marți, 26 august 2008

Savin BADEA - profil

Mă numesc Savin BADEA. M-am născut în Craiova, judeţul Dolj, la 15 martie 1942, Duminica, zodia Peşti. Am absolvit Şcoala Elementară "Ion Heliade Rădulescu" Craiova (1949-1957), Colegiul Naţional "Nicolae Bălcescu", acum "Carol I" Craiova (1960) şi Institutul de Mine din Petroşani, secţia Prepararea minereurilor şi a cărbunilor (1965). Am muncit de la 6 ianuarie 1966 pînă la 1 octombrie 1989, la: Flotaţia Bălan (Bălan, Harghita, 1966), Flotaţia Tarniţa - Leşul Ursului - Ostra (Gura Humorului, judeţul Suceava, 1966-1967), Combinatul Chimic Craiova (Catalizatori Anorganici, 1967-1969 şi Tratare Apă de Rîu, 1969-1971) şi Institutul de Cercetări , Inginerie Tehnologică şi Proiectări pentru Lignit din Craiova (Atelierele de Construcţii -Instalaţii, 1971-1977, Electromecanic, 1977-1987 şi Cercetări, 1987-1989); am fost detaşat la Întreprinderea Minieră Roşia, Cariera Peşteana-Sud, (comuna Urdari şi Vîrţ - 1979, iunie-noiembrie). Am fost expert ONU şi CAER, în Prepararea Lignitului. Am lucrat la diferite proiecte şi cercetări, peste 200, în peste 50 de localităţi, din 7 judeţe. Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor profesionist, mai ales poet, pictor, arhitect, actor de cinema, preşedinte de republică, inventator, filozof etc.- n-am rămas decît un amator. Ca inginer am muncit mult şi am avut multe satisfacţii, dar şi părerea de rău că am făcut parte dintr-o "generaţie de sacrificiu", care ar fi putut construi o societate inteligentă, mai dreaptă şi mai bună. La 1 mai 1989 am făcut infarct şi am fost pensionat pe caz de boală la 1 octombrie 1989. Am creat sau am colaborat la blogurile semnalate la FAVORITE. N-am publicat decît 2 poezii pe hîrtie de ziar - într-o viaţă de om. Nu am publicat nici-un volum din lipsă de bani şi, revoltat - din cauza asta - am hotărît să public pe bloguri, gratis, pentru cei ce vor să citească ce-am scris.
Al Dvs., Savin BADEA
(obişnuiesc să semnez numele de familie cu majuscule, căci, uneori, Badea, la alţii, este şi nume de botez).

sâmbătă, 23 august 2008

PURGATORIUL 14 - Răzvan CODRESCU

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI
IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU
PURGATORIUL
Cintul XIV
Urmindu-si drumul prin cel de-al doilea briu al Purgatoriului, Dante ii intilneste printre pizmasi pe Guido del Duca (de obirsie din Ravenna, fost giudice in Rimini, spre 1200) si pe Rinieri da Calboli (podestà in mai multe cetati ale Italiei centrale, in a doua jumatate a sec. XIII), care, vorbind intre ei (in viata lideri ai factiunilor rivale, dar aici tovarasi intru ispasire), atrag din capul locului atentia poetului. Provocat de Dante, Guido face un adevarat rechizitoriu al decaderii celor de pe valea riului Arno („porcii” sint locuitorii din Casentino, „potaile” sint aretinii, „lupii” sint florentinii, „vulpile” sint pisanii), si mai ales al celor din provincia Romagna, facind o mica profetie si evocind nostalgic, in antiteza cu prezentul, figurile virtuoase ale trecutului recent. Dupa ce se despart de cei doi, Dante si Vergiliu aud diferite glasuri de cainta care strabat vazduhul (cel care reia cuvintele lui Cain din Facerea 4, 14: „... oricine ma va intilni ma va ucide”, apoi Aglaura din mitologia greaca), cintul incheindu-se cu aspra concluzie a lui Vergiliu: cei ce nu cunosc infrinarea si pocainta se fac unelte ale diavolului („vrajmasul cel batrin”) si sint pe drept cuvint batuti de Atotstiutorul (Dumnezeu).
1 „Cine-i acesta, slobod sa dea roata
muntelui nostru far sa fi murit,
si-ai carui ochi in voie se desfata?”.
4 „Nu stiu, dar stiu ca umbla insotit:
intreaba-l tu, caci mai aproape-ti vine,
iar spre-a-l descoase, fii in grai smerit”.
7 In dreapta mea, asa vorbeau de mine
un duh cu-alt duh, iar fetele plecate
prinsera-n sus, graindu-mi, a le tine;
10 si unul: „Suflet ce spre cer strabate
inca fiind de trup nedespartit,
ne zi, ca sa ne mingii cit se poate,
13 ce nume porti si de-unde esti venit,
caci harul tau uimire ne trezeste,
ca orice lucru nemaipomenit”.
16 „Prin mijlocul Toscanei se lateste
un riu ce-obirsia-n Falterona-si are
si mii de leghe-apoi nu pridideste.
19 Eu de pe cursul lui ma trag, dar mare
scofala-a-ti spune cine sint n-ar fi,
caci dupa nume-s doar un oarecare”.
22 „De mintea-mi cu dreptate tilcui,
cuvintul tau”, cel mai dintii imi zise,
„de riul Arno este vorba-aci”.
25 Iar celalalt spre el: „De ce sa ni se
ascunda-asa a apei denumire,
ca numele ce-ar fi cumva proscrise?”.
28 Cel astfel iscodit spre lamurire
grai atunci: „Nu stiu, dar demn sa piara
e-al vaii nume si din amintire;
31 caci din obirsia-i, unde se-ncopciara
silhuii munti din care-i rupt Pelorul,
incit vreo culme-asemeni lor e rara,
34 si pina unde-n cer se isca norul
ce poarta cit din mare-a luat cu sine,
redind apoi atitor riuri sporul,
37 vrajmasi virtutii, fug de ce e bine
ca de napirca toti, ori naraviti,
ori de-un blestem de care locul tine,
40 incit asa-s cu firea de smintiti
locuitorii-acelei vai spurcate,
ca par de Circe insasi pastoriti.
43 Tot printre porci murdari, ce de bucate
nu-s vrednici, ci de ghinda sau de jir,
isi taie calea cita-ntii strabate.
46 Apoi, mai jos, potai gaseste-n sir,
ce n-au puteri cit miriie de tare,
stirnindu-i sila si mai abitir.
49 Si-urmind in jos, cu cit e-n curs mai mare,
cu-atita da de ciini in lupi schimbati
pe blestemata apelor carare.
52 Iar mai jos, prin coclaurii-afundati,
da si de vulpi atita de sirete
ca nu se tem de umbli sa le-nhati.
55 Graiesc, s-auda-oricine, pe-ndelete:
si-acestuia spre bine o sa-i fie
a-si aminti ce duhu-a spune-mi dete.
58 Nepotul tau mi se arata mie
ca vinator ce-n lupi, pe-acea decinde
de riu cumplit, imprastie urgie.
61 De vii el pielea la mezat le-o vinde;
i-ucide-apoi ca fiara naravita:
lor moarte, lui ocara cit cuprinde.
64 Insingerat, padurea crunt lovita
o lasa, de nici ani o mie nu
i-or mai reda imaginea-ntregita”.
67 Cum veste-aflind de-un rau ce loc avu,
se schimba fata celui ce-o primeste,
oricine-ar fi acel ce i-o dadu,
70 la fel vazui cum, ascultind, paleste
la fata cellalt duh, cu grea tristete,
cind tilcu-l deslusi intelepteste.
73 Spusa dintii si vazul tristei fete
de-o seama ma-boldeau a-i iscodi,
ce nume-aveau, rugindu-i cu blindete.
76 La care cel ce la-nceput vorbi
iar prinse grai: „Sa stii vrei despre mine
ce despre tine n-am ajuns a sti!
79 Dar cum aflat-ai har sa te-nlumine
la Dumnezeu, nu m-oi zgirci sa-ti spun:
Guido de Duca sint, daca-ntrebi cine.
82 Imi fu in singe pizma foc nebun,
incit ma-nvineteam si numai daca
vreun om avea pe fata-un zimbet bun.
85 Ce-am pus da paie-n holda mea saraca:
o, stirpe omeneasca, de ce oare
rivnesti la ce pe semen il dezbraca?
88 Acesta-i Rinier, fala si-onoare
a neamului da Calboli, ce fii
asa de vrednici astazi nu mai are.
91 Si nu doar stirpea lui se saraci,
din Po in munti si de la mare-n Ren,
de ce-i frumos si bine a pazi,
94 ci-n granitele-acelui rau teren
e plin de sterpi ciulini, incit nu poate
sa faca-n urma roade de alt gen.
97 Unde-s cei demni de lauda in toate:
Lizio, Manardi, Guido, Traversari?
O, romagnoli ajunsi corcite gloate!
100 Ca Fabbro, unde-s din Bologna marii?
Ca Fosco, in Faenza, s-or mai naste
din bob marunt cei falnici ca stejarii?
103 Toscane, ochii tai sa nu se caste
uimiti ca-l pling pe-un Guid da Prata si
pe-un Azzo, mindru ca-i putui cunoaste;
106 pe-un Tignoso, ce buni soti gasi,
pe Traversarii si-Anastagii care
n-avura parte ca sa lase fii,
109 pe doamnele si cavalerii-n stare
sa ne insufle-amor si curtenie
pe unde azi doar rau narav rasare.
112 O, Brettinoro, cum mai rabzi cind tie,
pierindu-ti bunul neam, iti fuge gloata
norodul, ca sa scape de urgie!
115 Bine-i Bagnacaval ca nu mai fata
la prunci, dar rau de Castrocar si Con,
ce-asemeni conti puiesc fara socoata.
118 Bine-i si de pagani de-al lor demon
de vor scapa, dar mi-e ca bunul nume
nu-l vor primi prea repede plocon.
121 O, Ugolin dei Fantolin, in lume
ti-e numele ferit, caci nu-ti mai vine
vreo corcitura sa ti-l spurce-anume!
124 Te du, toscane, acum; mi-e mult mai bine
sa pling decit sa tot vorbesc, caci tare
m-apasa-n cuget ce-am grait cu tine!”.
127 Stiam c-acele duhuri rivnitoare
ne auzeau umblind; tacerea lor
ca-i drumul bun ne fu incredintare.
130 Cind singuri prinsem a pasi cu spor,
cum fulgerul tisneste din tarii,
asa si-un glas veni spre noi in zbor:
133 „M-o omori oricine m-o-ntilni!”;
si-apoi se stinse-n aer deodata
ca trasnetul ce-n nori s-ar risipi.
136 N-avu auzul pace-ndelungata,
c-o alta voce izbucni avana,
cum tuna-n cer cind fulgerul se gata:
139 „Aglaura-s, cea prefacuta-n stana”;
la care eu spre dreapta, nu-nainte
pasii, catind spre-a bardului pulpana.
142 De-acum vazduhul se facea cuminte,
iar el imi zise: „Acesta-i friul care
sa-l aiba-i bine omeneasca minte.
145 Dar voi muscati din nada si va are
vrajmasul cel batrin la mina sa;
de friu sau pilde prea putin va doare.
148 Va cheama cerul spre-a va arata
eternele-i splendori de-a inconjorul,
iar daca tot spre glod vi-i a cata,
151 pe drept va bate atoatestiutorul”.

