Marian Papahagi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Naştere –	14 octombrie 1948 Râmnicu-Vâlcea
Deces –	18 ianuarie 1999 Roma
Profesiune –	critic literar, eseist
Naţionalitate –	română
Operă/e de debut –	Exerciţii de lectură

Marian Papahagi (n. 14 octombrie 1948, Râmnicu-Vâlcea – d. 18 ianuarie 1999, Roma) a fost un critic literar, eseist şi traducător român.

Cuprins [ascunde] 1 Biografie 2 Volume 3 Volume colective 4 Traduceri 5 Premii 6 Legături externe

[modifică] Biografie

Licenţiat al Facultăţii de Filologie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1968) şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Roma (1972). Membru fondator al grupării „Echinox”. Doctor în litere „magna cum laude” în Italia. Doctor în filologie cu o temă de literatură italiană veche la Universitatea din Bucureşti (1988). Debut absolut cu critică literară în revista „Amfiteatru” (1966).
După 1990, a fost prorector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj şi ministru adjunct al Învăţământului. A fost profesor de romanistică la Facultatea de Litere din Cluj şi profesor invitat la mai multe universităţi din Europa. În ultima perioada a vieţii, a fost director la „Accademia di Romania” din Roma.

[modifică] Volume

• Exerciţii de lectură, 1966; 2003
• Eros şi utopie, eseuri, 1980
• Critica de atelier, 1983
• Intelectualitate şi poezie, 1986
• Cumpănă şi semn, studii, 1991
• Faţa şi reversul, eseuri, 1993
• Fragmente despre critică, 1994
• Interpretări pe teme date, 1995
• Raţiunea de a fi, 1999

[modifică] Volume colective

• Scriitori români, 1978
• Dicţionarul scriitorilor români, vol. I-IV, 1995-2002 (alături de Mircea Zaciu şi Aurel Sasu)

[modifică] Traduceri

Autori: Dante, Luigi Pareyson, Murilo Mendes, Luciana Stegagno Picchio, Eugenio Montale, Rosa Del Conte, Guido Morselli, Roland Barthes

[modifică] Premii

• Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (1976)
• Premiul „G. Călinescu” al Academiei Române (1980)
• Premiul „Eugenio Montale” (1988)
• Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române (1991)
• Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1993)
• Ordinul Francez „Palmes Academiques” (1994)

[modifică] Legături externe

• Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România
• Sursa: Wikipedia

DC

Divina Comedie - Comentariu video

Divina Comedie

Divina Comedie

Opera lui Dante, în toată complexitatea şi valoarea ei, a constituit un reper chiar pentru contemporani, dacă luăm în considerare admiraţia pe care i-a mărturisit-o Boccaccio; de-a lungul secolelor, de la Chaucer şi Chateaubriand, până la Miguel de Unamuno, toate marile spirite s-au întors către modelul dantesc. Cu toate că Vita Nuova este unanim cunoscută ca “cel mai nobil manifest al liricii italiene, cea mai desăvârşită expresie a dulcelui stil nou […], dar mai ales candida, ingenua poveste a iubirii lui Dante Aligheri pentru florentina Beatrice Portinari”, aşa cum confirmă Alexandru Balaci, numele lui Dante a devenit sinonim cu Divina Comedie.

                Scriitorul a început să-şi redacteze capodopera încă din 1307, înainte de anii exilului, şi ea a constituit opera capitală pe care Dante a dezvoltat-o până în ultima clipă a vieţii. Pornind de la principiile artei poetice medievale, conform cărora tragedia are un început vesel şi un deznodământ tragic, iar comedia, după o expoziţiune tristă, evoluează spre un final fericit, Dante şi-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a ataşat atributul de “divina”, pe care posteritatea l-a preluat  şi l-a consacrat. Acest statut nu este întâmplător, ci generat de faptul că lucrarea se constituie într-o autobiografie morală, o dramă a epocii, o lucrare de sinteză politică, o epopee şi, fireşte, un poem alegoric.

                Formula care deschide călătoria imaginară a poetului prin ţinuturile morţii este un laitmotiv al literaturii medievale. În “amiaza vieţii”, Dante, cuprins de regretul de a se fi irosit după moartea Beatricei în plăcerile iluzorii ale vieţii, are o viziune care îi oferă un nou sens existenţial. Rătăcit într-o pădure întunecată, segerând labirintul interior din care cel ce s-a abătut de la “calea către creste” nu se mai poate salva, el este ameninţat de trei fiare – o panteră uşoară, o lupoaică “numai os şi piele” şi un leu “cu bot flămând” - , ale căror înţelesuri alegorice sunt lesne de descifrat: necumpătarea, violenţa şi viclenia. Apariţia lui Vergilius, “poet divin, lumină fără moarte”, alungă pe moment temerile celui rătăcit, poetul latin invitându-l pe urmaşul său într-o călătorie, de care florentinul nu se simte demn, prin Purgatoriu, Infern şi Paradis. Vergilius îi mărturiseşte însă că este trimis de “o doamnă blândă-n fapte”, “domniţă a virtuţii”, Beatrice, care simbolizează iubirea pură, şi Dante se lasă cuprins de dorul ei şi porneşte la drum alături de umbra ilustrului său înaintaş.

                Călătoria este proiectată în trei mari cărţi (Infernul, Purgatoriul şi Paradusul), fiecare dintre acestea articulată pe câte treizeci şi trei de cânturi, la care se adaugă prologul. Cele o sută de cânturi, organizarea lor în treţine şi încheierea fiecăreia dintre cele trei cantice prin cuvântul “stele” confirmă idealul renascentist al perfecţiunii şi al simetriei spre care aspira Dante. În sprijinul aceleiaşi idei, critica literară a interpretat şi structura părţilor poemului, căci numerele simbolice trei, nouă şi zece reprezintă osatura întregului text. Infernul cuprinde zece părţi, o câmpie întunecată şi nouă ceruri, Purgatoriul grupează alte zece spaţii simbolice, ţărâmul mării, coasta muntelui, cele nouă ceruri mobile şi un cer fix, Empireul.

                Pătruzând în Infern, Dante este orbit de un fulger şi este purtat în Limb, unde sunt adunate sufletele copiilor morţi înainte de Cristos şi ale virtuoşilor din antichitate, între care el îi recunoaşte pe Homer, Horatius şi Ovidius; după întâlnirea cu Minos, judecătorul Infernului, călătorii o zăresc printre cei ce au păcătuit din dragoste pe Francesca da Rimini, care le istoriceşte nefericita ei poveste. Poetul şi călăuza sa îşi continuă călătoria prin cercurile unde îşi ispăşesc păcatele lacomii, zgârciţii, şi risipitorii, mânioşii, semeţii şi invidioşii, ereticii, tâlharii, linguşitorii şi trădătorii, violenţii, sinucigaşii, cămătarii, hoţii, ipocriţii etc. Fiecare popas îi prilejuieşte poetului întâlniri semnificative cu umbrele unor personaltăţi ale antichităţii sau cu unii dintre contemporanii săi, iar istorisirile acestora, precum şi pedepsele pe care le ispăşesc au rolul de a trimite spre descifrarea sensurilor alegorice ale lucrării.

                Fascinaţia acestei prime călătorii vine şi din impresia de viaţă adevărată ce se degajă din descrieri, personajele surprinse de Dante ducând cu ele şi după moarte păcatul pentru care au fost aruncate în Infern. Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta îşi trăiesc mai departe iubirea interzisă, în ciuda chinurilor la care sunt supuşi, hoţul Ciampolo di Navarra îi păcăleşte pe draci printr-un şiretlic, iar contele Ugolino şi arhiepiscopul Ruggieri îşi continuă ura şi dincolo de graniţele  terestre, rozând întru veşnicie unul din craniul celuilalt. Ieşind “către lumini şi stele”, Dante părăseşte Infernul, cutremurat de cele văzute, şi se îndreaptă spre Purgatoriu, după ce se încinge cu stuful umilinţei şi-şi spală obrazul de negurile Infernului, pentru a putea pătrunde pe tărâmul celor care au conştiinţa justiţiei divine, se căiesc de păcatele săvărşite şi aşteaptă iertarea. Aici el îi va întâlni pe rând pe cei ce s-au căit prea târziu, pe delăsători, pe trufaşi şi invidioşi, pe nepăsători, zgârciţi, lacomi, desfrânaţi, cu toţi căindu-se pentru păcatele lor şi ascultând pilde de iubire, generozitate, cumpătare ori castitate.

                În Cântul XXX, poetul este surprins de apariţia iubitei Beatrice care îi va lua locul lui Vergilius pentru a-l călăuzi prin Paradis. Poetul însuşi se căieşte acum pentru decăderea lui morală şi primeşte mustrările Beatricei, apoi, purificat în unda sclipitoare, porneşte “curat şi dornic de-a urca la stele”.

                Spre deosebire de atmosfera dramatică a Infernului, în care se aud gemetele şi ţipetele celor pedepsiţi, iar poetul asistă neputincios la zvârcolirile lor, Purgatoril este dominat de calm, linişte, împăcare şi speranţă. Duhurile întâlnite aici au superioritatea morlă a căinţei, aşa cum mărturiseşte Guido Guinizelli, întemeietorul şcolii “dulcelui stil nou” : “… şi sunt aici, căci m-am căit în moarte”. Cantina Purgatoriului se defineşte prin lirism, poetul italian exprimându-şi aici toată adâncimea credinţei sale în valorile umanităţii, ceea ce îl determină pe Miguel de Unamuno să exclame: “Din adâncul acestei nelinişti, din abisul sentimentului moralităţii noastre, ieşim la lumina unui alt cer, cum din adâncul Infernului a ieşit Dante să revadă stelele…”.

                Intrarea în Paradis se face o dată cu invocaţia lui Apollo, zeul artei, căruia poetul îi cere sprijinul pentru a putea reda în versuri toată strălucirea fascinantă a sferelor cereşti.

                Alături de Beatrice, poetul urcă în cerul Lunii, în cerul lui Mercur, unde împăratul Iustinian îi prezintă în termeni alegorici istoria Imperiului Roman, călătoreşte apoi în cerul Venerei, spre sufletele care au trăit iubirea profundă, spre cerul Soarelui, unde îl întâlneşte pe Toma d’Aquino, şi spre cerul lui Marte, alături de luptătorii pentru credinţa în Cristos. Întâlnirea cu strămoşul său, Cacciaguida, îi prilejuieşte lui Dante o evocare a trecutorului florentin, dar îi confirmă şi viitorul său strălucit, semn al conştiinţei propriei valori. În cerul lui Jupiter, el are prilejul să-i întâlnească pe marii suverani, în cerul lui Saturn vede duhurile contemplative, apoi, în cerul înstelat, are revelaţia triumfului lui Cristos şi primeşte binecuvântarea Sfântului Petru. În discuţiile filosofice cu Sfântul Iacob şi Sântul Ioan, Dante abordează problemele dragostei şi speranţei.

Ultima treaptă a Paradisului este Empireul, unde, la rugăciunea Sfântului Bernard, Fecioara îi prilejuieşte lui Dante contemplarea Treimii. Un ultim fulger de lumină străpunge însă mintea acestuia şi îl aduce în real, pentru a rosti cuvintele prin care se încheie poemul, respectând simetria cu finalurile canticelor anterioare:

“Mai mult să spun nu-s vrednic prin cuvinte

căci vrerii Sale potrivind pe-a mele,

asemeni roţii mă-mpingea-nainte

iubirea ce roteşte sori şi stele”.

