduta in singuratate, departe de oameni ar parea ca un romantic dar pentru aceasta îi lipseste delirul farbelor si excesul lui Delacroix de pilda. El are ceva din tristetea instrainatului modern al lui Camus, rob al sufletului nostru, numai ca-si reface expresia si marele echilibru apolinic prin forma sonetului -inventat de poetul sicilian Iacopo da Lentini- pe care stie sa-l cizeleze asemenea unui giuvaer prelucrat de Benvenuto Cellini. Canzonele rasar ca apele scapate din matricea tiparului fix dar tot oglinzi ale statuilor euritmice, idealul artistilor de renastere.
Eta Boeriu pastreaza in traducerile ei matrica strict clasica, in Divina Comedie endecasilabu tertinelor, perfect si simetric rimate, este tot atat de propriu ca hexametrul povestirilor homerice. Acelasi endecasilab va fi prezent si in octavele eroice ale lui Ariosto, Torquaato Tasso si dupa cum am vazut si in Idilele si antiidilele lui Leopardi. Endecasilabul, vers obisnuit iambic compus din unsprezece silabe este tot atat de caracteristic pentru literatura italiana ca versul alexandrin alcatuit din 12 silabe cu cezura la mijloc, pentru literatura franceza.
Sonetul petrarchian strict endecasilabic a fost practicat la noi ca o forma fixa de Eminescu, Vlahuta pana la Bacovia, primul reuseste sa dea pe aceasta cale un suflu nou de melodie a inimii, sonetului clasic. Dealtfel desfasurarea sonetului ar corespunde unor reprezentari matematice asa cum au incercat unii mai cu temei si cu note muzicale tratand legile contrapunctului dupa cele ale logaritmilor, de unde in general raceala conceptuala a oricarui sonet, caracter rar evitat de Petrarca, mai reusit insa de Eminescu in cele cateva sonete, tezaure ale literaturii romane, Vasile Voiculescu in talmacirile imaginare dupa sonetele lui Shakespeare recurge la forma sonetului englez versul de zece silabe il inlocuieste cu cel de 13-14 cu cezura la mijloc din poezia lui Eminescu, inovatie stralucita a poeziei autohtone, alexandrinul romanesc. Deacum ne explicam de ce poetul iubirii profane purgata pe horebul interiorului vesnic, ca intr'o naratiune titianeasca, ia de model pe marele Will: sub mareata lui umbra doreste sa-si puna sub ocrotire sonetele scrise in forma nepetrarchiana, mai potrivite insa aventurii sufletesti incercate conform trairii creatoare a demiurgului.
Exegetul modern de poezie, al versului literar scapat de orice tiranie exterioara, nu poate sa neglijeze lectia asupra matricei clasice din talmacirile Etei Boeriu si asta petnru a putea cu adevarat patrunde in laboratorul marei poezii.
Daca opera lui Dante poate fi comparata nu cu o catedrala gotica, cum sustine Al. Balaci ci cu o biserica romanica, materializare stilistica a orizontalitatii semnalata de Lucian Blaga, atunci vom admite ca, E. Boeriu a stiut, intrebuintand unitatile de masura, pietrele-templu ale volumului stih, sa-i redea in limba romaneasca perfecta-i arhitectonie, astfel ca talmacirea Divinei Comedii poate fi asezata langa Iliada tradusa in hexametrul dactilic de catre G. Murnu, ultima, dupa Titu Maiorescu si Ioan Bogdan, capodopera a literaturii romane.
De-aici se naste acest cantonier al lui messer Francesco Petarca in limba romana de Eta Boeriu, impresia ce o are lectorul fiind aceea ca asa ar fi scris si Petrarca daca ar fi cunoscut limba daco-romana. Mai mare omagiu adus traducatoarei nu se poate.
Am trecut in revista talmacirile Etei Boeriu, semnalandu-le, nici nu am respectat ordinea lor de publicare, doar am urmarit sa relev forta celei chemante si valoarea ascunsa in inima ei.
Prin marea victorie a spiritului, Eta Boeriu imi pare ca o alta Doamna cu Licornul: adica femeii ridicate pana sub cortul lumii, animalul legendar îi ofera sub diadema acelui "Amon seul desir" in loc de oglinda si bijuteriile vanitatii, cartea poeziei, drumul catre izvoarele sacre ale creatiei, pentru Ea, Poeta.
Este greu sa acceptam astazi vestea incetarii din viata a Etei Boeriu, ca si cand minunatul cantec al privighetorii s'ar putea stinge vreodata.
In fond sufletul Ei este vesnic, dupa cum si Poezia este.

Nov. 1984

OVIDIU VUIA

Sursa:

ETA BOERIU - LA MOARTEA POETEI de Ovidiu Vuia - Mişcarea Legionară

Niciun comentariu: