vineri, 27 noiembrie 2009

INFOCENTER CRAIOVA



www.infocentercraiova.ro

sâmbătă, 10 octombrie 2009

POEZIE

POEZIE

Tot românul, ca poetul,
Să-şi respecte intelectul:
Să m-aleagă PREŞEDINTE,
Dacă e întreg la minte!

ŢINEŢI MINTE TREI CUVINTE:

Savin BADEA - PREŞEDINTE!

Savin BADEA

vineri, 14 august 2009

OLTENIADA - 1 AN

LA MULŢI ANI, MARII ŞI MARIOARE, MARINI ŞI MARINARI! - 15 august
ASTĂZI, 15 august 2009, se împlineşte un an de la "naşterea" blogului OLTENIADA - dedicat CRAIOVEI, tuturor craiovenilor, Judeţului DOLJ, tuturor juveţilor, OLTENIEI, tuturor OLTENILOR, lui Marin SORESCU, ROMÂNIEI, tuturor ROMÂNILOR, tuturor cetăţenilor români cu altă limbă maternă decît limba română, MOLDOVEI de peste Prut, tuturor cetăţenilor - români şi neromâni - din a doua Românie - Republica MOLDOVA, tuturor românilor din celelalte Românii din Lume, EUROPEI, ASIEI, AFRICII, AUSTRALIEI, celor trei AMERICI, tuturor oamenilor din Lume, tuturor ţărilor din LUME - şi acelora care n-au trecut niciodată pe acest blog, dar vor trece în viitor - dar mai ales JAPONIEI, care m-a uimit cu ce interes accesează acest blog. - am stîns 84 de drapele care îmi ornamentează OLTENIADA, inclusiv pe cel alb, al PĂCII, care - glumesc eu - aparţine tuturor serviciilor secrete din întreaga lume, fie staţiei cosmice internaţionale!


MULŢUMESC TUTUROR CITITORILOR MEI! Şi le ofer, cu drag, muzica de mai jos şi tot blogul, toată creaţia mea, tot sufletul meu, "întregă", atît cît mai e, inima mea!
Cu dragoste, Savin BADEA
P.S.Iată bilanţul unui an:
Vizitatori - 389446
Insemnari - 3302
Comentarii - 59-92

Pozitie in top - 8
WeBlog RANKING - 106 459.0000

RECLAMĂ

Vizitaţi şi citiţi blogul meu:



Savin BADEA: CANDIDEZ LA PREŞEDENŢIA ROMÂNIEI



Politic, Social, Cultural, Economic, Diverse, Poezie, Foto, Video, România

* Principal

* Invitaţie

* Pagina Mea

* Membri

* Fotografii

* Videoclipuri

* Forum

* Evenimente

* Bloguri

* Note

* Administrare

Este o reţea socială pe NING la adresa: http://sacobad.ning.com/

Veţi avea surprize: acum şi... altădată -




Pentru a putea asculta celelalte melodii, închideţi Prezentarea .



PASAREA COLIBRI - "TRECEA CONDORUL" - melodie aleasă imn pentru campania mea prezidenţială - împreună cu melodia din prezentare şi - "BADE PĂLĂRIE NOUĂ". Aveţi mai bine de 12 ore de muzică bună! (mai precis: 12 ore şi 45 minute)



HITURI ROMANESTI VECHI SI NOI ,DAR SUPERBE





















MELODII ROMANESTI ANII 80 - CENACLUL FLACARA CELE MAI BUNE MELODII





























Asculta mai multe audio Muzica
Vă urez succes! Savin BADEA

sâmbătă, 30 mai 2009

George BUZNEA





Click pentru a mari poza 1903 S-a născut GEORGE BUZNEA, poet şi traducător, considerat tălmăcitorul major al operei danteşti în limba română (m.1976)

George PRUTEANU despre traducerea din Dante

ÎNSEMNĂRI, DIN MERS, DESPRE TRADUCERE

Autorul acestor însemnări a lucrat cam 10 ani (şi continuă să lucreze) la traducerea Divinei Comedii. Înainte de Dante, tradusese din Baudelaire, Nerval, L. de Lisle, Velaine, Jules Renard. Această activitate constituie izvorul şi explicaţia reflecţiilor răzleţe pe care le face publice. Freatic, ele ţin de Dante, dar oricine se pasionează de poezie şi tălmăcirea ei le poate, nădăjduiesc, generaliza. Şi asta nu numai pentru că Dante e „numeros”, în esenţă, „ca un hotel”, ci şi pentru că orice Poezie e o mică divină comedie.

PIATRĂ PESTE PIATRĂ. A traduce Divina Comedie sau alt poem e ca şi cum ai fi găsit dărîmat, dar ce zic?, praf şi pulbere, Domul din Milano sau Voroneţul şi ar gtrebui să-l reconstruieşti tu, după planurile şi înfăţişarea lor dintîi, dar numai cu materialele tale, cu ce ai în tine. Răspunsul lui Bias e deviza traducătorului. Dar el e sclavul, nu stăpînul ei: omnia mea mecum porto
°. Traducerea de poezie e cît traducătorul, nicicum cît originalul. Dante e un geniu, dar dacă eu, traducătorul, nu am talent poetic, niciun dicţionar, niciun dicţionar de rime, niciun corp de comentarii, nicio tălmăcire anterioară nu mă pot ajuta cu nimic. Un orb nu poate copia Mona Lisa, chiar dacă-i dai culorile originale ale lui Leonardo şi mii de pensule.

TIRANIE. E dominantă, în materie de traducere, relaţia hegeliană dintre libertate şi necesitate (care în comunism a zămislit abuz). Dar în traducere, a fi liber nu înseamnă decît a te supuner benevol şi fără grimase „regulii jocului”, adică textului original. „Un traducător, vreau să spun un erou” zicea un mare filolog spaniol. Traducerea e balet de cuvinte pe bîrnă.

TRADUCEREA HAIHUIE SAU IMPRESIONISTĂ. Traducerea seamănă cu reconstituirile arheologilor. Scopul lor nu e să facă vase frumoase, ci să le recompună pe cele vechi, din cioburi, aşa cum au fost. Imaginaţia înseamnă acolo să găseşti ciobul potrivit pentru locul potrivit. A folosi vechiul material pentru a construi după gustul tău sau după zvăpăierea ta e o colaborare vinovată, mai mult: o deturnare. Un. G. Georgescu l-a tradus prin ’67 pe Verlaine, pocindu-l pînă la asemănarea cu cel mai de jos Vlahuţă (aici „libertatea” nu era decît penurie de har). Era ca o interpretare a Missei Solemnis la ocarină.
Un alt exemplu de traducere schimbătoare de tonalitate e cea a lui Sorescu din Pasternak; calitatea ei literară e peste discuţie, dar datorită presiunii pe care o exercită mucalitismul asupra gravităţii, e greu de spus cît e acolo Pasternak şi cît Sorescu.
În aceeaşi ordine de idei, e de amintit şi versiunea lui Ion Barbu din Richard al III-lea: un frumos hibrid. Sugerează un play-back, un dublaj cinematografic: imaginea e adesea a lui Shakespeare, dar vocea pe care o auzim nu-i vine, e a lui Ion Barbu. Stilul shakespeareian de stîncă şi brocart capătă forţat geometrismul cînd metalic, cînd cristalin al poemelor din Joc secund.
Ultimele două exemple ilustrează cazul autorilor de talent puternic care realizează (nereuşind să se subordoneze, cum a făcut-o, iată, Blaga, în Faust) traduceri convertitoare. Mustăţile lor deghizează chipul originalului pînă la derută. Figura obţinută e, nu-i vorbă, interesantă, dar e o convertire, nu o transpunere. Punctul „limită” al acestei situaţii sunt „tălmăcirile” lui Arghezi. Ele nu sunt traduceri (mă gîndesc mai ales la fabule), ci un fel aparte de adaptări sau remake-uri, rescrieri, în neîngrădită slobozenie clasicistă, a unor subiecte. Acestea sunt opere de Arghezi, tot aşa cum Cidul e al lui Corneille, Faust al lui Goethe, Hamlet al lui Shakespeare – deşi subiectele nu le aparţin.

Ce putem, însă, spune despre ce fac autori de mult mai mică anvergură, îndemînatici prozodic şi lingvistic, ba chiar cu unele puseuri de talent liric, ale căror traduceri impresioniste uită originalul, dezvoltîndu-se parazitar? Ei nu traduc, ci povestesc aventurile sufletului lor în contact cu capodopera. Mă gîndesc la un George Buznea. Infernul său e pur şi simplu doar o carte de variaţiuni pe teme danteşti. În general, versul curge, metaforele sunt ingenioase, vin, categoric, de la un literat, nu un afon. Dar totul e năclăit de ignorarea originalului.

George Pruteanu: Eseuri

FRAGMENT din "20 de ani în Siberia. Destin bucovinean" - Aniţa Nandriş-Cudla (1904-1986)

Autorii şi editorii Paginilor... merită toată laudă, toată preţuirea eventualilor cititori / utilizatori care, neîndoios, sunt cu mult mai numeroşi decît studenţii de la filologia română ai Universităţii din Cernăuţi, această carte, ca mesaj, ca valoare estetică şi documentară depăşind categoric cadrul unui uz pur didactic sau chiar culturalizator. Personal, ţin mult să-mi exprim admiraţia faţă de autorii impresionantului volum, prezentat, sumar, aici, şi pentru faptul de a fi inclus, printre scriitorii nord-bucovineni de seamă, ai secolului trecut, şi pe Aniţa Nandriş-Cudla (1904-1986), cea atît de scumpă sufletului meu. Am recitit, cu aceeaşi tulburare – ca şi la prima lectură – cele patru pagini selectate din jurnalul ei, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean. Nu am putut să nu aleg, măcar cîteva alineate, şi pentru cei care vor citi acest eseu, în semn de adînc omagiu pentru suferinţele trăite, nespus de grele, şi pentru tăria demnităţii acestei ţărance române, deportată din Nordul Bucovinei dincolo de Cercul Polar. Precizez că în fragmentul de mai jos autoarea se referă la o „etapă” – şi nu cea mai groaznică! - una din multele „etape”, adevărate cercuri ale Infernului lui Dante Alighieri, prin care i-a fost dat să treacă Aniţei şi altor milioane de deportaţi în Siberia... Mai adaug că editorii au respectat ortografia manuscrisului, felul propriu de a scrie al Aniţei.

„[...] Dar ce să vezi, vine într-o zi miliţia, ne chiamă şi ne spune să ne pregătim, că ne duce de acolo, dar unde nu ne spune nimic. Noi de acuma am îngheţat iarăşi, dar ce poţi face, ne păria rău, că de acum ni-am deprins cu lucrul şi cu lumia, dar nu te roagă nime, nu-i aşa cum vrei. Mai era cîte unul mai îndrăzneţ, îşi făcia singur curaj: dar unde încă mai departe să ne ducă, decît în Siberia? Un bătrîn, de acolo de loc, ni-a spus: are să vă ducă pe drum de ţarnă, pe drum rău, peste cîmpuri prin mlăşniţi, prin apă, pînă o să ajungeţi la o şosea bună. Acolo o să vedeţi, dacă în şosea îţi porni la driapta, o să vă ducă la loc bun, dar dacă vă duce spre stînga, o să fie prost, vă duceţi la lucruri grele. [...] Peste cîteva zile vine miliţia, ne încarcă pe căruţă şi pornim. Adevărat, aşa cum ni-a spus bătrînul, ni-a pornit pe unde era drum de ţarnă, pe unde nu era deloc drum, peste cîmpuri, peste mlaştini, prin apă. Aşa ni-a dus aproape două săptămîni. Caii au slăbit, noi mergiam mai mult pe jos.

[...] Am ajuns pe malul unei ape care se chema Iartîş. Am rămas acolo pînă a venit vaporul să ne încarce. Am stat vreo cinci zile sub cerul liber. A şiasa zi a venit un vapor mare, care era plin de lume aşa ca noi, şi ne-am întîlnit cu multă lume de prin părţile noastre, dar mai era şi străină. Erau filandeji din Filanda, erau poloni din Polonia şi era şi din ţara asta, un feli de naţie, calmîci şi tătari. Vaporul era destul de mare, dar era bucşit. Ni-a urcat şi pe noi în vapor, ni-a înghesuit de şediam aşa ca peştele în poloboc.

[...] S-a oprit şi a descărcat lumea pe mal. Pe mal ce era? Tundra cu mlaştini şi pădure. Era o zi liniştită, fără vînt şi cu soare. Tînţarii au început să ne mănînce. La început ni-a părut şiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Aşa erau de mulţi ţînţari, cum ai sta în faţa unui stup de albini cînd scot roiul în zbor. Copiii au început să plîngă, căci nu dovediau să se apere. [...] Ne gîndiam atunci ce o să fie mai departe cu noi. De bună siamă că ni-a lăsat aici, în pustiul ista, fără mîncare, fără nici un adăpost, ca să murim. Dar mai bine făciau să fi tras cu o mitralieră. Te culcă deodată şi nu mai vediai atîta chin. Copiii au început să plîngă în jurul meu: mamă ni-i foame, mamă nu mai putem răbda foamia şi mîncărimia ţînţarilor. Mi se rupia inima, dar nu le putiam da nici un ajutor [...]”.

(Fragment din articolul

UN DOR NUMIT AL BUCOVINEI DE NORD (2)

Vlad POHILĂ, Chişinău

Sursa:

Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco)

DIVINA COMEDIE A DIVINULUI DANTE


DIVINA COMEDIE ÎN ECHIVALĂRI ROMÂNEŞTI


SURSA:

Eleonora CARCALEANU


Eleonora CÃRCÃLEANU

Dintre cele două niveluri de receptare a lui Dante în Romînia: a) al studiilor si b) al traducerilor, acesta din urmă se dovedeste a fi pe drept cuvînt performant.
Cultura noastră s-a străduit mai întîi, cum era si firesc, să realizeze o versiune romînească a Divinei Comedii cît mai aproape de întelesul si măiestria originalului, la care au contribuit poeti si italienisti de seamă precum George Cosbuc, Alexandru Marcu, Eta Boeriu.
Scrierile minore ale lui Dante, ca trepte către deslusirea Divinei Comedii, sînt însă o lectură obligatorie. Iată de ce întreprinderea/initiativa lui Virgil Cîndea de a antrena cîtiva cărturari de seamă pentru traducerea acestora în limba noastră este una lăudabilă. Creatia divinului poet în vesmînt romînesc se întregeste astfel în 1971 cu aparitia volumului Opere minore (Univers, Bucuresti). Trebuie precizat că minore este denumirea prin care istoricii literari le-au deosebit de marele monument, Divina Comedie. Ele au valoare de sine stătătoare si istoricul literaturii, al filosofiei, al lingvisticii, al ideilor politice le poate frecventa/citi cu real folos.
Volumul în discutie – cuprinzînd: Notă asupra editiei, Introducere, Dante. Viata si opera, Indice de nume de Virgil Cîndea; Vita Nuova/Viata Nouă, traducerile: Oana Busuioceanu (proza) si Romulus Vulpescu (versuri); Rime, traducerea si comentariile: Stefan Augustin Doinas; Convivio/ Ospătul, traducerea si comentariile Oana Busuioceanu; De vulgari elonquentia/Despre arta cuvîntului în limba vulgară, traducerea Petru Cretia, comentariile Alexandru Dutu; Monarchia/Monarhia, traducerea Francisca Băltăceanu, Titus Bărbulescu si Sandu Mihai Lăzărescu; Epistolae/Scrisori, traducerea Petru Cretia, comentariile Alexandru Dutu; Eclogae/Ecloge, traducerea Petru Cretia; Questio de aqua et terra/Întrebare despre apă si pămînt, traducerea Elena Nasta – este o mare, recunoscută reusită a dantologiei romînesti. Cu realizarea lui, echivalarea integrală a operelor lui Dante în romîneste este încheiată.
Revenind la de sapte ori seculara Divina Comedie, ea a fost si continuă să rămînă o provocare pentru împătimitii întru Dante.
În prima jumătate a sec. al XX-lea, Ion A. Tundrea si Giuseppe Cifarelli, au dat culturii noastre, fiecare în parte, o nouă versiune integrală a poemei dantesti. Din mai multe motive, aceste traduceri, nelipsite de importantă, au văzut lumina tiparului abia în ultimul deceniu al secolului trecut . Cultura noastră beneficiază dar, astăzi, de cinci variante integrale ale capodoperei dantesti.
Traducerile Divinei Comedii care au continuat să apară la noi, după aceea a lui George Cosbuc, n-au fost simtite ca o nevoie culturală, n-au avut de umplut un gol; nu sînt nici rezultatul/rodul vreunui context de emulatie lirică sau intelectuală, a vreunei trufii concurentiale. Ele sînt dovezi ale unei adevărate pasiuni si dorinte de depăsire. Orice nouă traducere e altceva si în acelasi timp o mărturie mai mult a eternitătii lui Dante. Este un exercitiu si o ambitie/orgoliu rezervate fiecărei generatii literare si care justifică ultimele tălmăciri remarcabile (chiar dacă partiale) datorate lui George Buznea , George Pruteanu , Marian Papahagi si Răzvan Codrescu .
Acesti traducători care s-au avîntat pe urmele lui Dante, au dovedit curajul si puterea de a fi repetat experienta unui mare poet, G. Cosbuc, si, după el, a unui mare italienist, Alexandru Marcu, fiecare simtind nevoia să facă cunoscut cititorilor autentici felul în care varianta propusă se raportează la cele deja existente/amintite.
Eta Boeriu, constatînd că limba noastră, prin pana lui Cosbuc, fusese în stare să redea Divina Comedie în forma ei originală, se întreabă cum ar putea fi cu putintă ca, „după atîtea înnoiri, prefaceri si cîstiguri, înmlădieri si izbînzi, să dea înapoi în fata unor dificultăti pe care a stiut să le învingă acum sase decenii”?
Marian Papahagi si-a mărturisit dorinta de a da o versiune care să nu se raporteze global la cîte o tertină, ci să stea cît mai aproape de vers si „să îngăduie astfel un comentariu capilar”, asemănător acelora ce însotesc în Italia editiile dantesti curente. „Rostul traducerii mele – subliniază traducătorul – poate fi, asadar, acela de a da publicului romînesc un text sprijinit pe marele efort interpretativ ce a avut loc în ultimele decenii.”
Răzvan Codrescu, cel care, recent, a dat prima editie romînească modernă cu text bilingv a Infernului, s-a străduit „să fie mai fluent decît Cosbuc si mai aproape de text decît Eta Boeriu”, încercînd să tină „o cumpănă potrivită, între limbajul ortodox si cel catolic, între fondul arhaic si fondul neologic al limbii romîne”.
Divina Comedie cuprinde întreaga evolutie spirituală si artistică a autorului. A lupta cu această monumentală operă, a avea curajul de a o traduce în ritm si rimă este într-adevăr un fapt demn de admirat. În fata acestei vaste întreprinderi criteriile exactei fidelităti si ale structurii sonore trec pe planul secund. Are absolută dreptate Alexandru Niculescu atunci cînd afirmă: „a avea o Divina Comedie în limba romînă, în tertine endecasilabice regulat poetizate, înseamnă un mare act de cultură, care nu se poate judeca în centimetri de conformitate, ci în echivalente necesare vehiculării ideilor si universului dantesc” .
Cum au procedat, dar, traducătorii nostri pentru a pătrunde mai bine spiritul în care a scris Dante? Fără îndoială, cizelînd expresia, adăugînd, eliminînd, adică încercînd o transpunere interpretativă. Toti traducătorii lui Dante în romîneste au „dantizat”, s-au îndreptat în aceeasi directie autohtonizantă. În variantele lor, versurile dantesti sînt deschise lecturii contemporane, oferind nu alternative lexicale greu decodabile, ci interpretări.
Pentru a putea aprecia ultimele traduceri romînesti ale Divinei Comedii este de ajuns a compara versiunile George Buznea, Marian Papahagi si Răzvan Codrescu. Iată, spre exemplu, ultimele două tertine ale inscriptiei de pe poarta Infernului (III, 4-9):

Giustizia mosse il mio alto fattore;
fecemi la divina podestate,
la somma sapienza e ‘l primo amore.
Dinanzi a me non fur cose create
se non eterne, e io eterno duro:
lasciate ogni speranza, voi ch’entrate.

mai întîi, în varianta romînească a lui G. Buznea:

Justitia-mboldi pe-al meu părinte,
iubirea primă si acea instantă
ce cumpăneste toată sfînta minte.
Cum înaintea mea n-a fost substantă
decît în cele vesnice cît mine:
Voi ce intrati, lăsati orice sperantă!

acum în transpunerea lui M. Papahagi:

Dreptatea-mpinse ’nalta-nfăptuire
Puterea cea divină m-a făcut,
Suprema stiintă, cea dintîi iubire.
‘Naintea mea n-a fost lucru-nceput
Ci vesnic doar, iar eu în veci durez
Lăsati speranta, voi care-ati trecut.

si, în fine, în echivalarea lui R. Codrescu:

Dreptatea-mi fu temei de izvodire:
m-a făurit puterea ziditoare,
supremul rost si cea dintîi iubire.
Pînă la mine lucruri trecătoare
n-au fost defel, si eu durez în veci:
Voi ce intrati, nu mai sperati scăpare.

Nu putem considera o traducere mai fidelă decît cealaltă. Fiecare traducător este, ipso facto, un exeget, un filolog. De pildă, sintagma cose create/lucruri create este tradusă prin termenul „substantă” de G. Buznea, traducătorul considerînd că această echivalentă nu modifică sensul expresiei originale („deoarece institutia iadului e clădită din acea materie primă care virtual nu-si schimbă consistenta”). Dacă M. Papahagi traduce la somma sapienza prin „suprema stiintă”, R. Codrescu ajunge la solutia „supremul rost”, constatînd că semantica acestui ultim cuvînt „a evoluat spre o subtilă spiritualizare”.
Constatări interesante se pot face urmărind numele proprii. Opera lui Dante abundă în nume de persoane, de animale, de eroi mitologici sau de entităti supranaturale benefice sau malefice. Fată de toate acestea, atitudinea traducătorilor este clară: a le explica prin adaptarea la limba romînă. Un exemplu este cuvîntul Veltro, celebrul cîine de vînătoare, asteptat pentru a nimici fiara sălbatică, lupoaica (Infernul I, 100 urm.). G. Buznea traduce:

[…] infin che ’l Veltro
verrŕ che la farŕ morir con doglia.

prin:

[...] pîn’va să sosească
Dulăul destinat ca s-o răpună.

M. Papahagi echivalează:

[...] pîn’ce ogarul
Nu va veni cu coltii s-o încleste.

R. Codrescu redă prin:

[...] pînă-o să vie
Copoiul care-n chinuri s-o răpună.

Termenul „copoiul” este, trebuie s-o recunoastem, cel mai potrivit corespondent lexical romînesc al italianului Veltro.
Observatiile pot continua si cu privire la numele unor demoni din Infern (XXI, 78 urm.). În timp ce G. Buznea conservă tale e quale denumirile date acestora de Dante: Malacoda, Cagnazzo, Barbariccia, Alichino, Graffiacane etc., R. Codrescu, pe urmele Etei Boeriu, le dă corespondentă romînească: Coadărea, Cîinilă, Barbăcreată, Aripilă, Gherilă etc.
Atunci cînd examinăm arta de a traduce în romîneste poezia lui Dante trebuie, asadar, să avem în vedere reconstructiile versurilor originale prin alte viziuni poetice sui generis. Traducătorii-poeti aprofundează si re-creează poezia. Libertatea de a adăuga sau de a omite, sau libertatea de a păstra sau de a apăsa conturul imaginilor poetice îi determină să utilizeze un lexic romînesc absolut autohton. Nu putem avea, în asemenea versiuni, „corespondente la scara unu la unu”, nu se va putea recita Dante în versiuni romînesti la fel de sententioase precum cele florentine, dar se va dovedi, asa cum spunea Stefan Augustin Doinas, „capacitatea plastică a graiului romînesc de a se mula pe orice tipar prozodic” .

În cultura noastră va fi mereu bine venită o altă nouă versiune a Divinei Comedii, care, asa cum sustinea Marian Papahagi, să ilustreze atît achizitiile interpretative consolidate cît si propria întelegere a lui Dante, întemeiată pe lectură si reflectie.

Dante Alighieri, Divina Comedie, traducere în versuri de Ion A. Tundrea, prefată de N. Iorga, Editura Medicală, Bucuresti, 1999; Dante Alighieri, Divina Comedie, traducere de Giuseppe Cifarelli, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, îngrijire de editie, note si comentarii de Titus Pîrvulescu, Editura Europa, Craiova, 1993.

Dante, Infernul, Interpretare romînească, note si un cuvînt înainte de George Buznea, Editura Univers, Bucuresti, 1975; Ibidem, Purgatoriul, 1978.

Versiunile lui George Pruteanu n-au fost încă editate, ci doar partial mediatizate.

Traducerea întregului Infern datorată lui Marian Papahagi a fost publicată de revista „Apostrof”, Cluj, anul X, nr. 1 (109), 1999.

Dante, Divina Comedie, Infernul, text bilingv, cu noua versiune romînească a lui Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2006. Volumul este prevăzut cu note, comentarii, postfată si repere bibliografice de R. Codrescu. Reperele bibliografice, structurate în trei sectiuni: I. Editii, II. Dante în Romîneste si III. Referinte critice impresionează prin bogătia datelor/informatiilor privind istoria dantologiei în lume.

Cfr. Alexandru Niculescu, Între filologie si poetică, Editura Eminescu, Bucuresti, 1980.

St.A. Doinas, Poezie si modă poetică, Editura Eminescu, Bucuresti, 1972.

DANTE ALIGHIERI - DIVINA COMEDIE



Laszlo Alexandru

VORBIND DESPRE DANTE

- De unde această fascinaţie la tine pentru un mare spirit, un mare literat precum Dante Alighieri?

- Dante este o personalitate copleşitoare. E cel mai important poet italian, asta este indiscutabil. Vorba lui Eugenio Montale: “Dante ha fatto il pieno, e per gli altri è rimasta poca benzina” (Dante şi-a făcut plinul, iar pentru ceilalţi n-a mai lăsat benzină).

- Şi nu se supără italienii la această afirmaţie?

- Nu se supără. Adevărul e că ar fi şi cam greu să-i găsească un concurent. În cultura română se vorbeşte mai mult despre Eminescu…

- La noi e contestat Eminescu…

- …dar se aminteşte şi de Blaga, este apropiat Arghezi sau este catapultat pe podium Nichita Stănescu. La noi clasamentul nu e atît de tranşant. În cultura italiană însă Dante domină copios. El este o personalitate sintetică. Şi-a prefigurat epocile. S-a vorbit abia începînd cu Renaşterea despre uomo universale, iar Evul Mediu era îndeobşte considerat ca o perioadă de întuneric, mizerie, dogmatism şi fanatism. Însă Dante a fost un asemenea uomo universale! În zilele noastre, e cam greu să stăpîneşti cu hotărîre mai multe domenii ale intelectului, ale vieţii sociale. Te specializezi. Dacă eşti literat, te ocupi doar cu literatura, nu eşti şi inginer, şi meteorolog sau geograf. Dar mai mult: nu eşti specialist pe tot ce există, ci doar pe secolul XX, sau pe secolul XIX…


- Sau pe un singur autor.

- Da. Mergi pe o specializare precisă. Această exigenţă a spiritului nu funcţiona însă pe vremea lui Dante. Pe atunci era o perioadă “virgină” din punctul de vedere al prejudecăţilor privind specializarea restrictivă. Dante apare chiar în momentul creării limbii italiene. Avem în Duecento un punct de intersecţie între limba latină şi limba italiană. Exista casta intelectualilor, destul de redusă, era preponderent casta ecleziastică, a preoţilor, a feţelor bisericeşti, care se slujeau de limba latină în scris, la liturghie sau în relaţiile epistolare. Pe de altă parte, exista marea majoritate a poporului (a vulgului), care vorbea deja altceva. Italiana era vorbită, dar era încă prea puţin scrisă, nu avea o tradiţie de prestigiu, era net dezavantajată în comparaţie cu latina. Dante este cel care simte cu acuitate nevoia consacrării acestei noi limbi. El vrea să “coboare” cumva cultura, cunoaşterea, lumina, “il ben dell’intelletto”, printre cei de jos. Nu este firesc să existe un grupuleţ de oameni luminaţi, care să continue să scrie între ei în latină şi, pe de altă parte, mulţimea care să vorbească acest grai tot mai alterat şi neglijent, care va deveni italiana. Dante este un important lingvist, care proclamă necesitatea instituirii culturale a noii limbi vorbite. El ne propune tratatul De vulgari eloquentia (adică Despre vorbirea vulgară), care se referă la limba populară, extinsă printre oamenii de rînd. Ce face aici autorul? Se întoarce, limba latină folosind-o, către savanţii lumii sale şi le explică, le atrage atenţia asupra importanţei italienei: de ce n-aţi folosi-o şi voi? Ba mai mult, este primul dialectolog important. El face o analiză foarte scrupuloasă şi detaliată a numeroaselor dialecte care existau în Italia medievală.

Dar Dante este şi un mare politolog, poate unul dintre cei mai importanţi de atunci. El scrie un alt tratat, tot în latină, ca să-l priceapă savanţii vremii, intitulat De Monarchia (Despre Monarhie). Care era problema politică a Evului Mediu italian? Exista o confruntare acută între două mari grupări. De o parte era Papa, cu sediul la Roma (ulterior mutat la Avignon), de cealaltă parte era Împăratul german, care îşi extinsese controlul spre nordul şi centrul Italiei, pînă la Statul Papal. În funcţie de aceşti doi poli de putere se creaseră două partide importante: guelfii şi ghibelinii. Guelfii erau de partea Papei. Ghibelinii erau de partea Împăratului. Se produceau lupte sîngeroase, uneori chiar în cadrul aceleiaşi familii, fraţi care optau pentru partide diferite, se înrolau în armate diverse şi se ucideau. Se petreceau lucruri înspăimîntătoare, numai pentru că unii erau pentru supremaţia Papei, alţii pentru supremaţia Împăratului. Nu se găsea o soluţie la acest impas.

Dante a găsit soluţia. Din păcate n-a fost ascultat. Ceea ce a explicat Dante abia acum descoperim cît de important a putut fi. În zilele noastre se vorbeşte mereu despre “separarea puterilor în stat”, deşi cu o accepţiune uşor diferită. Dar Dante a exprimat esenţa acestui concept încă de-atunci. El s-a întrebat: de ce trebuie să asistăm la o relaţie “sau-sau”? De ce trebuie să se elimine cele două puteri, cînd ele ar trebui să fie complementare? Conflictul apare datorită faptului că ambele îşi atribuie acelaşi cîmp de interese, aceleaşi competenţe. În mod normal, aceste puteri ar trebui să coexiste armonios, pentru că Împăratul ar fi dator să stăpînească peste trupurile noastre, iar Papa să stăpînească peste sufletele noastre. Împăratul să aibă grijă de lumea de acum, iar Papa să ne călăuzească armonios către lumea de apoi. Cele două puteri ar trebui să colaboreze şi toată lumea să progreseze în mod paşnic. Ceea ce acum ni se pare o soluţie uşor acceptabilă, rezonabilă şi a fost consfinţită de lumea modernă, de înaintarea gîndirii, de progresul existenţei umane, pe vremea lui Dante, adică la 1300, a fost considerat o erezie, un sacrilegiu.

- A şi pătimit din acest motiv. A fost exilat!

- Nu numai din acest motiv, dar şi de asta. Cartea lui a fost arsă pe rug, în public! După moartea lui Dante, zeci de ani mai tîrziu, De Monarchia figura încă pe indexul cărţilor prohibite de Biserică. Erau nişte teze care nu conveneau ambiţiilor expansioniste şi foarte mundane ale papilor. Reamintesc: papii aveau armată, plecau la bătălie, nu se sfiau să omoare, să debarce regii de pe tronuri, aveau pretenţia arogantă să le vină regii la picioare şi să li se închine, pentru a fi acceptaţi ca suverani. Erau alte vremuri, iar Dante în acel context atît de tulbure a venit cu un concept care azi ni se pare la fel de natural ca aerul pe care îl respirăm. Dante a fost un mare politolog, pe lîngă faptul că a fost un mare lingvist şi dialectolog!

Însă Dante a fost şi un interesant estetician. Are o altă lucrare importantă, Convivio (Ospăţul) – un titlu ca o replică intertextuală la Banchetul lui Platon. Autorul comentează aici cîteva poezii ale sale, ne indică felul în care pot fi ele înţelese. S-a gîndit să le dea el însuşi un exemplu criticilor literari şi esteticienilor. Pe urmele lui Toma d’Aquino, scriitorul italian recunoaşte şi analizează patru nivele diferite de înţelegere a Bibliei. Ne vorbeşte despre nivelul literal, alegoric, moral şi anagogic. Citind unul şi acelaşi text, putem să-l înţelegem în cel puţin patru feluri diferite. De fapt Dante ne vorbeşte despre polisemie, polisemantism, polivalenţa semnului lingvistic, concepte care abia în secolul XX, cu semiotica şi celelalte discipline conexe, au ajuns în mare vogă. Dar Dante le-a exprimat deja la 1300!

Ca să nu mai spun că a avut ambiţii în direcţia fizicii şi a chimiei, ba chiar şi a astronomiei. A scris un tratat, Questio de aqua et terra (care s-a tradus ca Întrebare despre apă şi pămînt), preluînd şi dezvoltînd modelul ptolomeic, atît de apreciat în contextul acela medieval.

Dar fiind un important estetician, Dante a fost şi cel mai mare poet al culturii italiene! Pentru că – nemulţumit pesemne să tot expună teoretic cum să se aplice lingvistica, estetica, politologia, dialectologia, doctrina ecleziastică, astronomia etc. –, le-a luat pe toate şi a făcut din ele Divina Comedie, una din operele capitale ale omenirii!

- Am ajuns la ceea ce încoronează o activitate extraordinară de om total, de om deplin al culturii italiene (cum ar fi zis Noica despre Dante). Divina Comedie este o capodoperă, o carte miraculoasă. Ce-ai putea să ne spui?

- Aşa cum activitatea lui Dante însuşi este globalizatoare, cuprinzătoare, la fel şi în literatură putem uşor descifra ambiţia sa de a îmbrăţişa întregul. Pentru a pricepe mai uşor operele literare, în ziua de azi lucrăm cu o taxonomie funcţională, pe genuri şi specii. Ne întrebăm în legătură cu o operă dacă este epică, sau lirică, sau dramatică. Foarte pe scurt, voi reaminti accepţia acestor mari categorii. Opera epică are personaje şi acţiune – un roman, de pildă, se include în această categorie. Opera este lirică atunci cînd sentimentele se transmit pe cale directă, cu ajutorul unor figuri de stil, de obicei în poezie avem versuri, rimă (sau rima poate să lipsească mai ales în lirica modernă). Opera este dramatică dacă avem personaje pe o scenă, schimb de replici, chiar dramatism al acţiunii, intensitate a conflictului etc. Acestea ar fi diviziunile tradiţionale, îmbătrînite, consacrate, în judecarea operelor literare. Dar Dante nu ţine seama de asemenea tipare, le depăşeşte în trombă! Divina Comedie este epică: are personaje şi acţiune – de fapt sînt sute de personaje, sute de acţiuni – autorul se referă la prezentul său italian, dar şi la trecutul Italiei, precum şi la nenumărate situaţii şi aventuri, eroi, scriitori, filosofi care au trăit cu adevărat în Antichitate, dar şi personaje imaginare din operele artistice şi din mitologia antică. Va să zică avem nenumărate persoane, personaje, acţiuni şi aventuri. Divina Comedie este lirică: e scrisă în versuri; ele sînt grupate cîte trei, pe terţine; aceeaşi rimă se repetă de trei ori, e vorba despre celebra terza rima; avem extrem de numeroase figuri de stil, unele de o mare originalitate specifică, prin care se exprimă sensibilitatea autorului. Dar Divina Comedie este dramatică: există confruntări, întîlnim un dialog extrem de virulent – mai ales în Infern – între personaje, avem un dramatism atît de exacerbat încît, de cel puţin două ori, Dante însuşi ca personaj leşină, nemaisuportînd această tensiune formidabilă a dramaticităţii. (Mă gîndesc la celebrul episod al întîlnirii cu Francesca da Rimini, tînăra care a fost ucisă din cauza infidelităţii conjugale. Dante îşi aminteşte, poate, că el însuşi a iubit-o – platonic şi ideal – pe Beatrice, care a fost măritată cu altcineva. Va fi văzut o proiecţie a sa în acel cînt V din Infern. Tulburat de această ipoteză, leşină.) Iată, deci, că Divina Comedie este epică, este lirică, este dramatică – e totul.

- Este un sistem religios, acolo, extraordinar: cosmogonic.

- E un sistem religios foarte complex. Trebuie să vorbim apoi de rolul primordial al simbolurilor din Divina Comedie. Această capodoperă, pe cît îşi precedă vremurile şi preanunţă Renaşterea, într-o şi mai mare măsură reprezintă chiar sinteza Evului Mediu. Gîndirea medievală, bazată pe scolasticism, era îmbibată de o amplă simbolistică. Toate simbolurile, pe vremea aceea, se învîrteau în jurul lui Dumnezeu, care era în toţi şi în toate. Dumnezeu este Unul, dar e totodată Trei: Tatăl, Fiul şi Spiriul Sfînt (sau Sfîntul Duh). Cifra trei se află la temelia simbolurilor fundamentale ale operei: Divina Comedie e una singură, dar e compusă din Infern, Purgatoriu şi Paradis, adică trei ţinuturi diferite. Terţina reprezintă o grupare a versurilor în număr de cîte trei. Aceeaşi rimă înlănţuită se alternează din trei în trei. Avem 33 de cînturi în Infern, 33 în Purgatoriu, 33 în Paradis. Din nou cifra 3 lîngă 3, adică vîrsta lui Isus. Dacă mai adăugăm şi cîntul introductiv, atunci constatăm că întreaga operă are un total de 100 de cînturi, o cifră rotundă, amintind perfecţiunea, simbolul ordinii cosmice.

- S-a afirmat – nu ştiu cît de adevărat este – că totuşi cartea Infernului ar fi cea mai reuşită din punct de vedere estetic. Se poate face o asemenea judecată? Este justificată o astfel de afirmaţie?

- Aceeaşi vocaţie spre îmbrăţişarea modurilor diverse de exprimare se regăseşte şi în tipologia stilistică a întregii opere. Infernul este mai epic, e mai uşor de perceput, are o abordare mai imediată, mai percutantă. Dramatismul este mai accentuat. Situaţiile sînt îngrozitoare, sînt de o brutalitate, de o violenţă care cred că nu au mai putut fi exprimate în literatura mondială. Infernul a şocat – iar acesta e un sentiment foarte acut: oroarea, spaima rămîn în minte. Eu am terminat acum cîteva săptămîni de tradus o lucrare amplă a lui Giovanni Papini, Dante Vivo, o monografie foarte interesantă. Din păcate e complet neglijată în Italia la ora actuală, precum şi anvergura întregii personalităţi a autorului ei, semnificativ nu doar ca dantolog. Ei bine, Papini observă că, într-adevăr, s-a pus un accent disproporţionat în receptare asupra Infernului, şi toate elogiile s-au îndreptat doar spre prima parte a capodoperei danteşti. În schimb el vine şi revalorifică Paradisul, care e mult mai eteric, mai liric. Există diferenţe inclusiv de coloristică. În Infern predomină culoarea roşie şi neagră, întunericul, zgomotele dizgraţioase, spaima, mişcările uneori haotice ale damnaţilor. În Paradis ritmurile sînt mai lente – pentru că nu există presiunea torturii –, îngerii intonează coruri de beatificare a lui Dumnezeu, lumina este albă, există o armonie deplină, paşnică, reconfortantă şi înălţătoare. Unii spuneau că parcă ar fi vorba de autori cu totul diferiţi. În zilele noastre există scriitori specializaţi doar pe anumite tipuri de expresivitate: ori violenţă, agresiune şi dramatism, ori lirism, meditaţie şi melancolie. Însă Dante realizează şi aici o sinteză! Cititorii care pleacă la drum cu Infernul (adică în ordinea cum sînt dispuse cele trei cantice), după ce rămîn şocaţi de ceea ce văd acolo, au dificultăţi de a pricepe că tot Dante a fost cel care a scris şi Paradisul. Dacă mă întrebi pe mine personal, simpatia, afecţiunea şi admiraţia mea estetică se îndreaptă în mod evident către Infern. Dar nu acelaşi lucru se întîmplă cu Papini, de pildă, care îşi mărturiseşte cu mare curaj opţiunea mai degrabă pentru lirismul şi beatitudinea Paradisului, şi nu pentru tragismul Infernului.

- Hai să vorbim, în încheiere, despre versiunile româneşti ale Divinei Comedii.

- Aici stăm foarte bine. Din fericire, Dante e printre personalităţile cele mai generos primite de cultura română. Primul traducător integral al capodoperei lui Dante şi, indiscutabil, cel mai valoros, a fost George Coşbuc. Intrăm iarăşi poate într-o poveste interesantă. Coşbuc iniţial nu ştia limba italiană, ci germana, franceza, latina, greaca şi altele. Era fiu de preot în zona Bistriţei. Tatăl lui avea acasă o variantă germană a Infernului şi l-a rugat pe tînăr să vadă ce-i cu volumul acela şi să-i rezume cîteva pasaje mai importante, spre a le folosi în predica duminicală. Coşbuc a început să citească Divina Comedie în germană, pentru a i-o povesti părintelui său. A fost atît de fascinant de ceea ce a citit, încît a comandat din Italia dicţionare şi o ediţie dantescă în original. Pe textul lui Dante a învăţat el limba italiană! Apoi a strîns ban cu ban şi a plecat în călătorie în Italia, să-l cerceteze pe Dante la Florenţa şi în numeroase muzee şi biblioteci. S-a întors cu diverse ediţii italiene ale Divinei Comedii, pe care le-a adnotat, pe alocuri înfierbîntat polemic. Şi-a neglijat propria operă de poet al vieţii săteşti (Nunta Zamfirei şi celelalte nu sînt de lepădat, dar reflectă totuşi un Coşbuc minor – eu sînt convins că traducătorul Coşbuc este infinit mai important) şi timp de peste douăzeci de ani s-a ocupat de Dante. Pînă la moarte, el a stilizat, a aranjat, a îndreptat şi a rămas tot nemulţumit de traducerea sa – care e de departe cea mai bună pe care o avem în limba română! În anumite pasaje (mai ales din Infern XXXIV), George Coşbuc se ia la întrecere în virtuozitate literară cu maestrul său Dante Alighieri “e parve di costoro / quelli che vince, non colui che perde” (“şi a părut dintre ei / cel ce-nvinge, nu cel ce pierde”). Munca lui titanică a fost publicată postum, prin grija lui Ramiro Ortiz (1924-1932).

După Coşbuc avem alte patru traduceri integrale în română. Mai puţin izbutită e transpunerea în proză ritmată a lui Alexandru Marcu (1932-1934). Însă trebuie scoasă în evidenţă excelenta versiune a lui Ion Ţundrea, care învăţase limba italiană în liceu şi, la absolvire, făcuse o indimenticabilă excursie în Italia. Cu toate că şi-a prelungit studiile de specialitate într-o altă direcţie, activînd apoi ca medic, a rămas totuşi fidel pasiunii sale dintîi pentru Dante. S-a aplecat timp de peste douăzeci şi cinci de ani asupra Divinei Comedii, redînd endecasilabul, terţina, terţa rimă, nuanţele şi virtuozităţile originalului. Şi-a încheiat traducerea în 1940 şi a publicat Infernul în 1945 la Editura Ramuri din Craiova. Plecat pe front ca medic militar, s-a stins din viaţă în ultimele luni de război. Printr-o aventură a sorţii, Divina Comedie în versiunea Ţundrea s-a tipărit integral doar în anul 1999, prin grija familiei şi a urmaşilor, la Editura… Medicală din Bucureşti, într-un tiraj confidenţial.

O altă variantă i-o datorăm Etei Boeriu, care a lucrat la transpunerea Divinei Comedii între 1951 şi 1965. Cea mai importantă traducătoare română a literaturii italiene (Dante, Petrarca, Boccaccio, Michelangelo, Leopardi, B. Castiglione, G. Verga, A. Moravia, C. Pavese, E. Vittorini etc.), poetă ea însăşi, Eta Boeriu ne oferă o versiune sensibilă, în care insistă pe lirismul dantesc. Deşi respectă constrîngerile formale ale poemului, autoarea vine cu opţiuni de principiu şi detalii ale semnificaţiei, de mare încărcătură artistică, rămînînd însă discutabile sub aspectul fidelităţii faţă de original.

Nu trebuie uitate eforturile lui Giuseppe Cifarelli, răsplătite de asemeni cu întîrziere. La 35 de ani după dispariţia sa biografică, apărea în 1993 la Ed. Europa din Craiova traducerea lui harnică. După cum se poate observa, pasiunea pentru Divina Comedie e destinată să-şi pună amprenta pe decenii întregi din existenţa unui om, ba chiar să-i marcheze soarta postumă. O scînteie din faima lui Dante se răsfrînge oare şi asupra studioşilor săi devotaţi?

(Dialog provocat de Mircea Petean)

SURSA:

Laszlo6





18 - 25 octombrie 2004

SĂPTĂMÂNA LIMBII ITALIENE


Asociaţia Română a Profesorilor de Franceză, care a dovedit în timp că este preocupată nu numai de promovarea francofoniei ci şi a interculturalului, în colaborare cu Lectoratul Italian din cadrul Facultăţii de Litere şi Istorie, Biblioteca Judeţeană "Alexandru şi Aristia Aman" şi Muzeul Olteniei - Secţia Istorie au organizat în data de 21 octombrie 2004, în cadrul Săptămânii limbii italiene un simpozion dedicat omagierii limbii italiene.

Expoziţia cuprinde traduceri din Dante, realizate de oameni de cultură născuţi pe plaiuri olteneşti: Maria Chiţu, prima traducătoare a oprei lui Dante în România ("Infernul" - 1883 şi "Purgatoriul" - 1888, ambele volume fiind publicate la Craiova), Alexandru Marcu - traducător complet al "Divinei Comedia", într-o proză ritmată şi rafinată, Ion A. Ţundrea - care oferă şi el, în 1946, o traducere integrală a capadoperei danteşti. (de pe site-ul Bibliotecii AMAN din Craiova).