Descrierea Paradisului este un adevărat poem al lumii şi al frumuseţii, căci, aşa cum observa istoricul literaturii italiene, Francesco de Sanctis, “din toate formele aici nu  rămâne decât lumina, din toate afectele, nimic altceva decât iubirea, din toate sentimentele, nimic altceva decât beatitudinea, din toate actele, nimic altceva decât contemplaţia”.

Idealul perfecţiunii pe care l-a împrăştiat întreaga Renaştere este influenţat în cea mai deplină măsură de Divina Comedie a lui Dante. Structura poemului ţine de o arhitectură grandioasă, poetul organizând în simetrie cele trei cantice, precum şi cânturile ce le compun. Complexitatea lucrării este generată şi de multitudinea de sensuri pe care ea le propune şi pe care Dante însuşi le anunţă încă de la apariţia operei sale. Un prim sens este cel literal, potrivit căruia poetul călătoreşte în anul 1300, vreme de şapte zile. Din el rezultă însă imediat sensul alegoric, reperabil chiar din primul cânt, atunci cînd eroul este atacat de trei fiare, simbolizând lăcomia, violenţa şi viclenia. Călătoria este una simbolică, de purificare, mai întâi prin raţiune, întruchipată de Vergilius, apoi prin iubire, a cărei exponentă este Beatrice. De aici rezultă un profund sens moral, căci exemplul lui Dante este oferit întregi umanităţi. Epoca istorică evocată, sângerosul ev mediu, ar putea permite şi receptarea unui  suprasens, acela al ieşirii din frământata contemporaneitate a lui Dante, pentru a revigora vechiul Imperiu Roman, în toată gloria pe care o evocă personajele Comediei.

Din acest punct de vedere, lucrarea, în care se recunosc descrieri ale mediului florentin, ale moravurilor vremii, analizate ale situaţiei politice, evocări ale unor personalităţi exemplare, dar şi configuări ale teoriilor ştiinţifice vehiculate în epocă, privind poziţia planetelor în Univers, este o sinteză a culturii şi literaturii medievale. Evocarea vechii Florenţe în opoziţie cu cea contemporană este pentru Dante un prilej de a-şi afirma patriotismul vibrant, de altfel una din coordonatele morale ale cărţii. Alexandru Balaci afirma: “Contemporanietatea sa şi Florenţa sunt temele centrale, axele în jurul cărora se rotesc toate cânturile poemei. Prezentul, Italia, contemporanii şi Florenţa, patria nerecunoscătoare, dar întotdeauna iubită, toate aceste elemente sunt puternic înrădăcinate în mintea şi sufletul poetului, care le poartă cu el în imaginara sa călătorie, în tenebrele Infernului, în cântecele Purgatoriului ori în strălucirea Paradisului”.

Arta dantescă a fost şi ea, alături de celelalte note de valoare, un motiv pentru care secolele nu au putut aşterne umbra peste capodoperă. Stăpân peste arta compoziţiei, poetul îşi organizează edificiul artistic într-o uimitoare impresie de viaţă. Succesiunea dinamică, dar echilibrată a planurilor compoziţionale, puterea de a concentra esenţialul în tablouri memoriabile, gama largă a mijloacelor plastice la care apelează poetul, de la tonurile sumbre ale Infernului la cele luminoase ale Paradisului, precum şi versul fluid şi muzicalitatea limbii literare italiene care se întemeiază prin Dante, toate acestea se reunesc sub semnul unei valori indiscutabile şi, în ordinea marilor capodopere, unice.

Ivită într-un timp în care omul era schematizat şi supus dogmelor, Divina Comedie prefigurează cuceririle Renaşterii, propunând un om stăpânit de pasiuni, de dureri, de aspitaţii care îl ajută să depăşească ameninţarea morţii. Cu toate că a fost poetul  lumii de umbre, Dante afirma triumful vieţii în eternitate, prin raţiune şi iubire, triumful adevărului şi al dreptăţii, nu  numai asupra cetăţii medievale, ci asupra întregului cer înstelat, spre care cititorii lui Dante îşi ridică, invariabil, privirile.

Influenţa asupra literaturii române

Ea însăşi întemeiată pe tradiţiile antichităţii şi ale evului mediu, nutrită din sevele literaturii latine pe care poetul a cunoscut-o şi a preţuit-o, Divina Comedie a devenit de-a lungul timpului reperul umaniştilor, dar şi al modernilor care au regăsit în ea propriile valori.

Fără a se regăsi la un anume scriitor sau într-o anumită operă literară, capodopera italiană a impresiponat cultura română prin marii ei susţinători, care au oferit cititorului, prin comentariul lor pertinent, perspectiva reală asupra acestui mare poet. Preocupările lui Coşbuc, Tudor Vianu sau Alexandru Balaci pentru opera dantescă au confirmat afinitatea culturii noastre pentru sora întru latinitate, atât de strălucit sintetizează în personalitatea lui Dante Alighieri.

Aprecieri critice

“Florenţa, în cazul său, nu e un loc unde se săvârşesc acte absolute, ci expresia durersoasă a unei experienţe existenţiale ce se desfăşoară în întregime pe firul lentei şi inexorabilei curgeri a timpului, pe eroziunea valorilor considerate absolute şi de neînlocuit.”

                                                                                                                             (D’Arco Silvio Avalle)

“Spectacolul care i se înfăţişează poetului străbătând cele trei lumi de dincolo (metaforă a propriei sale situaţii morale – şi a întregii omeniri – în realitatea ei, apoi în perspectiva necesităţii şi posibilităţii ei de îndreptare, de înălţare şi de salvare) demonstrează că personalitatea umană, înzestrată cu lumina raţiunii şi cu puterile liberului arbitru, îşi poate dirija destinul, sustrăgându-se de sub puterea nocivă a patimilor, spre a câştiga astfel demnitate umană, echilibru şi armonie.”

                                                                                                                                             (Ovidiu Drîmba)

Bibliografie: “Compendiu de Literatură Universală pentru bacalaureat”

Autori: Mona Coţofan şi Liliana Balan

Editura: Polirom

Referat realizat de Dark Angel

Dante Alighieri

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Dante Alighieri

Dante Alighieri (*29 mai 1265, Florenţa - †14 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").
"Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav şi liniştit. Avea o faţă lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru şi des, totdeauna cu o căutătură melancolică şi gânditoare" (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).

Cuprins [ascunde] 1 Biografia 2 Opera 2.1 "Vita Nuova" 2.2 "Le Rime" 2.3 "Divina Commedia" 2.4 Opere filozofice şi politice 2.5 Dante – repere bibliografice 3 Dante în româneşte (online) 4 Despre Dante Alighieri în româneşte 5 Legături externe

[modifică] Biografia

Viaţa lui Dante este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa. În acea perioadă, Florenţa era pe cale să devină oraşul cel mai important şi puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi şi meseriaşi înlătură supremaţia nobilimii şi, doi ani mai târziu, se bat primii "fiorini" de aur, monedă forte a comerţului european. Conflictul dintre "Guelfi", fideli autorităţii temporale a papei, şi "Ghibellini", partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai "Sfântului Imperiu Roman", se transformă într-un război între nobili şi burghezie. La naşterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florenţa se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere şi Ghibellinii sunt expulzaţi din oraş. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracţiuni: "bianchi" (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - şi "neri" (negrii).
Dante se naşte la Florenţa pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria. Mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie şi tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa "La Vita Nuova", este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic al graţiei divine, pe care o va cânta exaltat în "La Vita Nuova" şi mai târziu în "Divina Commedia".
Se cunoaşte puţin despre educaţia primită, dar creaţiile sale scot în evidenţă o erudiţie deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia şi retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în "Divina Comedie". În Florenţa, audiază prelegerile de filozofie şi teologie la şcolile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) şi dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiind mai ales pe Aristotel şi pe Toma d'Aquino . Se ştie că în 1285 Dante se afla în Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la vestita Universitate din acest oraş.

Dante Alighieri - portret de Sandro Botticelli

La vârsta de 20 de ani se căsătoreşte cu cu Gemma Di Manetto Donati, aparţinând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni şi Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicaţii puerperale, Dante începe să scrie "La Vita Nuova". În acelaşi timp se angajează în viaţa politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului "Sfântului Imperiu Roman" mitul unei posibile unităţi politice. Totuşi, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluşi de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creaţiei literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiţia ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporaţie artizanală. Dante se înscrie în corporaţia medicilor şi farmaciştilor, şi în cea a bibliotecarilor, cu menţiunea de "poet". Se afiliază fracţiunii "Guelfilor albi", care se opuneau influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295 este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei şase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia "Signoria". La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - "albii" şi "negrii" - din rândul Guelfilor, au fost exilaţi pentru a se menţine liniştea în oraş. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracţiunea "negrilor" preia puterea politică în Florenţa, lui Dante i se interzice prezenţa în oraş şi este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florenţa. Convins că a fost înşelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile "Infernului" din "Divina Comedie".
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranţele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităţilor dintre oraşele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea oraşului Florenţa îl invită să se întoarcă din exil, dar condiţiile umilitoare erau aceleaşi ca pentru un infractor iertat. Dante resipnge cu demnitate invitaţia, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea ("senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai"). În 1319 Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul oraşului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneţia. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie şi moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găseşte şi astăzi mormîntul său, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.

[modifică] Opera

Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generaţia următoare cu Petrarca şi Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renaşterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia şi Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, "Dolce Stil Novo". Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providenţa este determinantă pentru evenimentele din viaţa oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.

[modifică] "Vita Nuova"

Prima operă importantă a lui Dante, "Vita Nuova" ("Viaţa nouă"), a fost scrisă între 1292 şi 1293, la scurt timp după moartea Beatricei. Sensul titlului trebuie căutat în reînnoirea vitală a poetului după întâlnirea cu fiinţa iubită. Volumul conţine 31 sonete şi "canzoni" reunite prin intermediul a 42 de comentarii în proză. În această operă este ilustrată marea iubire ideală a lui Dante pentru Beatrice, amintirea primei întâlniri, previziunea morţii sale şi propria sa relevaţie spirituală susţinută de intensitatea sentimentelor. Dante atribuie experienţei afective o funcţie simbolică de cunoaştere, în afara celei alegorice. "Vita Nuova" este una din cele mai valoroase realizări literare europene din punct de vedere al versificaţiei.

[modifică] "Le Rime"

În această culegere de versuri sunt reunite poezii din tinereţe, o grupare de "rime pietrose" dedicate unei femei cu numele "Pietra", datorită lipsei sale de sensibilitate, în fine un ultim capitol cu poezii pe teme filozofice, în formă de dialoguri cu personaje alegorice, denumite "Justiţia Divină", "Justiţia Umană" şi "Legea".

Dante cu "Divina Commedia" în apropierea intrării în Infern, privind spre Florenţa. În fund cele şapte trepte ale Purgatoriului. Frescă de Domenico di Michelino (1465) în biserica Santa Maria del Fiore, Florenţa

[modifică] "Divina Commedia"

(vezi şi articolul mai extins: Divina Comedie)
Capodopera lui Dante, "Divina Commedia", alegorie în versuri de o precizie şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost "Comedia", adjectivul "divina", folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni ("Inferno", "Purgatorio", "Paradiso"), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice - fiinţa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secţiune cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în "terţete" (terza rima).
Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral şi mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creştine medievale. "Divina Commedia" este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei interioare prin înţelepciune şi dragoste.

Statuia lui Dante la Galleria degli Uffizi, Florenţa

[modifică] Opere filozofice şi politice

• "Il Convivio" ("Banchetul", 1304-1307) a fost proiectat ca o prezentare în 15 volume a cunoştinţelor vremii. Prima carte ar fi fost introducerea iar celelalte 14 ar fi cuprins comentarii detaliate, dar, din păcate, numai primele patru volume au fost terminate. Dante alege "il volgare" (vezi: Literatură italiană), pentru prima dată folosit într-o operă culturală în locul limbii latine.

• "De vulgari eloquentia" ("Cu privire la vorbirea comună", 1303-1305) este un tratat în limba latină de analiză a diverselor stiluri lingvistice şi literare, proiectat în patru cărţi, după obiceiul retoricii medievale. Dante încearcă să stabilească criterii sigure de bună folosire a limbii italiene scrise şi dedică un capitol criticii poeziei italiene. Opera este întreruptă la capitolul XIV al cărţii a doua.

• "De Monarchia" ("Despre monarhie", 1311-1313) tratat politic în latină, scris probabil când împăratul Henric VII se afla în Italia, este o expunere a filozofiei politice a lui Dante, incluzând necesitatea unei structuri multinaţionale a "Sfântului Imperiu Roman", cu o separare completă a bisericii de stat.

[modifică] Dante – repere bibliografice

• Dante Alighieri, Divina Comedie. [I.] Infernul, traducţiune de Maria P. Chiţiu, Craiova, 1883 (traducere nerimată).
• Dante Alighieri, Divina Comedie. II. Purgatoriul, traducţiune de Maria P. Chiţiu, Craiova, 1888 (traducere nerimată).
• Dante Alighieri, Infernul, traducere în versuri de N. Gane, Editura Librăriei Nouă Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi, 1906.
• Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, f. a. [1924]. Cf. şi G. Coşbuc, Opere, VII. Traduceri, Dante, Divina Comedie, 1. Infernul, ediţie critică de Gh. Chivu, prefaţă şi comentarii de Alexandru Duţu, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
• Dante Alighieri, Divina Comedie. Purgatoriul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, f. a. [1927].
• Dante Alighieri, Divina Comedie. Paradisul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, f. a. [1932].
• Dante Alighieri, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932 (traducere în proză).
• Dante Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933 (traducere în proză).
• Dante Alighieri, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934 (traducere în proză).
• Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Eta Boeriu, note şi comentarii de Alexandru Duţu şi Titus Pîrvulescu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965 (numeroase reeditări).
• Dante Alighieri, Opere minore, traduceri de Francisca Băltăceanu, Titus Bărbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Petru Creţia, Ştefan Aug. Doinaş, Sandu Mihai Lăzărescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu; comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Ştefan Aug. Doinaş, Alexandru Duţu; introducere, tabel cronologic şi note introductive de Virgil Cândea, Editura Univers, Bucureşti, 1971.
• Dante, Infernul, interpretare românească, note şi un cuvînt înainte de George Buznea, Editura Univers, Bucureşti, 1975.
• Dante, Purgatoriul, interpretare românească şi note de George Buznea, Editura Univers, Bucureşti, 1978.
• Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, ediţie îngrijită de Titus Pîrvulescu şi prefaţată de Alexandru Ciorănescu (8), Editura Europa, Craiova (9), 1993, cu ilustraţii de Marcel Chirnoagă (reed. 1998, Editura Dacia, Cluj-Napoca).
• Dante Alighieri, Divina Comedie, repovestită pentru cei tineri de Dumitru Trancă, Editura Atlasis, Bucureşti, 1992 (repovestire explicativă în proză).
• Dante Alighieri, Divina Comedie, traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Editura Medicală, Bucureşti, 1999.
• Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romanească, note, comentarii, posfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.

[modifică] Dante în româneşte (online)

• Infernul (trad. de George Pruteanu

[modifică] Despre Dante Alighieri în româneşte

• Laszlo Alexandru, Dante - "Infernul" - O interpretare, în E-Leonardo, nr. 12/2007;
• Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (I), în E-Leonardo, nr. 9/2006;
• Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (II), în E-Leonardo, nr. 10/2006;
• Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (III), în E-Leonardo, nr. 11/2007;
• Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (IV), în E-Leonardo, nr. 12/2007;
• Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (V), în E-Leonardo, nr. 13/2008;
• Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (VI), în E-Leonardo, nr. 14/2009.

[modifică] Legături externe

La Wikisursă există texte originale legate de Dante Alighieri

• it Dante Alighieri: Al principio del cammin di Italiana lingua
• it Divina Commedia - text complet
• Dante Alighieri
• it Dante Alighieri's works: text, concordances and frequency lists
• en Dante Alighieri: The Divine Poet

 Sursa: Dante Alighieri - Wikipedia

Divina Comedie - Wikipedia

Divina Comedie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Divina Comedie: Dante însoţit de poetul Virgiliu şi de Beatrice

Divina Comedie (în italiană: Divina Commedia), cea mai celebră operă a lui Dante Alighieri, este totodată una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. Divina Comedie descrie coborîrea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu şi, în fine, ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Deşi continuă modul caracteristic al literaturii şi stilului medieval (inspiraţie religioasă, tendinţă moralizatoare, limbaj bazat pe percepţia vizuală şi imediată a faptelor), poemul lui Dante tinde către o reprezentare amplă şi dramatică a realităţii, departe de spiritualitatea tipică a epocii sale. Scrisă în dialect toscan, opera a exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării limbii şi literaturii italiene. Iniţial, Dante şi-a intitulat poemul Commedia, în sensul că, după un început dramatic, opera are un final fericit (cum explică autorul însuşi într-o scrisoare adresată lui Cangrande della Scala). Atributul de "divina" i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio în biografia sa "Trattatello in laude di Dante", ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseţi artistice, şi apare pentru prima dată într-o tipăritură din 1555 a editorului veneţian Ludovico Dolce.

Dante Alighieri

Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 şi 1321, acţiunea este situată de autor în primăvara anului 1300, în săptămâna dinainte de Paşte, când Dante înteprinde călătoria în "lumea de dincolo". Este anul sfânt ("Il Grande Giubileo") instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit jumătatea duratei previzibile a lumii.

Cuprins [ascunde] 1 Structura operei 1.1 Infernul 1.2 Purgatoriul 1.3 Paradisul 2 Răsunetul Divinei Comedii 3 Divina Comedie în limba română 4 Legături externe

[modifică] Structura operei

Divina Comedie povesteşte călătoria lui Dante în cele trei lumi ale "vieţii de apoi", în care se proiectează răul şi binele lumii terestre, fiind condus la început de poetul Virgiliu, simbol al raţiunii, apoi de Beatrice, simbol al credinţei. Poemul este compus din trei părţi (trei cantiche: Inferno, Purgatorio, Paradiso), cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cânt introductiv la începutul Infernului, şi este scris în versuri endecasilabice grupate în "terţine" ("terza rima"). Iată primele trei terţine (în traducerea lui Răzvan Codrescu):

Pe calea vieţii-ajuns la jumătate, - A

mă regăsii într-o pădure obscură, - B

căci drumul drept lăsasem a-l străbate - A

Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură - B

era de cruntă, deasă şi-ncâlcită, - C

că şi-azi tresar când gândul ei mă fură! - B

Cu prea puţin e moartea mai cumplită; - C

dar până-a spune cum am dat de bine, - D

voi depăna păţită cu păţită. - C

Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Într-adevăr, călătoria în Infern şi pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea întregii planete, în timp ce Paradisul este o reprezentare simbolică a cosmosului ptolemeic.

[modifică] Infernul

Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, se trezeşte la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu şi o lupoaică. Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieşi din pădure.

Infernul, cântul XXII: Lacul îngheţat al trădării. Desen de Jennifer Strange, Artwork 2003

Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice,fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcţie de păcatele săvârşite, dar şi de personalităţi contemporane, adversari personali sau persoane dispreţuite, trimişi de Dante în Infern pentru a-şi ispăşi viciile. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este şi centrul pământului. Aici intalnesc de asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo si Francesca, sotia unui macelar care intr-un acces de furie si gelozie ii omoara pe amandoi. Această intamplare ii ofera lui Dante o viziune despre dragoste ca un sentiment ce continua si dupa moarte, aducandu-i in acelasi timp amaraciune pentru iubirea sa neimplinita. Astfel opera capata un caracter romantic, opus curentului tanar renascentist al perioadei istorice. Această parte a călătoriei se termină cu vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac îngheţat. De aici, vor ieşi, urcând pentru a vedea din nou "cerul înstelat". Călătorind în lumea fantastică morţilor, Dante duce cu sine toate sentimentele şi pasiunile celor vii, trage după el - cum s-a scris - tot pământul.

[modifică] Purgatoriul

Purgatoriul, cântul XXVII: Binecuvântată fie puritatea inimii!. Desen de Jennifer Strange, 2001

Dante şi Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în faţa muntelui Purgatoriului, pe culmile căruia sălăşuiesc sufletele morţilor care se căiesc de păcatele făcute în viaţă. Muntele este împărţit în şapte cercuri, după tipul viciilor avute (mânie, avariţie, lăcomie etc.) şi durata timpului de căinţă. Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă mai curând din Purgatoriu. Şi aici se regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru care arată bunăvoinţă, cum ar fi prietenii săi din cercul "dolce stil nuovo" sau marii artişti ai trecutului. În vârful muntelui se găseşte Paradisul terestru, care are aspectul unei păduri populată de figuri alegorice. Purgatoriul este o altă ipostază a personalităţii umane care prevesteşte zorile Renaşterii.

[modifică] Paradisul

Ajunşi în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăseşte şi se întoarce în Infern. Din acest moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinţei divine. Paradisul, în opoziţie cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate spre înălţime. Aici este sălaşul celor fără de păcate, al sfinţilor. Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile cereşti cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, dominate de cerul stelelor fixe. La sfîrşitul călătoriei Beatrice îl părăseşte şi Dante, ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se contopeşte cu Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mişcare cerul şi stelele". Dacă în descrierea Infernului şi Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin, în Paradis el este unicul creator. Tradiţia Paradisului nu exista în literatură şi fantezia dantescă a creat-o din propriile resurse, realizând un vers fluid şi de infinită gamă muzicală, corespunzător iradierii oceanului de lumină a Paradisului.

[modifică] Răsunetul Divinei Comedii

Opera lui Dante a devenit în scurt timp celebră. Florenţa lui Lorenzo De Medici din secolul al XV-lea dezvoltase un adevărat cult pentru Dante. Unele ediţii ale Divinei Comedii au fost ilustrate de Sandro Botticelli ( a lucrtat timp de zece ani pentru a ilustra fiecare din cele o sută de cânturi), Michelangelo, Rafael, iar în timpurile moderne de John Flaxman, William Blake, Gustave Doré, Jennifer Strange. Compozitorii Gioacchino Rossini şi Robert Schumann au creat fantezii muzicale, iar Franz Liszt a compus poemul simfonic Dante. Divina Comedie a fost tradusă în peste 25 de limbi. Operele multor scriitori moderni au fost influenţate de creaţia lui Dante: Ezra Pound, T.S.Elliot, Gabriele D'Annunzio, Paul Claudel şi Anna Akhmatova.

[modifică] Divina Comedie în limba română

Divina Comedie impune şi prin perfecţiunea arhitecturii sale, supusă unor rigori geometrice şi muzicale greu de egalat şi de echivalat. Este un motiv în plus ca opera dantescă să constituie o veritabilă piatră de încercare pentru traducători.
Transpunerea ei în limba română echivalează cu un imens pariu, fapt atestat de numele şi de numărul celor care s-au încumetat în această întreprindere: Nicu Gane (în versuri alexandrine), George Coşbuc, Alexandru Marcu (traducere în proză cu gravuri de Mac Constantinescu), Eta Boeriu, Giuseppe Ciffareli, George Pruteanu şi Marian Papahagi. Recent, Răzvan Codrescu a publicat traducerea "Infernului", cu text bilingv, note, comentarii, postfata si bibliografie la zi, la Editura Christiana din Bucuresti. Un loc aparte în cadrul acestor tălmăciri (unele rămase nefinalizate) îl ocupă traducerea realizată de poeta Eta Boeriu, în care, după cum constată criticul Ion Negoiţescu, "poezia curge limpede şi strălucitoare, pe albiile fireşti ale cuvântului românesc, ca printr-o natură pură şi însorită".

[modifică] Legături externe

• Versiunile HTML ale textului din proiectul ELF (varianta originală în italiană şi două traduceri în engleză)
• Textul în italiană
• Desene de Jennifer Strange inspirate din Divina Comedie
• Sursa: Divina Comedie - Wikipedia

RĂZVAN CODRESCU - DANTE ALIGHIERI INTRE VIATA SI OPERA (I-IV)

DANTE ALIGHIERI

INTRE VIATA SI OPERA* (I)

 

Pe linga raportarea la transcendenta divina si la „autoritatile“ consacrate ale Traditiei, fireasca si fundamentala pentru sufletul medieval, doua mobiluri imanente se arata a fi avut un rol decisiv in viata si creatia lui Dante: unul istoric – starea politica a Florentei natale (bellisima e famossisima figlia di Roma – Convivio, I, III, 4), celalalt ideal – dragostea platonica pentru Beatrice (la gloriosa donna della mia mente – Vita Nuova, I, 4).

La nasterea lui Dante Alighieri (1265, cel mai probabil pe 29 mai), fiu de mici seniori ce incepusera sa prinda gustul negustoriei (1), Florenta – Firenze – tindea sa devina cea mai puternica cetate a Italiei de mijloc. Vremurile erau in plina schimbare. Din 1250, un guvern comunal, alcatuit din reprezentanti ai breslelor si negustorimii, pusese stavila vechii suprematii a caselor nobiliare. Doi ani mai tirziu se vor bate la Florenta primii florini de aur, care vor deveni, cum s-a spus, dolarii Europei comerciale. Pe plan politic (dar si cu implicatii religioase specifice lumii catolice), in cetatile italiene se infruntau doua mari tabere: cea a guelfilor, sustinatori ai autoritatii temporale a papilor, si cea a ghibelinilor, aparatori ai primatului politic al imparatilor (2). Acest conflict de vederi si interese, dublat de cel dintre vechea nobilime si burghezia recenta (care in Italia era mai consolidata pe atunci decit in orice alta parte a Europei), constituie cauza numeroaselor infruntari armate dintre cetatile rivale, fiecare avind visul ei hegemonic (situatie reflectata din plin in Divina Comedie, unde patimile politice isi pastreaza acuitatea si dincolo de lumea aceasta). La 1260, in urma bataliei de la Montaperti, Siena predominant ghibelina infringe Florenta predominant guelfa. Alungati si prigoniti, guelfii vor reveni insa in forta dupa 1266, iar puterea lor se va extinde asupra intregii Toscane. Desi au facut agitatie inca multi ani dupa aceea, ghibelinii nu vor mai reusi un reviriment semnificativ, iar declinul lor se va accentua dupa infringerea de la Campaldino (1289), batalie la care a luat parte si Dante insusi (guelf prin traditie familiala). Guelfii se vor scinda insa la rindul lor in Albi (militanti pentru independenta cetatii si de aceea socotiti „ghibelinizanti“) si Negri (favorabili inclinatiilor hegemonice ale papei Bonifaciu VIII), iar adversitatile vor continua sa fie aproape la fel de radicale, o victima ilustra a lor ajungind Dante insusi (angajat politiceste de partea Albilor).

Dincolo de aceste framintari politice, sociale si economice, Florenta se impune insa tot mai mult ca o citadela a culturii, in care studiul si artele iau avint si sint tinute la mare cinste, marcind zorii Renasterii, inca fara nici un antagonism major cu marea mostenire medievala. Il volgare, limba vie, la dolce lingua toscana, se impune tot mai mult in scrierile literare, iar Dante – care o foloseste in scris la paritate cu latina – se va dovedi maestrul ei absolut. Noua poezie italiana, pe urmele liricii trubaduresti, iar pe plan local pe urmele bolognezului Guido Guinizelli (3), ca precursor imediat, recunoscut ca atare in Purg., XXVI, 52-114, isi traieste gratia aurorala in scoala poetica florentina din jurul lui Guido Cavalcanti (Lapo Gianni, Gianni Alfani, Dino Frescobaldi, dar si neflorentinul Cino da Pistoia), de care avea sa se apropie tot mai mult si tinarul Dante (4), ce-i va da si numele cu care a ramas in posteritate: il dolce stil nuovo.

Copilaria lui Dante n-a fost tocmai una fericita, fapt care i-a grabit poate maturizarea. Isi pierde de timpuriu mama – madre bella (poate inca din 1270, dar in orice caz inainte de 1273) (5). In 1277, dupa obiceiul timpului, tatal sau ii arvuneste viitorul, legindu-l printr-un contract matrimonial intre familii (instrumentum dotis) de Gemma di Manetto Donati. Judecind pragmatic, miscarea batrinului Alaghiero nu era rea deloc, caci familia Donati era una de seama si influenta in Florenta. Anima logodnicului de numai 12 ani era insa deja, in secret, daruita altcuiva...

In 1274, cum relateaza pe larg in Vita Nuova, Dante a intilnit-o pentru intiia oara pe Beatrice (Bice), frumoasa fiica a lui Folco Portinari (6) si a Ciliei Caponsacchi, de a carei existenta istorica n-avem motive serioase sa ne indoim, chiar daca Dante o idealizeaza cu mistica devotiune (7), pornind de la modelul trubadurilor provensali, reiterat – nu fara un plus de complexitate – in lirica „stilnovistilor“, cintareti rafinati ai dragostei intelectuale (amore intellettuale) si creatori in serie de donne angelicate. Pare momentul crucial al copilariei lui Dante, daca nu cumva al intregii lui vieti. Incipit vita nova. Aceasta angiola giovanissima („prea tinarul ingeras“) i se infatiseaza parca invaluita intr-o lumina cereasca (vestita di nobilissimo colore, umile e onesto etc.), cum o va recepta constant si mai tirziu (venuta da cielo in terra a miracol mostrare). D'allora innanzi – zice Dante – amore signoreggiò la mia anima (Vita Nuova, II, 20), „De atunci inainte dragostea a pus stapinire pe sufletul/inima mea“. Beatrice devine simbol suprem al iubirii sacralizate, iar in Divina Comedie va intruchipa Teologia, salvatoare a sufletului din intunericul patimilor.

E de presupus ca reala Beatrice nu banuia nimic – sau banuia doar foarte putin – din toate acestea. Poetul pretinde a fi revazut-o abia noua ani mai tirziu, in 1283 (anul in care compune si primul sonet inclus in Vita Nuova), cind ea devenise deja sotia bancherului Simone de' Bardi, de vreme ce o numeste Madonna, titlu care li se atribuia doar femeilor maritate. Desigur, iubirea pura este aceea care nu reclama reciprocitate, dar lui Dante ii place totusi sa creada ca Mona Bice nu-l trateaza chiar cu indiferenta si nu ignora nobila lui adoratie. „Dar – observa Papini – dovada sigura si clara ca Beatrice nu simtea nimic pentru Dante o gasim in faimoasa scena a nuntii. Poetul e dus pe sus de un prieten, poate Guido Cavalcanti, la serbarea unei nunti. Acolo o vede in mod neasteptat pe Beatrice si apar obisnuitele efecte: paloare, tremuraturi, lesin si asa mai departe. De acest lucru isi dau seama femeile care «tot vorbind rideau de mine impreuna cu aceasta prea aleasa» (Vita Nuova, X, 2). [...] Dar cum si de ce ar fi trebuit sa-l iubeasca ea pe Dante? Acel tinar pipernicit (8), subtiat de studiu si de sensibilitatea innascuta, dintr-o familie nici ilustra, nici instarita, inca nedevenit celebru prin faptele sale, foarte indraznet cind scria, dar rusinos si tacut cind era efectiv prezent undeva, nu era de natura sa puna pe jar inima unei neveste prea tinere si nu destul de cultivate pentru a pricepe divinitatea artei si pentru a ghici viitoarea maretie si glorie a elogiatorului ei. Uneori va fi resimtit oarece multumire pentru sonetele si baladele sale de adoratie; si adeseori, ma tem, va fi zimbit in fata naivitatii lui, va fi glumit cu prietenele-i nobile pe la spatele bietului poet“ (trad. rom. cit.).

Nimic nu poate zdruncina insa idealitatea iubirii dantesti, iar in Divina Comedie (dupa 1306) se va implini fagaduinta facuta in finalul Vietii noi (1295): Sì che, se piacere sarà di colui a cui tutte le cose vivono, che la mia vita duri per alquanti anni, io spero di dicer di lei quello che mai non fue detto d'alcuna (9).

Razvan CODRESCU

* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note si comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, aflat sub tipar la Editura Christiana din Bucuresti.

1. In termeni cervantini, Dante era si el un fel de hidalgo (hijo de algo), adica vlastar al unei familii ce se putea mindri cu o anume „evghenie“ (in cazul de fata, un stramos, Cacciaguida degli Elisei, fusese investit cavaler de Conrad III si murise in cea de-a doua Cruciada, catre jumatatea sec. XII). Incercarea de a se redresa prin negot au facut-o destule familii de nobili scapatati, dar putine au reusit cu adevarat. Alaghiero degli Alaghieri, tatal lui Dante, era fiul lui Bellincione si se casatorise nu demult cu Bella (identificata indeobste cu Gabriella degli Abati), iar numele dat viitorului poet (botezat in biserica San Giovanni pe 26 martie 1266) e o contragere diminutivala din Durante (poate chiar in amintirea tatalui Bellei, Durante di Scolaio degli Abati), cum atesta chiar Jacopo Alighieri, unul dintre fiii poetului (Durante, olim vocatus Dante). In ce priveste „supranumele“ Alaghieri sau Alighieri, el ar proveni de la sotia stramosului Cacciaguida, acea enigmatica donna... di val di Pado (cf. Par., XV, 137-138), care fie s-ar fi numit Alaghiera, Alighiera sau Aldighiera, fie ar fi apartinut familiei Aldighieri din Ferrara. Etimologic, unii au pus acest nume in legatura cu vechiul italienesc aghila (literar: aquila), „vultur“, iar altii cu ala, „aripa“, invocind in sprijin nesigura heraldica familiala, ba chiar si nasul acvilin al poetului, care ar fi fost o marca somatica a spitei.

2. Originea acestor doi termeni (fundamentali pentru intelegerea multor episoade din Divina Comedie) se afla in lupta din sec. XII pentru coroana imperiala germana dintre ducii de Saxonia si Bavaria, familia Welfen (de unde „guelf“), si ducii Suabiei, familia Hohenstaufen, ce stapinea castelul Waiblingen (de unde „ghibelin“).