Traducere de Răzvan CODRESCU
Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE

PURGATORIUL 13 - Răzvan CODRESCU

DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI
IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU
PURGATORIUL
Cintul XIII
Ajunsi in al doilea briu din Purgatoriu – unde ispasesc cei pizmasi, rezemati de coasta muntelui si cu ochii cusuti cu fir de sirma, plingindu-si pacatele si inginind rugaciuni de pocainta si iertare – cei doi poeti zabovesc mai indelung cu Sapía dei Saracini, cea care in viata nu-si onorase numele pe care il purta (sapía inseamna „inteleapta”), dar se caise in pragul mortii si avusese sansa sa fie pomenita in rugaciunile lui de un om cu viata sfinta, Pier Pettinaio (Petru Pieptanarul). Aceasta, minunindu-se ca Dante era viu, il roaga ca, o data intors in lume, s-o vorbeasca de bine urmasilor ei din Toscana, despre care are constiinta amara ca sufera de pacatul ingimfarii (pe care si Dante si-l recunoaste in treacat), ca unii ce aveau, in Siena, ambitia desarta de a achizitiona micul port Talamon pentru a face concurenta puterilor maritime, sau de a descoperi ipoteticul riu subteran Diana.
1 Eram de-acum la capul scarii, unde
se-ncinge peste coaste-a doua oara
muntosul loc ce spala vini imunde:
4 pe-acolo brina noua-l inconjoara,
la fel cu prima, doar c-a ei strinsoare
mai scurt ocol in jurul lui masoara.
7 Nici umbre nu-s, nici semn in stei n-apare,
doar mal abrupt si drum desert, leit
cu stinca vinetie la culoare.
10 „De-om sta sa intrebam vreun pilc ivit,
ma tem ca zabovim prea mult pe cale”,
grai poetul, ca de-un gind muncit.
13 Spre soare-apoi dind ghes privirii sale,
facu din dreapta punct de sprijin si
spre stinga fata si-o intoarse-agale.
16 „O, tu, lumina dulce, ce ma tii
increzator pe noul drum, condu-ne”,
zicea, „cum e mai bine pe aci!
19 Tu lumea-ntreaga-o scalzi in raze bune:
acestea far se cade sa ne fie,
de nu-i alt rost ce-n calea lor s-ar pune”.
22 Cam cit in pasi ar fi pe-aici vreo mie,
in scurta vreme-acolo-am strabatut,
minati de-o rivnitoare volnicie;
25 si am simtit – dar nu le-am si vazut –
cum duhuri ne-mbiau in zborul lor
la al iubirii-ospat sa fi sezut.
28 Intiia voce ce trecu in zbor
Vinum non habent cu tarie spuse,
si-n urma noastra-o repeta de zor.
31 Si pina cind intiia voce nu se
stinsese, zise-o alta: „Io-s Oreste”,
dar nici aceea frina-n mers nu-si puse.
34 „Ce voci, o, tata”, zis-am, „sint aceste?”.
Si-n timp ce eu cerseam raspuns, alt glas:
„Iubiti pe cel care dusman va este!”.
37 Grai maestrul: „Citi spre pizma-au tras,
in brina aceasta-s biciuiti, drept care
iubirea-i bici ce-i bate pas cu pas.
40 Iar friu le e contrara cuvintare:
pe cit socot, vei auzi-o pina
sa fii ajuns in locul de iertare.
43 In zare tinta ochii sa-ti ramina
si mult norod vei deslusi pe rind,
cit se intinde-n lung stincoasa brina”.
46 Vazui atunci, mai bine seama luind,
umbre-mbracate-n mántia suferintii,
cu piatra la culoare aducind.
49 Prindeam, de-aproape, vocile caintii
strigind: „Te roaga pentru noi, Marie”,
si „Mihail”, si „Petru”, si „toti sfintii”.
52 Nu cred ca azi pe lume sa mai fie
vreo inima sa nu se-nmoaie toata
de ce-mi fu dat sa vad pe urma mie!
55 Caci cind aproape-am fost incit sa poata
sa vada ochii-mi starea lor cumplita,
de lacrimi grele se umplura-ndata.
58 In sac parind faptura lor muncita,
unul pe altul se aveau proptea
si-ntreaga gloata sta de stinci proptita.
61 La fel cei orbi si-aproape goi sadea
cersesc la zile mari pomeni si mile,
cu frunti buluc plecate-n temenea,