Alexandru MARCU

Alexandru Marcu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Alexandru Marcu (n. 31 decembrie 1894 Burdujeni-Suceava - d. 27 februarie 1955, Văcăreşti-Bucureşti) a fost un profesor român, savant italienist, traducător, membru corespondent (1940) al Academiei Române, subsecretar de Stat în Ministerul Propagandei. Mort în închisoarea Văcăreşti.

[modifică] Traducător

[modifică] Note şi referinţe

  1. ^ Vittorio Alfieri (1749 - 1803) a fost un poet italian.
  2. ^ „Această tragedie a fost reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti la 23 aprilie 1942.” In Vittorio Alfieri, Mirra, p. 5.
  3. ^ Gabrielle D'Annunzio, (1863 - 1938), este un scriitor italian.

[modifică] Bibliografie

  • Vittorio Alfieri, Mirra, Tragedie în 5 acte, În româneşte de Alexandru Marcu, Colecţia „Teatrul Italian”, Colecţie îngrijită de Alexandru Marcu, Imprimeria „Tiparul Universitar”, Bucureşti, 1943, 96 de pagini.
  • Gabrielle D'Annunzio, Fata lui Iorio, În româneşte de Alexandru Marcu, Colecţia „Teatrul Italian”, Tragedie pastorală în 3 acte, Institutul de Cultură Italiană, Imprimeria „Tiparul Universitar”, Bucureşti, 1943.

  • NOTA MEA: A tradus "DIVINA COMEDIE" - Dante ALIGHIERI, în proză, în 3 volume, la Editura SCRISUL ROMÂNESC din Craiova, 1932, 1933, 1934 şi ediţia a II-a în 1944, cu ilustraţii de Mac CONSTANTINESCU. (Savin BADEA)

Răzvan CODRESCU

Răzvan Codrescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Razvan Codrescu

Răzvan Codrescu (n. 7 mai 1959, Bucureşti) este un eseist, poet şi traducător. Numele real: Adolf Crivăţ Vasile.

[modifică] Date biografice

Studii:

  • Liceul de Filologie-Istorie Nr. 1 [“Iulia Hasdeu”] din Bucureşti (bacalaureat 1978)
  • Facultatea de Limba şi Literatura Română (specialitatea română-spaniolă) a Universităţii Bucureşti (licenţă 1983, cu teza Atitudini mesianice în poezia românească: Heliade, Eminescu, Goga, Cotruş)

Activitatea profesională:

  • 1983-1986: prin repartiţie guvernamentală, profesor stagiar de Limba şi Literatura Română la Şcoala Generală Nr. 1 din Zimnicea, jud. Teleorman
  • 1985: debut publicistic ("Don Quijote şi Prinţul Mîşkin", în Luceafărul, an XXVIII, nr. 39, p. 8)
  • 1986-1990: profesor suplinitor (Bucureşti)
  • 1990-1999: prin concurs, profesor titular de Limba şi Literatura Română la Şcoala Normală “Elena Cuza” din Bucureşti
  • 1991 (pînă în prezent): redactor, apoi redactor-şef al revistei Puncte cardinale din Sibiu
  • 1996-2000: redactor-şef, apoi director literar al Editurii Anastasia din Bucureşti
  • 1997: debut editorial (Spiritul dreptei, Ed. Anastasia, Bucureşti)
  • 2001 (aprilie-iunie): redactor-şef al noii serii a revistei Generaţia Dreptei din Bucureşti
  • 2001 (pînă în prezent): redactor-şef, apoi director literar al Editurii Christiana din Bucureşti
  • 2003 (pînă în prezent): redactor, apoi redactor-şef al revistei Lumea credinţei din Bucureşti
  • 2005 (pînă în prezent): redactor-şef al Editurii "Lumea Credinţei" din Bucureşti
  • 2008: membru-fondator şi vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC)

[modifică] Volume originale

  • Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997
  • Exerciţii de "reacţionarism". Între "zoon politikon" şi "homo religiosus", Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999
  • De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000
  • În căutarea Legiunii pierdute, Ed. Vremea, Bucureşti, 2001
  • Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire [poezii], Ed. Christiana, Bucureşti, 2002
  • Recurs la Ortodoxie, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002
  • Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002
  • Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004
  • Gâlceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005
  • Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008
  • Ghid pascal, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009

[modifică] Traduceri (selectiv)

  • Sf. Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi fragmente din comentariile teologice în proză, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Anca Crivăţ, versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006

Eta BOERIU

Eta Boeriu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Eta Boeriu

Eta Boeriu (n. 25 februarie 1923, Turda - d. 13 noiembrie 1984, Cluj-Napoca) a fost o scriitoare, poetă şi o traducătoare română.

Cuprins

[ascunde]

[modifică] Biografie

S-a născut la 25 februarie 1923, la Turda. Pe numele său de fată, Margareta Caranica, Eta Boeriu a fost fiica lui Ion Caranica, profesor, şi a Sevei (n. Capidan). A fost nepoata pictorului Pericle Capidan şi a etnografului Theodor Capidan, precum şi sora poetului Nicu Caranica.
A urmat Liceul la Cluj (1933-1940) şi Sibiu (1940-1941). Licenţiată a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj-Sibiu (1941-1945). A participat la şedinţele Cercului Literar de la Sibiu.
Este considerată a fi cea mai importantă traducătoare din limba italiană în limba română din toate timpurile.

[modifică] Opera

[modifică] Poezii

  • Ce vânăt crâng, 1971
  • Dezordine de umbre, 1973
  • Risipă de iubire, 1976
  • Miere de întuneric, 1980
  • La capătul meu de înserare, postume, 1985
  • Din pragul frigului statornic, antologie poetică, 1999

[modifică] Traduceri

Eta Boeriu

[modifică] Premii şi distincţii

  • Premiul Uniunii Scriitorilor din România 1966, 1974, 1980
  • Medalia de aur a oraşului Florenţa şi a Uniunii Florentine pentru traducerea lui Dante, 1970
  • Medalia Fundaţiei Cini, Monselice, 1974
  • Premiul "Floarea Laurei" al Centrului Internaţional de Studii asupra lui Petrarca, Fontaine-de-Vaucluse, Franţa 1978
  • Titlul de Cavaliere Ufficiale dell’Ordine Al Merito della Repubblica Italiana, pentru întreaga sa carieră, 1979
  • Premiul Întîlnirii dintre Popoarele Mediteraneene, Mazara del Vallo, Sicilia, 1984
  • I s-a decenat, post mortem, titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Turda, o dată cu decernarea aceluiaşi titlu, post mortem, tatălui său. [1]

[modifică] Referinţe critice

[modifică] Note