3. Cu al sau Al cor gentil rempaira sempre amore... („Alesei inimi leac mereu iubirea-i...“)

4. Ce pare a fi deprins de timpuriu mestesugul poeziei (dir parole per rima) si inclinatia spre studiu, poate si cu constiinta faptului ca, provenind dintr-o familie nu tocmai bogata, nu-i raminea decit sa se impuna prin propriul talent (ingegno). A fost nu doar admirator si ucenic, ci efectiv prieten al lui Guido Cavalcanti (1259?-1300), pe atunci cel mai mare poet al Florentei.

5. La scurt timp dupa moartea acesteia, tatal sau se recasatoreste (unii sint de parere ca doar convietuieste fara cununie) cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi, cu care-i va avea pe Francesco si pe Tana (Gaetana). Dupa Boccaccio, mai avea si o alta fiica din prima casatorie, devenita sotia unui Leone di Poggio.

6. Acesta, se pare fiesolan dupa neam, bancher cu singe nobil, a fost prior (1282) si membru al Signoriei florentine (1285 si 1287), iar in 1285 a intemeiat celebrul spital de la Santa Maria Nuova. A murit in 1289.

7. S-a vorbit despre legenda sanctae Beatricis si Beata Beatrix (Dante insusi o numeste Beatrice beata), iar lui Papini, in Dante vivo, i se parea ca nici o femeie n-a mai fost vreodata atit de iubita si de glorificata, in afara de Fecioara Maria (cf. Giovanni Papini, „Beatrice n-a raspuns“, trad. rom. de Alexandru Laszlo, in publicatia clujeana E-Leonardo, nr. 5/2004).

8. In secolul al XIX-lea (secolul masuratorilor maniacale) au fost masurate si oasele poetului, stabilindu-se ca nu avusese decit 1, 64 inaltime. Probabil ca portretul pe care i-l face aici Papini nu-i prea departe de realitatea adolescentului Dante. Mai tirziu se va mai implini trupeste si trasaturile se vor mai aspri. Desi reprezentarile de epoca ni-l arata indeobste smead, cu figura marcata, pe linga nasul acvilin, de proeminenta maxilarelor si a barbiei, sint marturii ca in anii exilului purta barba si avea o infatisare grava si dirza. A se vedea si memorabilul portret pe care i-l face Boccaccio (Vita, XX).

9. „Astfel ca, de va fi pe placul celui intru care toate sint vii, ca viata mea sa mai dureze ceva ani, sper sa spun despre dinsa ceea ce nicicind nu s-a mai spus despre vreo alta“.

A APARUT NOUA EDITIE ROMANEASCA A INFERNULUI DANTESC, REALIZATA DE RAZVAN CODRESCU

 DANTE ALIGHIERI

INTRE VIATA SI OPERA* (II)

(Urmare din numarul trecut)

La 18 ani neimpliniti, in 1283, isi pierde si tatal, iar el ramine capul nefericitei familii. Mostenirea parinteasca, desi modesta, il pune la adapost de grijile subzistentei si-i permite sa se ocupe exclusiv de studiu si de poezie, ba chiar sa ia parte la viata mondena si culturala a Florentei, deschizindu-si calea spre viitoarele demnitati publice.

Despre formatia lui Dante nu se stiu prea multe lucruri. In viziunea encomiastica a lui Boccaccio din al sau Trattatello in laude di Dante (III), micutul, in loc sa se joace sau sa trindaveasca in poala parinteasca, si-a dedicat „intreaga copilarie artelor liberale“ (10). Trivium-ul (gramatica, retorica, dialectica) si poate si quadrivium-ul (aritmetica, muzica, geometria, astronomia) le va fi studiat succesiv cu acelasi dascal Romano evocat mai tirziu (Romanus dictator puerorum), mai intii intr-una dintre scolile particulare din oras, de pe la 1272 pina spre 1277, iar apoi, pina spre 1283, dupa unele izvoare carora nu toti le dau credit, in cadrul colegiului franciscan Santa Croce. S-ar putea sa fi trecut si pe la cel dominican de la Santa Maria Novella. Cu batrinul invatat Brunetto Latini (aprox. 1220-1295), despre care Giovanni Villani spune in Cronica sa (VIII, 10) ca a fost primul care, ajuns intr-o vreme si prior al cetatii, a incercat in mod serios sa-i slefuiasca pe florentini (fu cominciatore e maestro in digrossare i Fiorentini), si pe care Dante in Divina Comedie (cf. Inf., XV, 22 si urm.) il prezinta drept dascal al sau, poetul va avea de-a face abia mai tirziu (spre 1287) si nu intr-o forma institutionalizata. Ulterior ar fi trecut pe la vestitele universitati de la Bologna (in 1287) si Paris (in anii exilului), dar de o pregatire sistematica pe acolo nu poate fi vorba. Pina la urma Dante este mai degraba un autodidact, ce-i drept cu cunostinte impresionante, mai ales in domeniul antichitatii latine, al teologiei scolastice apusene, al liricii si epicii medievale, stapinind destul de bine nu numai latina, ci si provensala si chiar franceza. In ce priveste supozitia tirzie ca Dante, alaturi de alti „stilnovisti“, ar fi facut parte din ordinul secret initiatic al asa-numitilor Fedeli d'Amore (pus in legatura cu supralicitatele mistere ale Templierilor si receptat indeobste ca focar obscur de erezie intelectualista), faptul nu prea poate fi documentat pozitiv.

La 20 de ani (unii sustin ca totusi ceva mai tirziu) se casatoreste, in virtutea vechii promessa, cu Gemma di Manetto Donati, cu care va avea patru copii: Jacopo, Pietro, Giovanni (mort prematur) si Antonia (aceasta din urma calugarita pare-se, sub numele de Beatrice, la Manastirea San Stefano degli Ulivi din Ravenna). Se va fi straduit sa fie un sot responsabil, dar cine stie ce sentimente nu va fi nutrit pentru Gemma, cum probabil nici ea pentru el (cind a fost condamnat la exil, ea a preferat sa ramina cu copiii in Florenta, de atunci iesind, practic, din viata lui Dante (11)).

Nu sint semne ca familia sa fi prevalat vreodata in preocuparile sale. Dupa casatorie, viata lui se imparte mai ales intre scris si imperativele cetatenesti (urmarind o cariera in viata publica, la care va accede ceva mai tirziu si cu rezultate nu tocmai fericite). In 1289 il gasim, calare si cu arma in mina, luptind in rindurile guelfilor la Campaldino (iunie) si Caprona (august).

In 1290 moare Beatrice, la numai 24 de ani. Dante marturiseste in Vita Nuova si in Convivio, dar fara sa ofere detalii, a fi trecut pe atunci printr-o criza grava, pe marginea careia s-au facut fel de fel de speculatii de-a lungul timpului. De orice natura ar fi fost criza respectiva, pare a si-o fi autoexorcizat prin lecturi consolatoare (Boethius, Cicero, Augustin) si prin scris. Intre 1293 si 1295 redacteaza, in volgare, imbinind proza cu versurile (cele 42 de capitole cuprind 31 de compozitii rimate, in cea mai mare parte sonete), pseudo-romanul lirico-filosofic intitulat Vita Nuova. Continua totdeodata sa studieze asiduu filosofia (care pentru Dante acopera tot ansamblul stiintei profane) si teologia, adincindu-i indeosebi pe Aristotel si Toma de Aquino. Cum in 1293, prin niste Ordinamenti di giustizia de inspiratie protoburgheza, promulgate de priorul Giano della Bella, nobililor mari si mici (dar si bancherilor „boieriti“) li se blocase accesul la viata politica florentina, tinarul Dante se vazuse nevoit sa-si limiteze preocuparile la activitatea strict intelectuala. Cind in 1295 magnati si popolo grasso cad la intelegere conjuncturala impotriva lui Giano della Bella (pentru care se cere pedeapsa capitala si confiscarea averii), iar legea se imblinzeste si potentatilor cetatii li se redau drepturile civice cu conditia de a se inscrie intr-o corporatie (breasla), Dante se inscrie, ca poeta si cultore di studi filosofici, in corporatia medicilor si spiterilor, careia ii erau anexati si i bibliotecari (in sensul larg de oameni care, intr-un fel sau altul, traiau din carti, care pe atunci se vindeau prin spiterii – in speta, intelectualii, cum am zice noi astazi).

Acum se precizeaza mai bine si incepe sa se ascuta conflictul dintre cele doua factini guelfe, Albii („ghibelinizantii“) si Negrii (numiti asa dupa factiunile omonime pistoieze). Dante a fost, din capul locului, de partea Albilor, desigur si din pricina aversiunii sale fata de papalitatea contemporana in general si de papa Bonifaciu VIII Caetani (1294-1303) in special (cf. si Inf., XIX, 53-57, dar mai ales XXVII, 70 si urm., unde-l numeste lo principe de' novi Farisei). Aici Boccaccio (Vita, IX) e de parere ca „hotarindu-se deci Dante sa mearga pe calea onorurilor trecatoare si a pompei desarte a slujbelor publice, si vazind ca el singur nu putea sa alcatuiasca un al treilea partid, care, fiind foarte drept, sa doboare nedreptatea celorlalte doua, aducindu-le la unire, s-a alaturat aceluia dintre ele care, dupa parerea sa, dadea dovada de mai multa intelepciune si de mai multa dreptate, savirsind necurmat tot ceea ce stia ca era in folosul patriei sale si al cetatenilor ei“ (12).

In acest rastimp de dinainte de 1300 (an in care este plasata aventura extramundana a Divinei Comedii) trebuie sa fi avut loc in viata lui Dante acea abatere de la „drumul drept“ (la dirrita via) care l-a adus in impasul beznei existentiale (la selva oscura), interpretata mai ales ca defectiune morala, ca eclipsa a starii de virtute. Poate fi vorba de enigmatica criza – aparent surmontata prin compunerea expurgatoare a Vietii Noi – din primii ani de dupa moartea Beatricei (vezi mai sus), sau de ceva petrecut dupa 1295 (an din care s-a indepartat temporar de litere si s-a avintat in viata publica), sau poate chiar de intreaga perioada de 10 ani dintre tristul eveniment si inceputul ideal al poemului, in care poetul, ramas fara farul „ochilor Beatricei“, devenise mai lumesc, mai superficial, mai usuratic. Este foarte posibil sa fie vorba de escapadele prin taverne cu Forese Donati, petrecaretul si risipitorul sau var, sau de o anumita evaziune amoroasa, ale carei urme se pot depista, zic unii, in Rime (13). Fioretta, Violetta, Lisetta etc. ar putea fi insa doar fictiuni si pretexte poetice (14), dupa gustul galant al epocii, ceva mai probabil raminind ca o pasiune reala, dar trecatoare sa stea indaratul acelor rime pietrose (in care o Petra/Pietra nu raspunde indragostitului dupa asteptarile lui, provocind incheierea ca Petra è di fuor che dentro petra face). Altii au opinat ca ar fi vorba mai degraba de o „culpa“ spirituala sau intelectuala: tradarea vremelnica a ortodoxiei religioase (prin ispitirea cu averroismul si epicureismul, cum patise il primo amico Guido – cf. si Inf., X, 62-63), sau a ortodoxiei literare (prin vulgarizarea discursului in raport cu exigentele intelectualiste ale „dulcelui stil nou“). Pina la urma investigatia devine otioasa. 

Cert este ca treptat, dupa moartea Beatricei, poetul se implica mai mult in realitatea curenta, in mersul celor lumesti. „A dorit din tot sufletul onorurile si fastul, poate mai mult decit ar fi avut nevoie glorioasa lui virtute“, observa cu dreptate Boccaccio (Vita, XX; trad. rom. cit.). Traind din plin tensiunile politice ale timpului sau, in care nu va intirzia sa se implice efectiv, cu pasiune, dar si cu rectitudine, Dante, pe care s-ar putea spune ca „il doare Florenta“ si „frumoasa tara unde sì rasuna“, prin raportare la vechea unitate si maretie a Imperiului roman, isi va construi o buna parte din opera in jurul figurii imperiale – mit idealist-nostalgic al unei unitati pina la urma utopice in noul context. Pe fondul luptei acerbe intre Albi si Negri, in vara lui 1300 (15), Dante – dupa ce mai inainte (16) fusese membru, se pare in mai multe rinduri, al diferitelor consilii politico-cetatenesti din complicata structura organizatorica a Florentei (Trentasei del Capitano del Popolo, Consiglio dei Savi, Consiglio dei Cento) (17) – este ales prior. Priorii, in numar de sase, erau cei mai inalti magistrati ai executivului florentin, din care se compunea Signoria. Acestia, intre care se numara de-acum si Dante, pe de o parte isi asuma raspunderea de a-i proscrie pe cei mai radicali dintre capii celor doua partide, pentru a face sa scada violenta conflictului dintre Albi si Negri, iar pe de alta parte tuteleaza respingerea vicariatului papal asupra Toscanei. Toate relele i se trag de la acest priorat: Tutti li mali e tutti l'inconvenienti miei dalli infausti comizi del mio priorato ebbono cagione e principio, avea sa scrie el mai tirziu intr-o epistola care nu s-a pastrat, daca e sa-i dam crezare lui Leonardo Bruni (biograf al sau din secolul al XV-lea, in dezacord principial cu abordarea boccacciana, pe care-si propune s-o corijeze). (Va urma)

Razvan CODRESCU

* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, proaspat aparut la Editura Christiana din Bucuresti. In textul reprodus aici in serial, notele de subsol sint numerotate in continuarea celor din numarul precedent, pastrindu-se astfel identitatea lor numerica din volum.

10. S-a mai presupus si ca, fiind de vita nobila, pe linga instructia teoretica, ar fi primit, macar in parte, si o initiere in abilitatile si manierele cavaleresti: „calaria, minuirea armelor, dansul, vinatoarea cu soim“ (R. Ortiz).

11. E de presupus ca rudenia cu Corso Donati, lider al Negrilor, a scutit-o in mare masura de efectele colaterale ale dizgratiei in care cazuse sotul ei.

12. Giovanni Boccaccio, Viata lui Dante, trad. rom. Stefan Crudu, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1965. Vita di Dante si Trattatello in laude di Dante sint doua titluri pentru una si aceeasi scriere boccacciana (redactata in trei variante, cam din 1351 in 1361).

13. Le Rime (pentru care s-a propus la un moment dat, fara succes deplin, si termenul de Il Canzoniere) reprezinta ansamblul poemelor compuse de Dante de-a lungul intregii sale cariere, dar mai ales in prima jumatate a vietii, si care n-au fost incluse in vreo alta opera (cum s-a intimplat, bunaoara, cu cele absorbite in Vita Nuova). Nu este partea cea mai elaborata, dar este, intr-un fel, partea cea mai vie si mai „moderna“ a poeziei lui Dante, pe un registru foarte variat, care merge pe alocuri pina la goliardic si burlesc.

14. Cum este cazul – la alt nivel de transfigurare simbolica si alegorica, mai elaborata si mai intelectualizata – cu acea donna gentile sau pietosa din Convivio, identificata cu Filosofia si indreptatind chiar mai mult decit Beatrice exclamatia perplex-admirativa a lui Cosbuc: „Mare sarlatan acest Dante! A cintat pe o femeie ori un simbol?“ (R. Ortiz).

15. Anul instituirii Jubileului la Roma, de catre acel papa Bonifaciu VIII caruia Albii lui Dante umblau sa-i contracareze pornirile hegemonice, fideli idealului de imperium secular. De altfel, chiar in ajunul alegerii sale ca prior, Dante fusese trimis in ambasada la San Gimignano, in chestiunea refacerii Ligii Toscane a guelfilor (din care faceau parte Florenta, Lucca, Pistoia, Prato si Volterra), de prioritara opozitie fata de pretentiile pontificale.

16. Sigur in 1295-1296, dar se presupune ca si in anii urmatori.

17. Cf. Florentine Tuscany. Structures and Practices of Power, edited by William J. Connell and Andrea Zorzi, Cambridge University Press, Cambridge, 2004; pe scurt, Ramiro Ortiz, „Dante si epoca sa. 2. Italia si Florenta in vremea lui Dante“, in Dante Alighieri, Divina Comedie. Vol. I: Infernul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca“, Bucuresti, f. a. [1924], p. XIII si urm.

DANTE ALIGHIERI INTRE VIATA SI OPERA* (III)

(Urmare din numarul trecut)

In toamna lui 1301, Dante pleaca la Roma, sa reprezinte Comuna dinaintea Curiei papale (cf. Dino Compagni, Cronica, II, 25) (18), in vreme ce la Florenta soseste Carol de Valois (fratele regelui Frantei, Filip cel Frumos), co-uneltitor cu papa Bonifaciu VIII, in scopul de a-i ajuta pe Negri sa preia friiele puterii. In urma loviturii de stat sui generis care are loc, se declanseaza, ca in mai toate situatiile similare din istorie, un intreg sir de razbunari si de epurari preventive, mascate sub aparenta legalitate a unor procese politice. Dante este condamnat in absenta (pe 27 ianuarie 1302), sub acuzatiile false de frauda si uneltire, la excluderea din orice functii publice, la doi ani de exil si la o amenda usturatoare (5000 de fiorini piccoli). Cum nu a acceptat (ca multi altii din tabara sa) sa se prezinte la judecata (ceea ce s-a considerat recunoastere a invinuirilor aduse), a fost osindit ulterior (10 martie) la ardere pe rug in cazul in care ar fi fost prins pe teritoriul comunei florentine.

Dante era inca la Roma (sau poate la Siena, pe drumul de intoarcere) in acea fatidica zi de 27 ianuarie in care i s-a pecetluit destinul. La Florenta, capul rautatilor a fost Cante de' Gabrielli da Gubbio, podestà (19) desemnat de papa si unealta docila a acestuia. Dante va fi inteles ca a fost victima unui scenariu regizat cu viclenie de insusi Bonifaciu VIII, care l-a facut sa zaboveasca la Roma in timp ce la Florenta se dadea lovitura de stat (20). Chiar in anul acela, consfintindu-si triumful, lo principe de' novi Farisei emana bula papala Unam sanctam, prin care se proclama suprematia puterii spirituale asupra celei temporale. N-a apucat insa sa se bucure prea mult de triumful sau, murind in anul urmator, nu inainte sa pateasca umilinta de-a ajunge la mina lui Filip cel Frumos.

In 1303 il regasim la Forlì pe poetul surghiunit, ca secretar si colaborator al lui Scarpetta degli Ordelaffi, ce fusese numit conducator general al oastei exilatilor albi. Cum li se intimpla de regula oamenior de conduita si ideal amestecati printre trepadusii „pragmatici“ ai istoriei, spre sfirsitul anului se rupe de tovarasii de exil, a caror tovarasie o defineste drept malvagia e scempia („perfida si neroada“), hotarind sa-si ia soarta pe cont propriu (far parte per se stesso). Indepartindu-se de Toscana, afla un primo rifugio in Verona, la curtea lui Bartolomeo della Scala (fratele lui Cangrande della Scala, pe care-l cunoaste cu aceasta ocazie si de care-l va lega o lunga prietenie (21)), pina la moartea acestuia (martie 1304).

Incepe de-acum pentru Dante un lung sir de rataciri prin diferite cetati italiene, intre care: Treviso, Padova, Venetia, Sarzana, Casentino, Bologna (unde-si reinnoieste prietenia cu Cino da Pistoia, la rindul lui exilat), Lunigiana, Lucca, Verona (unde se pare ca a stat vreo 5-6 ani, pina spre 1318, sub protectia lui Cangrande della Scala (22)), Ravenna (unde in ultimii ani si-a avut si copiii linga el, Antonia devenind acolo suora Beatrice). Se spune ca ar fi fost la Pisa sau la Genova cind, prin 1312, l-ar fi intilnit pe Francesco Petrarca, pe atunci un baietandru de 8 ani, care venise cu tatal sau, Petracco, sa se inchine lui Henric (in italiana: Arrigo) VII de Luxemburg, unico Principe romano, providential aducator de pace si dreptate in viziunea lui Dante (23) si a ramasitelor ghibeline, incoronat in vara acelui an (29 iunie) imparat la Roma (dar nu de papa, ci doar de legatii papali, si nu la San Pietro, ci la San Giovanni in Laterano...), din pacate lovit de malarie in anul urmator si ducind cu sine in mormint toate nadejdile ce se legasera de noua aventura imperiala. Dupa Villani si Boccaccio, Dante ar fi ajuns si la Paris, prin 1309-1310, trecind si pe la Sorbona, dar astazi faptul este serios pus la indoiala.

Pe fondul acestor peregrinari isi scrie operele de maturitate. Intre 1304 si1307 redacteaza Il Convivio (in traducere: „Ospatul“, scriere eteroclita in limba vulgara, in traditia anticelor Banchete ale intelepciunii, strabatuta si ea de la memoria di quella gloriosa Beatrice, dar din pacate nefinalizata la dimensiunile proiectate) si De vulgari eloquentia (primul tratat al lui Dante in latineasca vremii, consacrat insa tocmai limbii vii, pe care-si propune s-o inalte la demnitatea culturii si creatiei, cum a si reusit de fapt, constient pe de o parte ca intreprinde prima abordare „lingvistica“ a unei limbi vulgare: Cum neminem ante nos de vulgaris eloquentie doctrina quicquam inveniamus tractasse..., iar pe de alta parte ca exista necesitatea unei italiene supradialectale, nimic altceva decit ceea ce numim astazi limba literara, dar careia el ii spune „ilustra“).

In 1306, alegind endecasilabul si tertina (24), incepe redactarea capodoperei sale, Commedia (25) (prim si referential monument al acelei limbi „ilustre“ pe care o invocase principial), la care va lucra pina in proximitatea mortii. In pomenita epistola catre Cangrande della Scala, autorul explica de ce si-a numit poemul Commedia: „Titlul cartii este: «Incepe Comedia lui Dante Alighieri, florentin prin nastere, nu prin purtari». Pentru intelegerea lui trebuie stiut ca vorba comedie vine de la comos, sat, si oda, adica cintec, de unde comedia, cum ar veni: cintec satesc. Si comedia este un anumit fel de povestire poetica, deosebit de toate celelalte. Prin cuprins se deosebeste de tragedie prin aceea ca tragedia este la inceput uimitoare si linistita, la sfirsit sau iesire este plina de duhoare si groaznica; si de aceea e numita de la tragos, adica tap, si oda, cum ar veni: cintec de tap, adica cu miros greu ca al tapului, cum se arata de Seneca in tragediile sale. Comedia in schimb incepe cu ceva aspru, dar cuprinsul ei se incheie in chip fericit, cum se arata de Terentiu in comediile sale. De aici obiceiul unor autori de scrisori de a spune, in urarile lor, in loc de urare «inceput tragic si sfirsit comic». De asemenea se deosebesc in stil: inaltator si sublim al tragediei, iar al comediei scazut si umil, cum hotaraste Horatiu in Poetica lui, unde ingaduie autorilor de comedii sa vorbeasca uneori ca autorii de tragedii si invers: Interdum tamen et vocem comedia tollit,/ Iratusque Chremes tumido delitigat ore;/ Et tragicus plerumque dolet sermo pedestri/ Telephus et Peleus etc. (26). Si prin aceasta se vede limpede de ce opera de fata se numeste comedie. Intr-adevar, daca ne uitam la cuprins, la inceput este groaznica si plina de duhoare, pentru ca e Infernul; la sfirsit fericita, atragatoare si placuta, pentru ca e Paradisul. Iar stilul este scazut si umil, deoarece este in limba vulgara, in care vorbesc si femeile. Si astfel se vede limpede de ce se numeste comedie“ (27).

Se aproximeaza ca Infernul l-ar fi compus cam intre 1306 si 1309, Purgatoriul pina spre 1313, iar Paradisul pina spre 1320, dar e de crezut ca intregul poem a mai avut parte de slefuiri si in perioada ravenneza (Paradisul, de altfel, nu va fi facut public in intregime decit postum, dupa ce ultimele treisprezece cinturi ar fi fost descoperite in chip miraculos, la opt luni de la moartea poetului, de catre fiul sau Jacopo, caruia i s-a aratat in vis, indicindu-i locul (28)). Din pacate, nu a ajuns pina la noi nici un text autograf al poetului, ci doar un numar destul de mare de cópii manuscrise realizate dupa moartea sa (peste 500 numai in Italia, plus alte vreo 200 pe aiurea) (29), o influenta covirsitoare in timp avind-o cele ale lui Boccaccio (de la care s-au conservat trei transcrieri). Un codice extrem de renumit este Codice Vat. Lat. 3199 (Vat), de la Biblioteca Vaticana, identificat de multi cu exemplarul poemului pe care Boccaccio i l-a daruit lui Petrarca intre 1351 si 1353 (30).

In 1312-1313, elaboreaza (probabil incepind inainte de moartea lui Henric VII si terminind imediat dupa), in latina, De Monarchia, a carei axa este raportul dintre sacerdotium si imperium, cu convingerea ca monarhia universala este esentiala fericirii terestre a oamenilor si ca puterea imperiala nu trebuie sa fie supusa celei bisericesti, ci doar „reverentioasa“ fata de aceasta: papei ii revine puterea spirituala, iar imparatului cea temporala. Cele doua puteri sint independente una de cealalta si deriva in egala masura direct de la Dumnezeu. Incheierea este ca Illa igitur reverentia Cesar utatur ad Petrum qua primogenitus filius debet uti ad patrem: ut luce paterne gratie illustratus virtuosius orbem terre irradiet, cui ab Illo solo prefectus est, qui est omnium spiritualium et temporalium gubernator (31).

Egloghe (doua compozitii in versuri latinesti adresate in 1319 eruditului profesor bolognez Giovanni del Virgilio (32), care-l invitase – tot in versuri – la Bologna, sugerindu-i, pe de alta parte, sa lase vulgara si sa se onoreze scriind numai latineste) si Quaestio de aqua et de terra (dizertatie teologico-filosofico-stiintifica tinuta de Dante la biserica Sant’Elena din Verona, in prezenta clerului local, pe 20 ianuarie 1320, cu prilejul unei calatorii la Mantova invecinata) sint ultimile lui scrieri, periferice in ansamblul operei. (Va urma)

Razvan CODRESCU

Note:

* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, proaspat aparut la Editura Christiana din Bucuresti. In textul reprodus aici in serial, notele de subsol sint numerotate in continuarea celor din numarul precedent, pastrindu-se astfel identitatea lor numerica din volum.

18. Faptul ca Dante insusi nu se refera niciodata la ea, si nici un cronicar meticulos ca Villani n-o pomeneste, i-a facut pe unii sa se indoiasca de realitatea acestei ambasade. Boccaccio (Vita, XXV) il confirma pe Compagni, punind pe seama lui Dante si urmatoarea replica: „Daca eu ma duc, cine ramine? Daca eu ramin, cine se duce?“ (ca exemplificare a afirmatiei ca „dupa cite spun contemporanii sai, s-a aratat a fi foarte increzut si nu i s-a parut ca ar pretui mai putin decit pretuia“ – trad. rom. cit.).

19. Sef suprem al justitiei si al armatei, care, dupa lege, nu trebuia sa fie originar din cetate. Cante de' Gabrielli provenea dintr-o influenta familie senioriala din Gubbio (Umbria).

20. Dante fusese capul acelei ambasade. Ceilalti doi ambasadori, subordonati lui, fusesera sloboziti sa transmita acasa vointa papei, numai el fiind retinut, cu parsivenie protocolara.

21. S-a spus ca a fost omul viu pe care Dante l-ar fi pretuit cel mai mult in viata lui.

22. Acestuia i-a adresat, in 1317, o celebra epistola in latineste (Magnifico atque victorioso domino domino Cani Grandi de la Scala sacratissimi Cesarei Principatus in urbe Verona et civitate Vicentie Vicario generali), fundamentala pentru interpretarea Divinei Comedii si indeosebi a Paradisului (pe care i l-a si dedicat). Autenticitatea scrisorii a fost uneori pusa la indoiala, dar fara argumente decisive.

23. A se vedea, pe linga De Monarchia, epistolele in latineste trimise catre Universis et singulis Ytalie Regibus et Senatoribus alme Urbis nec non Ducibus Marchionibus Comitibus atque Populis, cu apelul de a-l sustine pe Henric, catre inmeritus scelestissimis Florentinis intrinsecis, invitindu-i pe cei de acasa sa nu opuna rezistenta acestuia (vor fi insa primii care o vor face!), si catre insusi efemerul imparat: Sanctissimo gloriosissimo atque felicissimo triumphatori et domino singulari domino Henrico divina providentia Romanorum Regi et semper Augusto – aceasta din urma in numele „tuturor toscanilor doritori de pace pe pamint“. Desigur, Dante vedea in acest Sfint Imperiu romano-germanic, dincolo de implinirea unui ideal istoric, si marea sansa a intoarcerii lui in patria natala (mereu invocatul natìo loco).

24. Dante a tinut sa-si structureze intregul poem pe simbolistica crestina a numarului 3, in acord cu dogma trinitara, cu tripartitia lumii de dincolo, cu cele trei mari virtuti paulinice (credinta, nadejdea, dragostea – cf. mai ales I Cor. 13, 13), poate si cu cele trei stadii ale misticii (purgativ, iluminativ, unitiv), ca si cu teoria augustiniana a trihotomiei fiintei umane (spirit, suflet, trup) in analogie cu trinitatea divina: poemul numara 3 parti, fiecare cu cite 33 de cinturi (in cazul Infernului adaugindu-se si cintul introductiv al intregii Comedii), avind ca unitate strofica tertina, iar fiecare tertina – cum versul este de 11 silabe – continind la rindul ei 33 de silabe. Numarul insumat al cinturilor din cele trei parti (cantiche) este de 100 – multiplul perfect al lui 10, numarul care in vechea doctrina pitagoreica reprezenta Tetraktys-ul (suma primelor patru numere: 1+2+3+4), simbolizind creatia universala, armonia cosmica, totalitatea dinamica (cf. si Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles. Mythes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, édition revue et corigée, Robert Laffont/Jupiter, Paris, 1982, art. „Dix“). 

25. Dante n-a numit-o el insusi „Divina“, ci acest epitet ii va fi fost atribuit pentru prima oara de catre Boccaccio, dar de impus s-a impus mult mai tirziu, numai dupa ce in 1555 a aparut, la Venetia, prima editie efectiv intitulata Divina Commedia (ingrijita de Lodovico Dolce si tiparita de Gabriele Giolito de' Ferrari). Totusi Ramiro Ortiz (in ed. cit., p. XLIII) scrie: „Intiia data cind gasim titlul fericit de Divina Comedia, e in editia venetiana din 1529, cu comentariul lui Cristoforo Landino, din care am luat frumoasele xilografii ce impodobesc editia de fata“! Daca Ramiro Ortiz se inseala, de unde a luat totusi xilografiile?! Intrigat, am verificat si am constat urmatoarele: exista, intr-adevar, o editie venetiana din 1529, cu xilografiile respective (folosite pina la urma si in editia de fata) si cu comentariul lui Christophoro Landino, Fiorentino. Colofonul ne mai informeaza: Stampato in Venetia per Iacob del Burgofranco [Iacopo Borgofranco], Pavese. Ad instantia del nobile messere Lucantonio Giunta, Fiorentino. Pe pagina de titlu, insa, nici pomeneala de „Divina Comedia“! Calificativul exista, ce-i drept, dar ii este atribuit lui Dante: Comedia di Danthe Alighieri, poeta divino... E limpede ca Ramiro Ortiz n-avea cum sa se insele el insusi, dar ne-a inselat pe noi! Si asta, probabil, numai ca sa-si poata sustine o alta afirmatie falsa, din Introducere (p. 6): „O veche dorinta a mea era aceea sa vad reproduse intr-o editie moderna a Commediei, minunatele xilografii cu care e impodobita editio princeps a poemei dantesti. Multumita bunavointei Editurii „Cartea Romaneasca“ [...] pot azi sa-mi vad implinita vechea dorinta“. Numai ca editia din 1529 nu este in nici un fel o editio princeps (vezi si nota 30)! Indaratul mistificarii nu poate fi decit un soi de dispret cordial pentru periferia valaha. Si fapt este ca treaba „a tinut“...

26. Horatiu, Ars poetica, 93-96: Totusi comedia-si inalta uneori glasul, / plin de minie, si Chremes se cearta cu vorbe umflate / si-n tragedie se vaita cu vorbe de rind nu o data / Telephus si Peleu...

27. „Scrisoarea catre Cangrande de la Scala“, trad. rom. Petru Cretia, in Dante, Opere minore, Ed. Univers, Bucuresti, 1971, pp. 746-747. Prin sintagma „opere minore“ sint desemnate, prin traditie, celelalte scrieri ale lui Dante in raport cu Divina Comedie.

28. Cf. Boccaccio, Vita, XXVI; in ed. rom. cit. – pp. 137-139. Martor la descoperirea lor ar fi fost un oarecare Piero di Giardino (mort deja la data cind scria Boccaccio...), notar si fost ucenic al lui Dante.

29. Cel mai vechi codice datat care s-a pastrat – Landiano 190 (La) – fiind din 1336, de la Biblioteca Passerini Landi din Piacenza, secondat de unul din 1337 – Codice 180 (Triv) – de la Biblioteca Trivulziana din Milano, probabil cel mai faimos si mai intrebuintat dintre toate cele din perioada preboccacciana (deci de dinainte de 1350). Cele mai multe date din acest paragraf le-am preluat selectiv din editia ingrijita de Daniele Mattalia (Dante Alighieri, La Divina Commedia, I. Inferno, settima ristampa, Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 1996).

30. Din a doua jumatate a secolului al XV-lea vor incepe sa circule editiile tiparite. Editio princeps este considerata cea din Foligno, a lui Giovanni [Johann] Neumeister din Magonza [Mainz], scoasa in aprilie 1472 si urmata citeva luni mai tirziu de o editie venetiana si de alta mantovana. Pentru alte editii, pina la cele mai recente, a se vedea, in continuare, Reperele bibliografice.

31. „Prin urmare, Cezarul [Imparatul] sa se poarte fata de Petru [Papa] cu respectul cu care primul nascut trebuie sa se poarte fata de parintele sau: pentru ca, luminat cu razele harului parintesc, el sa lumineze mai puternic globul pamintesc, in fruntea caruia a fost pus de catre Acela care este singur stapinitor al tuturor celor spirituale si temporale“ (trad. rom. Francisca Baltaceanu, Titus Barbulescu, Sandu Mihai Lazarescu, ed. cit., p. 688).

32. Acesta, adevarat precursor al umanistilor renascentisti de mai tirziu, era de fapt fiul unui Antonio, del Virgilio fiind doar o porecla, pe care i-o atrasese marele lui cult pentru poetul latin. In Vita di Dante (XVI), Boccaccio reproduce, cu elogii, epitaful de 14 versuri latinesti pe care maestrul Giovanni del Virgilio i l-a alcatuit lui Dante: Theologus Dantes, nullius dogmatis expers quod foveat claro philosophia sinu etc.

DANTE ALIGHIERI INTRE VIATA SI OPERA* (IV)

(Urmare din numarul trecut)

Deja ilustru si precumpanitor preocupat de studiile si scrierile sale, Dante pare tot mai resemnat, dupa 1313 (mai exact, dupa fulgeratoarea moarte la Buonconvento a lui Henric VII, survenita in vara acelui an), cu conditia de exilat. Cind in 1315 i se ofera posibilitatea de a reveni la Florenta, dar in conditii inacceptabil de umilitoare (plata unei sume de bani si un fel de cersire a milei publice in ziua de Sf. Ioan, constind intr-un ceremonial de inchinare – asa-numita offerta – in fata oficialilor cetatii), ii scrie unui „amic florentin“ (cleric, dupa adresare), in probabil cea mai cunoscuta dintre epistolele sale, cu o indignare mindra, dar totusi senina: „Nu e aceasta calea de intoarcere in patrie, Parinte al meu. Daca insa, de catre domnia ta intii, apoi de catre altii, se va gasi alta cale, care sa nu fie straina de faima si de cinstea lui Dante [que fame Dantisque honori non deroget], pe aceea voi primi-o de buna, cu pasi nesovaielnici. Iar daca, pentru a intra in Florenta, nu se afla nici una de felul acesta, atunci nu voi mai intra niciodata in Florenta. Si de ce as intra? N-am sa vad oare de oriunde chipul soarelui si al stelelor? Oare, fara sa fiu silit mai intii sa ma intorc in oras umilit, injosit chiar in fata locuitorilor Florentei, nu voi putea oriunde sub cer gindi foarte dulcile adevaruri? Si nici piinea n-are sa-mi lipseasca [Quippe nec panis deficiet]“ (Opere minore, ed. rom. cit., pp. 740-741) (33).

In 1319 este invitat la Ravenna ca oaspete de onoare al lui Guido Novello da Polenta, seniorul locului. Sint pentru Dante vremuri linistite si inlesnite, de tirzie bucurie: e inconjurat de un cerc de admiratori cultivati si fideli, in frunte cu insusi stapinul cetatii, precum si de propria progenitura (feciorii Jacopo si Pietro nu erau nici ei straini de pasiunea literelor, iar mai tirziu vor scrie comentarii notabile la Commedia parinteasca (34) si vor face ei insisi versuri).

Cu cele mai bune ginduri, cu toata pretuirea si increderea, nimeni altul decit discipolul si binefacatorul sau, Guido Novello da Polenta, fara sa poata banui citusi de putin grimasa destinului, il trimite intr-o importanta misiune diplomatica la Venetia, ce a fost sa fie ultimul lui drum. Era vara anului 1321. Dante avea 56 de ani, era inca in deplina putere si nu si-a dezmintit abilitatea si experienta de negociator, implinindu-si cu succes misiunea. Dar iata ca pe drumul de intoarcere, prin partile mlastinoase dinspre Comacchio, l-a lovit necrutatoare malaria, ca si pe nefericitul imparat mort inainte de a-i fi implinit visul imperial. A ajuns la Ravenna numai ca sa zaca pe patul mortii. Eforturile disperate de a-l salva ale priceputului medic Fiducio de' Milotti au ramas zadarnice, ca si lacrimile fierbinti ale Antoniei – sora Beatrice – care se va fi rugat toata noaptea cu monahiile in capela manastirii. Poetul s-a stins in pragul marelui praznic al Inaltarii Sfintei Cruci, in noaptea de 13 spre 14 septembrie 1321, procopsind Ravenna cu cel mai de seama mormint al ei.

Boccaccio (Vita, XIV) tine sa ne incredinteze ca a murit spovedit si impartasit (secondo la cristiana religione ogni ecclesiastico sacramento umilmente e con divozione ricevuto). A fost ingropat intr-un sarcofag de marmura simpla, in coasta bisericii San Pier Maggiore, zisa apoi a Sfintului Francisc. Guido Novello da Polenta, care i-a organizat funeralii festive si a tinut cu acel prilej un afectat discurs (uno ornato e lungo sermone), intentiona sa-i ridice ulterior si un monument funerar pe masura, dar a pierdut in anul urmator cirma Ravennei si planul nu s-a mai putut realiza. Abia in 1483, la initiativa si pe cheltuiala lui Bernardo Bembo (tatal lui Pietro Bembo, scriitorul cardinal), ambasador al Venetiei la Ravenna, se amenajeaza un ansamblu mai somptuos, cu un basorelief lucrat de Pietro Lombardo. Constructia in stil neo-clasic care-l adaposteste astazi dateaza din 1780.

Incepind inca din 1396, dar mai ales cu Lorenzo de’ Medici (1449-1492), florentinii au tot incercat, dornici sa repare nedreptatea si ingratitudinea antecesorilor, sa-i aduca osemintele la Florenta. De teama unui rapt, un frate Santi, in a doua jumatate a secolului al XV-lea, le-a pus intr-o racla si le-a zidit intr-un perete al bisericii, astfel ca in 1519, cind s-a obtinut dezlegarea papala pentru stramutarea lor in cetatea de pe Arno, nu s-a aflat decit un mormint gol, cu doar citeva urme de oase si frunze de laur. Descoperite din intimplare vreo patru veacuri mai tirziu (27 mai 1865), ramasitele poetului au fost reasezate in sarcofagul de marmura, unde odihnesc pina azi. Florentinii i-au ridicat si ei, in 1829, la Santa Croce, un monument comemorativ, vegheat, expiator, de cuvintele pe care Dante insusi le-a inchipuit ca intimpinare solemna a lui Vergiliu (Inf., IV, 80): Onorate l'altissimo poeta!

Razvan CODRESCU

Note:

* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, proaspat aparut la Editura Christiana din Bucuresti. In textul reprodus aici in serial, notele de subsol sint numerotate in continuarea celor din numarul precedent, pastrindu-se astfel identitatea lor numerica din volum.

33. Acest refuz demn se pare ca a iritat autoritatile florentine, prigoana rasfringindu-se si asupra urmasilor poetului. Abia la doua decenii de la moartea lui Dante, fiul Jacopo obtine in sfirsit recuperarea bunurilor parintesti confiscate.

34. Chiose alla Cantica dell' Inferno di Dante Alighieri attribuite a suo figlio Jacopo, Florenta, 1842 (reed. 1915), si Petri Allagherii super Dantis ipsius genitoris Comoediam Commentarium, Florenta, 1845 (reed. Montecassino, 1865).

DANTE IN ROMANESTE*

Dante Alighieri, Divina Comedie. [I.] Infernul, traductiune de Maria P. Chitiu, Craiova, 1883 (traducere nerimata).

Dante Alighieri, Divina Comedie. II. Purgatoriul, traductiune de Maria P. Chitiu, Craiova, 1888 (traducere nerimata).

Dante Alighieri, Infernul, traducere in versuri de N. Gane, Editura Librariei Noua Iliescu, Grossu & Comp., Iasi, 1906.

Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1924]. Cf. si G. Cosbuc, Opere, VII. Traduceri, Dante, Divina Comedie, 1. Infernul, editie critica de Gh. Chivu, prefata si comentarii de Alexandru Dutu, Editura Minerva, Bucuresti, 1985. 

Dante Alighieri, Divina Comedie. Purgatoriul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1927].

Dante Alighieri, Divina Comedie. Paradisul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1932].

Dante Alighieri, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1932 (traducere in proza).

Dante Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1933 (traducere in proza).

Dante Alighieri, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1934 (traducere in proza).

Dante Alighieri, Divina Comedie, in romaneste de Eta Boeriu, note si comentarii de Alexandru Dutu si Titel Pirvulescu, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1965 (numeroase reeditari).

Dante Alighieri, Opere minore, traduceri de Francisca Baltaceanu, Titus Barbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Candea, Petru Cretia, Stefan Aug. Doinas, Sandu Mihai Lazarescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu; comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Candea, Stefan Aug. Doinas, Alexandru Dutu; introducere, tabel cronologic si note introductive de Virgil Candea, Editura Univers, Bucuresti, 1971.

Dante, Infernul, interpretare romaneasca, note si un cuvint inainte de George Buznea, Editura Univers, Bucuresti, 1975.

Dante Alighieri, Divina Comedie, in romaneste de Giuseppe Cifarelli, editie ingrijita de Titus Pirvulescu si prefatata de Alexandru Cioranescu**, Editura Europa, Craiova***, 1993.

Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2006.

Note:

* Am avut in vedere aici numai textele intrate in circuitul public prin volume tiparite. Ce a ramas de pe urma uriasei munci a regretatului Marian Papahagi (traducere, note, comentarii, excursuri, liste bibliografice) sper sa se regaseasca in curind intr-o editie profesionala si cit mai bine raspindita. Am aflat intre timp ca fiica acestuia, d-ra Irina Papahagi, continua traducerea de acolo de unde a lasat-o tatal sau (Purgatoriul, VII). Sint oarecum la curent si cu versiunea romaneasca la care lucreaza de multa vreme d-l George Pruteanu (si care poate fi partial accesata pe internet), dorindu-i o cit mai grabnica si frumoasa finalizare. E reconfortant sa stii ca ai tovarasi de drum in vremuri aparent atit de neprielnice si ca Dante, ca Dragostea insasi, ne mai poate oricind taia calea in abito leggier di peregrino...

** Regretatul Alexandru Cioranescu (1911-1999) tradusese el insusi Divina Comedie... in franceza (Lausanne, 1964). Nici italianul (postum) si nici romanul (antum) n-au reusit sa cucereasca publicul limbilor de destinatie. Chiar renuntind la rima, romanul a reusit mai bine, dar trebuie sa se tina seama ca era un mare profesionist al literaturii, in vreme ce italianul nu era decit un functionar bancar!

*** Orasul Craiova ocupa un loc aparte in destinul romanesc al lui Dante. Aici au aparut, in 1883 si 1888, primele „traductiuni” integrale ale Infernului si Purgatoriului (Maria P. Chitiu); aici au aparut, intre 1932 si 1934, cele trei volume ilustrate ale traducerii in proza a lui Alexandru Marcu; aici, la Editura Ramuri, in 1945 sau 1946, a aparut traducerea in versuri a Infernului – pe care regret ca nu o cunosc direct (preiau indatorat cele citeva informatii colportate pe internet, in special de catre d-l Alexandru Laszlo) – realizata de I. A. Tundrea (medic interbelic mort spre sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, caruia inteleg ca in 1999, la peste o jumatate de veac de la moarte, i-a aparut, prin efortul urmasilor, si traducerea romaneasca integrala a Divinei Comedii, dar la... Editura Medicala din Bucuresti si intr-un tiraj „confidential”); in fine, tot aici avea sa apara, la 35 de ani de la moartea traducatorului, versiunea modesta, dar induiosatoare a sirguinciosului Cifarelli.

 Preluat din PUNCTE CARDINALE (Noiembrie -Decembrie 2006 şi ianuarie, Februarie şi Martie 2007)