64 spre-a da imbold pornirilor gentile
nu doar prin glas, ci chiar prin chipul lor,
ce-i bun partas al vorbelor umile.
67 Si cum din soare orbii n-au vreun spor,
nici peste cei de-acolo vreo lumina
nu se coboara-n chip mingiietor;
70 caci fir de sirma pleoapa sa le-o tina
inchisa, ca la soimul ne-mblinzit,
aveau toti cei purtind a pizmei vina.
73 Mi se parea, in mers, ca-i necinstit
ca eu sa-i vad, iar ei sa nu ma vada,
si spre-al meu sfetnic bun m-am rasucit.
76 El imi ghici a cugetului sfada
si fara sa-l intreb anume-mi zise:
„Le fii si-n grai, dar scurt si clar, iscoada”.
79 Virgil mergea pe partea unde mi se
putea-ntimpla sa ma rastorn la vale,
caci malu-n jur nicicum nu se-ngradise;
82 iara pe partea dimpotriva-n cale
mi se-nsirau pioase umbre pline,
in ochii lor cusuti, de plins si jale.
85 Spre ele-ntors: „O, voi, ce stiti prea bine,
ca veti vedea lumina-naltatoare”,
zisei atunci, „ce dorul treaz vi-l tine,
88 ajunga haru-a curati atare
al vostru cuget, ca prin el sa fie
a mintii unda lesne curgatoare;
91 ci spuneti-mi, caci drag a sti mi-e mie,
de-i printre voi vreun suflet de latin,
cui poate i-as aduce bucurie!”.
94 „O, frate-al meu, de fapt cu totii tin
de o cetate una; vrei a spune:
ce-n viata fu-n Italia pelerin”.
97 Aceasta mai din sus paru sa-mi sune
de locul unde sta faptura mea,
drept care-am mers in calea vorbei bune.
100 O umbra printre altele parea
in asteptare; cui se-ntreaba „Cum?”,
ca orbii-n sus barbia si-o tinea.
103 „Duh care chin”, zisei, „induri in drum,
de tu-mi dadusi raspuns mai inainte,
de unde esti si cine zi-mi acum!”.
106 „Sieneza fui”, grai, „si-n trista ginte
muncita-aci imi spal nevrednicia,
cersind cu lacrimi mila voii sfinte.
109 Desi pe nume mi s-a zis Sapía,
minte n-avui, in relele straine,
nu-n propriul bine, aflindu-mi bucuria.
112 Si ca sa stii ca nu te-nsel pe tine,
auzi si vezi daca n-am fost smintita,
cind prinse-al vietii drum sa mi se-ncline.
115 In lupta linga Colle-avan pornita,
in care-ai mei dusmanii-si infruntara,
cersii la Cer ce-a vrut sa si trimita.
118 Batuti ai mei si pusi pe fuga-amara,
vazindu-le cumplita risipire,
m-am bucurat de ea din cale-afara,
121 incit, sfidind pe Domnul din privire,
strigai in sus: «Nu ma mai tem de tine!»,
ca mierla cind se-nmoaie-a iernii fire.
124 Vrui sa ma-mpac, simtind ca moartea vine,
cu Dumnezeu; dar pocainta toata
n-ar fi platit ce datoram, de mine
127 de n-amintea in ruga lui curata
Pier Pettinaio, ce-ndurari ceresti
imi mijloci cu mila lui bogata.
130 Dar tu, ce-ntrebi de noi, au cine esti,
umblind cu slobozi ochi, pe cit imi pare,
si respirind in vreme ce vorbesti?”.
133 „Si eu”, zisei, „ a ochilor catare
voi pierde-o aci, dar vreme mai putina,
caci pizma-n ei n-a fost nici ea prea mare.
136 Ma paste frica de o alta vina,
ce mai in jos amarnic se plateste,
si simt deja povara ei deplina”.
139 Iar ea: „Ce calauza te-nsoteste
aici la noi, de sa te-ntorci mai speri?”.
„Acesta”,-am zis, „ce sta si nu graieste.
142 Si viu sa stii ca sint si poti sa-mi ceri
si pentru tine, duh ales, de vrei,
sa-mi pun la lucru bietele puteri”.
145 „O, cite-aud sint noi si-mi dau temei”,
grai, „sa cred ca Domnul drag te are;
fii bun ca-n rugi si partea mea s-o iei.
148 Si te implor, pe ce rivnesti mai tare,
de-ai sa mai calci vreodata prin Toscana,
fa-ma-alor mei vestita cu onoare.
151 Ii afli lesne printre cei cu vana
nadejde-n Talamon, ce-i va costa
mai mult decit cea de-a gasi Diana;
154 dar amiralii-or pierde mai ceva!”.

Traducere de Răzvan CODRESCU
Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE