vineri, 30 aprilie 2010

RĂZVAN CODRESCU - DANTE ALIGHIERI INTRE VIATA SI OPERA (I-IV)

DANTE ALIGHIERI
INTRE VIATA SI OPERA* (I)
 
Pe linga raportarea la transcendenta divina si la „autoritatile“ consacrate ale Traditiei, fireasca si fundamentala pentru sufletul medieval, doua mobiluri imanente se arata a fi avut un rol decisiv in viata si creatia lui Dante: unul istoric – starea politica a Florentei natale (bellisima e famossisima figlia di RomaConvivio, I, III, 4), celalalt ideal – dragostea platonica pentru Beatrice (la gloriosa donna della mia menteVita Nuova, I, 4).
La nasterea lui Dante Alighieri (1265, cel mai probabil pe 29 mai), fiu de mici seniori ce incepusera sa prinda gustul negustoriei (1), Florenta – Firenze – tindea sa devina cea mai puternica cetate a Italiei de mijloc. Vremurile erau in plina schimbare. Din 1250, un guvern comunal, alcatuit din reprezentanti ai breslelor si negustorimii, pusese stavila vechii suprematii a caselor nobiliare. Doi ani mai tirziu se vor bate la Florenta primii florini de aur, care vor deveni, cum s-a spus, dolarii Europei comerciale. Pe plan politic (dar si cu implicatii religioase specifice lumii catolice), in cetatile italiene se infruntau doua mari tabere: cea a guelfilor, sustinatori ai autoritatii temporale a papilor, si cea a ghibelinilor, aparatori ai primatului politic al imparatilor (2). Acest conflict de vederi si interese, dublat de cel dintre vechea nobilime si burghezia recenta (care in Italia era mai consolidata pe atunci decit in orice alta parte a Europei), constituie cauza numeroaselor infruntari armate dintre cetatile rivale, fiecare avind visul ei hegemonic (situatie reflectata din plin in Divina Comedie, unde patimile politice isi pastreaza acuitatea si dincolo de lumea aceasta). La 1260, in urma bataliei de la Montaperti, Siena predominant ghibelina infringe Florenta predominant guelfa. Alungati si prigoniti, guelfii vor reveni insa in forta dupa 1266, iar puterea lor se va extinde asupra intregii Toscane. Desi au facut agitatie inca multi ani dupa aceea, ghibelinii nu vor mai reusi un reviriment semnificativ, iar declinul lor se va accentua dupa infringerea de la Campaldino (1289), batalie la care a luat parte si Dante insusi (guelf prin traditie familiala). Guelfii se vor scinda insa la rindul lor in Albi (militanti pentru independenta cetatii si de aceea socotiti „ghibelinizanti“) si Negri (favorabili inclinatiilor hegemonice ale papei Bonifaciu VIII), iar adversitatile vor continua sa fie aproape la fel de radicale, o victima ilustra a lor ajungind Dante insusi (angajat politiceste de partea Albilor).
Dincolo de aceste framintari politice, sociale si economice, Florenta se impune insa tot mai mult ca o citadela a culturii, in care studiul si artele iau avint si sint tinute la mare cinste, marcind zorii Renasterii, inca fara nici un antagonism major cu marea mostenire medievala. Il volgare, limba vie, la dolce lingua toscana, se impune tot mai mult in scrierile literare, iar Dante – care o foloseste in scris la paritate cu latina – se va dovedi maestrul ei absolut. Noua poezie italiana, pe urmele liricii trubaduresti, iar pe plan local pe urmele bolognezului Guido Guinizelli (3), ca precursor imediat, recunoscut ca atare in Purg., XXVI, 52-114, isi traieste gratia aurorala in scoala poetica florentina din jurul lui Guido Cavalcanti (Lapo Gianni, Gianni Alfani, Dino Frescobaldi, dar si neflorentinul Cino da Pistoia), de care avea sa se apropie tot mai mult si tinarul Dante (4), ce-i va da si numele cu care a ramas in posteritate: il dolce stil nuovo.
Copilaria lui Dante n-a fost tocmai una fericita, fapt care i-a grabit poate maturizarea. Isi pierde de timpuriu mama – madre bella (poate inca din 1270, dar in orice caz inainte de 1273) (5). In 1277, dupa obiceiul timpului, tatal sau ii arvuneste viitorul, legindu-l printr-un contract matrimonial intre familii (instrumentum dotis) de Gemma di Manetto Donati. Judecind pragmatic, miscarea batrinului Alaghiero nu era rea deloc, caci familia Donati era una de seama si influenta in Florenta. Anima logodnicului de numai 12 ani era insa deja, in secret, daruita altcuiva...
In 1274, cum relateaza pe larg in Vita Nuova, Dante a intilnit-o pentru intiia oara pe Beatrice (Bice), frumoasa fiica a lui Folco Portinari (6) si a Ciliei Caponsacchi, de a carei existenta istorica n-avem motive serioase sa ne indoim, chiar daca Dante o idealizeaza cu mistica devotiune (7), pornind de la modelul trubadurilor provensali, reiterat – nu fara un plus de complexitate – in lirica „stilnovistilor“, cintareti rafinati ai dragostei intelectuale (amore intellettuale) si creatori in serie de donne angelicate. Pare momentul crucial al copilariei lui Dante, daca nu cumva al intregii lui vieti. Incipit vita nova. Aceasta angiola giovanissima („prea tinarul ingeras“) i se infatiseaza parca invaluita intr-o lumina cereasca (vestita di nobilissimo colore, umile e onesto etc.), cum o va recepta constant si mai tirziu (venuta da cielo in terra a miracol mostrare). D'allora innanzi – zice Dante – amore signoreggiò la mia anima (Vita Nuova, II, 20), „De atunci inainte dragostea a pus stapinire pe sufletul/inima mea“. Beatrice devine simbol suprem al iubirii sacralizate, iar in Divina Comedie va intruchipa Teologia, salvatoare a sufletului din intunericul patimilor.
E de presupus ca reala Beatrice nu banuia nimic – sau banuia doar foarte putin – din toate acestea. Poetul pretinde a fi revazut-o abia noua ani mai tirziu, in 1283 (anul in care compune si primul sonet inclus in Vita Nuova), cind ea devenise deja sotia bancherului Simone de' Bardi, de vreme ce o numeste Madonna, titlu care li se atribuia doar femeilor maritate. Desigur, iubirea pura este aceea care nu reclama reciprocitate, dar lui Dante ii place totusi sa creada ca Mona Bice nu-l trateaza chiar cu indiferenta si nu ignora nobila lui adoratie. „Dar – observa Papini – dovada sigura si clara ca Beatrice nu simtea nimic pentru Dante o gasim in faimoasa scena a nuntii. Poetul e dus pe sus de un prieten, poate Guido Cavalcanti, la serbarea unei nunti. Acolo o vede in mod neasteptat pe Beatrice si apar obisnuitele efecte: paloare, tremuraturi, lesin si asa mai departe. De acest lucru isi dau seama femeile care «tot vorbind rideau de mine impreuna cu aceasta prea aleasa» (Vita Nuova, X, 2). [...] Dar cum si de ce ar fi trebuit sa-l iubeasca ea pe Dante? Acel tinar pipernicit (8), subtiat de studiu si de sensibilitatea innascuta, dintr-o familie nici ilustra, nici instarita, inca nedevenit celebru prin faptele sale, foarte indraznet cind scria, dar rusinos si tacut cind era efectiv prezent undeva, nu era de natura sa puna pe jar inima unei neveste prea tinere si nu destul de cultivate pentru a pricepe divinitatea artei si pentru a ghici viitoarea maretie si glorie a elogiatorului ei. Uneori va fi resimtit oarece multumire pentru sonetele si baladele sale de adoratie; si adeseori, ma tem, va fi zimbit in fata naivitatii lui, va fi glumit cu prietenele-i nobile pe la spatele bietului poet“ (trad. rom. cit.).
Nimic nu poate zdruncina insa idealitatea iubirii dantesti, iar in Divina Comedie (dupa 1306) se va implini fagaduinta facuta in finalul Vietii noi (1295): Sì che, se piacere sarà di colui a cui tutte le cose vivono, che la mia vita duri per alquanti anni, io spero di dicer di lei quello che mai non fue detto d'alcuna (9).
Razvan CODRESCU
* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note si comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, aflat sub tipar la Editura Christiana din Bucuresti.
1. In termeni cervantini, Dante era si el un fel de hidalgo (hijo de algo), adica vlastar al unei familii ce se putea mindri cu o anume „evghenie“ (in cazul de fata, un stramos, Cacciaguida degli Elisei, fusese investit cavaler de Conrad III si murise in cea de-a doua Cruciada, catre jumatatea sec. XII). Incercarea de a se redresa prin negot au facut-o destule familii de nobili scapatati, dar putine au reusit cu adevarat. Alaghiero degli Alaghieri, tatal lui Dante, era fiul lui Bellincione si se casatorise nu demult cu Bella (identificata indeobste cu Gabriella degli Abati), iar numele dat viitorului poet (botezat in biserica San Giovanni pe 26 martie 1266) e o contragere diminutivala din Durante (poate chiar in amintirea tatalui Bellei, Durante di Scolaio degli Abati), cum atesta chiar Jacopo Alighieri, unul dintre fiii poetului (Durante, olim vocatus Dante). In ce priveste „supranumele“ Alaghieri sau Alighieri, el ar proveni de la sotia stramosului Cacciaguida, acea enigmatica donna... di val di Pado (cf. Par., XV, 137-138), care fie s-ar fi numit Alaghiera, Alighiera sau Aldighiera, fie ar fi apartinut familiei Aldighieri din Ferrara. Etimologic, unii au pus acest nume in legatura cu vechiul italienesc aghila (literar: aquila), „vultur“, iar altii cu ala, „aripa“, invocind in sprijin nesigura heraldica familiala, ba chiar si nasul acvilin al poetului, care ar fi fost o marca somatica a spitei.
2. Originea acestor doi termeni (fundamentali pentru intelegerea multor episoade din Divina Comedie) se afla in lupta din sec. XII pentru coroana imperiala germana dintre ducii de Saxonia si Bavaria, familia Welfen (de unde „guelf“), si ducii Suabiei, familia Hohenstaufen, ce stapinea castelul Waiblingen (de unde „ghibelin“).
3. Cu al sau Al cor gentil rempaira sempre amore... („Alesei inimi leac mereu iubirea-i...“)
4. Ce pare a fi deprins de timpuriu mestesugul poeziei (dir parole per rima) si inclinatia spre studiu, poate si cu constiinta faptului ca, provenind dintr-o familie nu tocmai bogata, nu-i raminea decit sa se impuna prin propriul talent (ingegno). A fost nu doar admirator si ucenic, ci efectiv prieten al lui Guido Cavalcanti (1259?-1300), pe atunci cel mai mare poet al Florentei.
5. La scurt timp dupa moartea acesteia, tatal sau se recasatoreste (unii sint de parere ca doar convietuieste fara cununie) cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi, cu care-i va avea pe Francesco si pe Tana (Gaetana). Dupa Boccaccio, mai avea si o alta fiica din prima casatorie, devenita sotia unui Leone di Poggio.
6. Acesta, se pare fiesolan dupa neam, bancher cu singe nobil, a fost prior (1282) si membru al Signoriei florentine (1285 si 1287), iar in 1285 a intemeiat celebrul spital de la Santa Maria Nuova. A murit in 1289.
7. S-a vorbit despre legenda sanctae Beatricis si Beata Beatrix (Dante insusi o numeste Beatrice beata), iar lui Papini, in Dante vivo, i se parea ca nici o femeie n-a mai fost vreodata atit de iubita si de glorificata, in afara de Fecioara Maria (cf. Giovanni Papini, „Beatrice n-a raspuns“, trad. rom. de Alexandru Laszlo, in publicatia clujeana E-Leonardo, nr. 5/2004).
8. In secolul al XIX-lea (secolul masuratorilor maniacale) au fost masurate si oasele poetului, stabilindu-se ca nu avusese decit 1, 64 inaltime. Probabil ca portretul pe care i-l face aici Papini nu-i prea departe de realitatea adolescentului Dante. Mai tirziu se va mai implini trupeste si trasaturile se vor mai aspri. Desi reprezentarile de epoca ni-l arata indeobste smead, cu figura marcata, pe linga nasul acvilin, de proeminenta maxilarelor si a barbiei, sint marturii ca in anii exilului purta barba si avea o infatisare grava si dirza. A se vedea si memorabilul portret pe care i-l face Boccaccio (Vita, XX).
9. „Astfel ca, de va fi pe placul celui intru care toate sint vii, ca viata mea sa mai dureze ceva ani, sper sa spun despre dinsa ceea ce nicicind nu s-a mai spus despre vreo alta“.

A APARUT NOUA EDITIE ROMANEASCA A INFERNULUI DANTESC, REALIZATA DE RAZVAN CODRESCU
 DANTE ALIGHIERI
INTRE VIATA SI OPERA* (II)
(Urmare din numarul trecut)
La 18 ani neimpliniti, in 1283, isi pierde si tatal, iar el ramine capul nefericitei familii. Mostenirea parinteasca, desi modesta, il pune la adapost de grijile subzistentei si-i permite sa se ocupe exclusiv de studiu si de poezie, ba chiar sa ia parte la viata mondena si culturala a Florentei, deschizindu-si calea spre viitoarele demnitati publice.
Despre formatia lui Dante nu se stiu prea multe lucruri. In viziunea encomiastica a lui Boccaccio din al sau Trattatello in laude di Dante (III), micutul, in loc sa se joace sau sa trindaveasca in poala parinteasca, si-a dedicat „intreaga copilarie artelor liberale“ (10). Trivium-ul (gramatica, retorica, dialectica) si poate si quadrivium-ul (aritmetica, muzica, geometria, astronomia) le va fi studiat succesiv cu acelasi dascal Romano evocat mai tirziu (Romanus dictator puerorum), mai intii intr-una dintre scolile particulare din oras, de pe la 1272 pina spre 1277, iar apoi, pina spre 1283, dupa unele izvoare carora nu toti le dau credit, in cadrul colegiului franciscan Santa Croce. S-ar putea sa fi trecut si pe la cel dominican de la Santa Maria Novella. Cu batrinul invatat Brunetto Latini (aprox. 1220-1295), despre care Giovanni Villani spune in Cronica sa (VIII, 10) ca a fost primul care, ajuns intr-o vreme si prior al cetatii, a incercat in mod serios sa-i slefuiasca pe florentini (fu cominciatore e maestro in digrossare i Fiorentini), si pe care Dante in Divina Comedie (cf. Inf., XV, 22 si urm.) il prezinta drept dascal al sau, poetul va avea de-a face abia mai tirziu (spre 1287) si nu intr-o forma institutionalizata. Ulterior ar fi trecut pe la vestitele universitati de la Bologna (in 1287) si Paris (in anii exilului), dar de o pregatire sistematica pe acolo nu poate fi vorba. Pina la urma Dante este mai degraba un autodidact, ce-i drept cu cunostinte impresionante, mai ales in domeniul antichitatii latine, al teologiei scolastice apusene, al liricii si epicii medievale, stapinind destul de bine nu numai latina, ci si provensala si chiar franceza. In ce priveste supozitia tirzie ca Dante, alaturi de alti „stilnovisti“, ar fi facut parte din ordinul secret initiatic al asa-numitilor Fedeli d'Amore (pus in legatura cu supralicitatele mistere ale Templierilor si receptat indeobste ca focar obscur de erezie intelectualista), faptul nu prea poate fi documentat pozitiv.
La 20 de ani (unii sustin ca totusi ceva mai tirziu) se casatoreste, in virtutea vechii promessa, cu Gemma di Manetto Donati, cu care va avea patru copii: Jacopo, Pietro, Giovanni (mort prematur) si Antonia (aceasta din urma calugarita pare-se, sub numele de Beatrice, la Manastirea San Stefano degli Ulivi din Ravenna). Se va fi straduit sa fie un sot responsabil, dar cine stie ce sentimente nu va fi nutrit pentru Gemma, cum probabil nici ea pentru el (cind a fost condamnat la exil, ea a preferat sa ramina cu copiii in Florenta, de atunci iesind, practic, din viata lui Dante (11)).
Nu sint semne ca familia sa fi prevalat vreodata in preocuparile sale. Dupa casatorie, viata lui se imparte mai ales intre scris si imperativele cetatenesti (urmarind o cariera in viata publica, la care va accede ceva mai tirziu si cu rezultate nu tocmai fericite). In 1289 il gasim, calare si cu arma in mina, luptind in rindurile guelfilor la Campaldino (iunie) si Caprona (august).
In 1290 moare Beatrice, la numai 24 de ani. Dante marturiseste in Vita Nuova si in Convivio, dar fara sa ofere detalii, a fi trecut pe atunci printr-o criza grava, pe marginea careia s-au facut fel de fel de speculatii de-a lungul timpului. De orice natura ar fi fost criza respectiva, pare a si-o fi autoexorcizat prin lecturi consolatoare (Boethius, Cicero, Augustin) si prin scris. Intre 1293 si 1295 redacteaza, in volgare, imbinind proza cu versurile (cele 42 de capitole cuprind 31 de compozitii rimate, in cea mai mare parte sonete), pseudo-romanul lirico-filosofic intitulat Vita Nuova. Continua totdeodata sa studieze asiduu filosofia (care pentru Dante acopera tot ansamblul stiintei profane) si teologia, adincindu-i indeosebi pe Aristotel si Toma de Aquino. Cum in 1293, prin niste Ordinamenti di giustizia de inspiratie protoburgheza, promulgate de priorul Giano della Bella, nobililor mari si mici (dar si bancherilor „boieriti“) li se blocase accesul la viata politica florentina, tinarul Dante se vazuse nevoit sa-si limiteze preocuparile la activitatea strict intelectuala. Cind in 1295 magnati si popolo grasso cad la intelegere conjuncturala impotriva lui Giano della Bella (pentru care se cere pedeapsa capitala si confiscarea averii), iar legea se imblinzeste si potentatilor cetatii li se redau drepturile civice cu conditia de a se inscrie intr-o corporatie (breasla), Dante se inscrie, ca poeta si cultore di studi filosofici, in corporatia medicilor si spiterilor, careia ii erau anexati si i bibliotecari (in sensul larg de oameni care, intr-un fel sau altul, traiau din carti, care pe atunci se vindeau prin spiterii – in speta, intelectualii, cum am zice noi astazi).
Acum se precizeaza mai bine si incepe sa se ascuta conflictul dintre cele doua factini guelfe, Albii („ghibelinizantii“) si Negrii (numiti asa dupa factiunile omonime pistoieze). Dante a fost, din capul locului, de partea Albilor, desigur si din pricina aversiunii sale fata de papalitatea contemporana in general si de papa Bonifaciu VIII Caetani (1294-1303) in special (cf. si Inf., XIX, 53-57, dar mai ales XXVII, 70 si urm., unde-l numeste lo principe de' novi Farisei). Aici Boccaccio (Vita, IX) e de parere ca „hotarindu-se deci Dante sa mearga pe calea onorurilor trecatoare si a pompei desarte a slujbelor publice, si vazind ca el singur nu putea sa alcatuiasca un al treilea partid, care, fiind foarte drept, sa doboare nedreptatea celorlalte doua, aducindu-le la unire, s-a alaturat aceluia dintre ele care, dupa parerea sa, dadea dovada de mai multa intelepciune si de mai multa dreptate, savirsind necurmat tot ceea ce stia ca era in folosul patriei sale si al cetatenilor ei“ (12).
In acest rastimp de dinainte de 1300 (an in care este plasata aventura extramundana a Divinei Comedii) trebuie sa fi avut loc in viata lui Dante acea abatere de la „drumul drept“ (la dirrita via) care l-a adus in impasul beznei existentiale (la selva oscura), interpretata mai ales ca defectiune morala, ca eclipsa a starii de virtute. Poate fi vorba de enigmatica criza – aparent surmontata prin compunerea expurgatoare a Vietii Noi – din primii ani de dupa moartea Beatricei (vezi mai sus), sau de ceva petrecut dupa 1295 (an din care s-a indepartat temporar de litere si s-a avintat in viata publica), sau poate chiar de intreaga perioada de 10 ani dintre tristul eveniment si inceputul ideal al poemului, in care poetul, ramas fara farul „ochilor Beatricei“, devenise mai lumesc, mai superficial, mai usuratic. Este foarte posibil sa fie vorba de escapadele prin taverne cu Forese Donati, petrecaretul si risipitorul sau var, sau de o anumita evaziune amoroasa, ale carei urme se pot depista, zic unii, in Rime (13). Fioretta, Violetta, Lisetta etc. ar putea fi insa doar fictiuni si pretexte poetice (14), dupa gustul galant al epocii, ceva mai probabil raminind ca o pasiune reala, dar trecatoare sa stea indaratul acelor rime pietrose (in care o Petra/Pietra nu raspunde indragostitului dupa asteptarile lui, provocind incheierea ca Petra è di fuor che dentro petra face). Altii au opinat ca ar fi vorba mai degraba de o „culpa“ spirituala sau intelectuala: tradarea vremelnica a ortodoxiei religioase (prin ispitirea cu averroismul si epicureismul, cum patise il primo amico Guidocf. si Inf., X, 62-63), sau a ortodoxiei literare (prin vulgarizarea discursului in raport cu exigentele intelectualiste ale „dulcelui stil nou“). Pina la urma investigatia devine otioasa. 
Cert este ca treptat, dupa moartea Beatricei, poetul se implica mai mult in realitatea curenta, in mersul celor lumesti. „A dorit din tot sufletul onorurile si fastul, poate mai mult decit ar fi avut nevoie glorioasa lui virtute“, observa cu dreptate Boccaccio (Vita, XX; trad. rom. cit.). Traind din plin tensiunile politice ale timpului sau, in care nu va intirzia sa se implice efectiv, cu pasiune, dar si cu rectitudine, Dante, pe care s-ar putea spune ca „il doare Florenta“ si „frumoasa tara unde rasuna“, prin raportare la vechea unitate si maretie a Imperiului roman, isi va construi o buna parte din opera in jurul figurii imperiale – mit idealist-nostalgic al unei unitati pina la urma utopice in noul context. Pe fondul luptei acerbe intre Albi si Negri, in vara lui 1300 (15), Dante – dupa ce mai inainte (16) fusese membru, se pare in mai multe rinduri, al diferitelor consilii politico-cetatenesti din complicata structura organizatorica a Florentei (Trentasei del Capitano del Popolo, Consiglio dei Savi, Consiglio dei Cento) (17) – este ales prior. Priorii, in numar de sase, erau cei mai inalti magistrati ai executivului florentin, din care se compunea Signoria. Acestia, intre care se numara de-acum si Dante, pe de o parte isi asuma raspunderea de a-i proscrie pe cei mai radicali dintre capii celor doua partide, pentru a face sa scada violenta conflictului dintre Albi si Negri, iar pe de alta parte tuteleaza respingerea vicariatului papal asupra Toscanei. Toate relele i se trag de la acest priorat: Tutti li mali e tutti l'inconvenienti miei dalli infausti comizi del mio priorato ebbono cagione e principio, avea sa scrie el mai tirziu intr-o epistola care nu s-a pastrat, daca e sa-i dam crezare lui Leonardo Bruni (biograf al sau din secolul al XV-lea, in dezacord principial cu abordarea boccacciana, pe care-si propune s-o corijeze). (Va urma)
Razvan CODRESCU
* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, proaspat aparut la Editura Christiana din Bucuresti. In textul reprodus aici in serial, notele de subsol sint numerotate in continuarea celor din numarul precedent, pastrindu-se astfel identitatea lor numerica din volum.
10. S-a mai presupus si ca, fiind de vita nobila, pe linga instructia teoretica, ar fi primit, macar in parte, si o initiere in abilitatile si manierele cavaleresti: „calaria, minuirea armelor, dansul, vinatoarea cu soim“ (R. Ortiz).
11. E de presupus ca rudenia cu Corso Donati, lider al Negrilor, a scutit-o in mare masura de efectele colaterale ale dizgratiei in care cazuse sotul ei.
12. Giovanni Boccaccio, Viata lui Dante, trad. rom. Stefan Crudu, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1965. Vita di Dante si Trattatello in laude di Dante sint doua titluri pentru una si aceeasi scriere boccacciana (redactata in trei variante, cam din 1351 in 1361).
13. Le Rime (pentru care s-a propus la un moment dat, fara succes deplin, si termenul de Il Canzoniere) reprezinta ansamblul poemelor compuse de Dante de-a lungul intregii sale cariere, dar mai ales in prima jumatate a vietii, si care n-au fost incluse in vreo alta opera (cum s-a intimplat, bunaoara, cu cele absorbite in Vita Nuova). Nu este partea cea mai elaborata, dar este, intr-un fel, partea cea mai vie si mai „moderna“ a poeziei lui Dante, pe un registru foarte variat, care merge pe alocuri pina la goliardic si burlesc.
14. Cum este cazul – la alt nivel de transfigurare simbolica si alegorica, mai elaborata si mai intelectualizata – cu acea donna gentile sau pietosa din Convivio, identificata cu Filosofia si indreptatind chiar mai mult decit Beatrice exclamatia perplex-admirativa a lui Cosbuc: „Mare sarlatan acest Dante! A cintat pe o femeie ori un simbol?“ (R. Ortiz).
15. Anul instituirii Jubileului la Roma, de catre acel papa Bonifaciu VIII caruia Albii lui Dante umblau sa-i contracareze pornirile hegemonice, fideli idealului de imperium secular. De altfel, chiar in ajunul alegerii sale ca prior, Dante fusese trimis in ambasada la San Gimignano, in chestiunea refacerii Ligii Toscane a guelfilor (din care faceau parte Florenta, Lucca, Pistoia, Prato si Volterra), de prioritara opozitie fata de pretentiile pontificale.
16. Sigur in 1295-1296, dar se presupune ca si in anii urmatori.
17. Cf. Florentine Tuscany. Structures and Practices of Power, edited by William J. Connell and Andrea Zorzi, Cambridge University Press, Cambridge, 2004; pe scurt, Ramiro Ortiz, „Dante si epoca sa. 2. Italia si Florenta in vremea lui Dante“, in Dante Alighieri, Divina Comedie. Vol. I: Infernul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca“, Bucuresti, f. a. [1924], p. XIII si urm.


DANTE ALIGHIERI INTRE VIATA SI OPERA* (III)
(Urmare din numarul trecut)
In toamna lui 1301, Dante pleaca la Roma, sa reprezinte Comuna dinaintea Curiei papale (cf. Dino Compagni, Cronica, II, 25) (18), in vreme ce la Florenta soseste Carol de Valois (fratele regelui Frantei, Filip cel Frumos), co-uneltitor cu papa Bonifaciu VIII, in scopul de a-i ajuta pe Negri sa preia friiele puterii. In urma loviturii de stat sui generis care are loc, se declanseaza, ca in mai toate situatiile similare din istorie, un intreg sir de razbunari si de epurari preventive, mascate sub aparenta legalitate a unor procese politice. Dante este condamnat in absenta (pe 27 ianuarie 1302), sub acuzatiile false de frauda si uneltire, la excluderea din orice functii publice, la doi ani de exil si la o amenda usturatoare (5000 de fiorini piccoli). Cum nu a acceptat (ca multi altii din tabara sa) sa se prezinte la judecata (ceea ce s-a considerat recunoastere a invinuirilor aduse), a fost osindit ulterior (10 martie) la ardere pe rug in cazul in care ar fi fost prins pe teritoriul comunei florentine.
Dante era inca la Roma (sau poate la Siena, pe drumul de intoarcere) in acea fatidica zi de 27 ianuarie in care i s-a pecetluit destinul. La Florenta, capul rautatilor a fost Cante de' Gabrielli da Gubbio, podestà (19) desemnat de papa si unealta docila a acestuia. Dante va fi inteles ca a fost victima unui scenariu regizat cu viclenie de insusi Bonifaciu VIII, care l-a facut sa zaboveasca la Roma in timp ce la Florenta se dadea lovitura de stat (20). Chiar in anul acela, consfintindu-si triumful, lo principe de' novi Farisei emana bula papala Unam sanctam, prin care se proclama suprematia puterii spirituale asupra celei temporale. N-a apucat insa sa se bucure prea mult de triumful sau, murind in anul urmator, nu inainte sa pateasca umilinta de-a ajunge la mina lui Filip cel Frumos.
In 1303 il regasim la Forlì pe poetul surghiunit, ca secretar si colaborator al lui Scarpetta degli Ordelaffi, ce fusese numit conducator general al oastei exilatilor albi. Cum li se intimpla de regula oamenior de conduita si ideal amestecati printre trepadusii „pragmatici“ ai istoriei, spre sfirsitul anului se rupe de tovarasii de exil, a caror tovarasie o defineste drept malvagia e scempia („perfida si neroada“), hotarind sa-si ia soarta pe cont propriu (far parte per se stesso). Indepartindu-se de Toscana, afla un primo rifugio in Verona, la curtea lui Bartolomeo della Scala (fratele lui Cangrande della Scala, pe care-l cunoaste cu aceasta ocazie si de care-l va lega o lunga prietenie (21)), pina la moartea acestuia (martie 1304).
Incepe de-acum pentru Dante un lung sir de rataciri prin diferite cetati italiene, intre care: Treviso, Padova, Venetia, Sarzana, Casentino, Bologna (unde-si reinnoieste prietenia cu Cino da Pistoia, la rindul lui exilat), Lunigiana, Lucca, Verona (unde se pare ca a stat vreo 5-6 ani, pina spre 1318, sub protectia lui Cangrande della Scala (22)), Ravenna (unde in ultimii ani si-a avut si copiii linga el, Antonia devenind acolo suora Beatrice). Se spune ca ar fi fost la Pisa sau la Genova cind, prin 1312, l-ar fi intilnit pe Francesco Petrarca, pe atunci un baietandru de 8 ani, care venise cu tatal sau, Petracco, sa se inchine lui Henric (in italiana: Arrigo) VII de Luxemburg, unico Principe romano, providential aducator de pace si dreptate in viziunea lui Dante (23) si a ramasitelor ghibeline, incoronat in vara acelui an (29 iunie) imparat la Roma (dar nu de papa, ci doar de legatii papali, si nu la San Pietro, ci la San Giovanni in Laterano...), din pacate lovit de malarie in anul urmator si ducind cu sine in mormint toate nadejdile ce se legasera de noua aventura imperiala. Dupa Villani si Boccaccio, Dante ar fi ajuns si la Paris, prin 1309-1310, trecind si pe la Sorbona, dar astazi faptul este serios pus la indoiala.
Pe fondul acestor peregrinari isi scrie operele de maturitate. Intre 1304 si1307 redacteaza Il Convivio (in traducere: „Ospatul“, scriere eteroclita in limba vulgara, in traditia anticelor Banchete ale intelepciunii, strabatuta si ea de la memoria di quella gloriosa Beatrice, dar din pacate nefinalizata la dimensiunile proiectate) si De vulgari eloquentia (primul tratat al lui Dante in latineasca vremii, consacrat insa tocmai limbii vii, pe care-si propune s-o inalte la demnitatea culturii si creatiei, cum a si reusit de fapt, constient pe de o parte ca intreprinde prima abordare „lingvistica“ a unei limbi vulgare: Cum neminem ante nos de vulgaris eloquentie doctrina quicquam inveniamus tractasse..., iar pe de alta parte ca exista necesitatea unei italiene supradialectale, nimic altceva decit ceea ce numim astazi limba literara, dar careia el ii spune „ilustra“).
In 1306, alegind endecasilabul si tertina (24), incepe redactarea capodoperei sale, Commedia (25) (prim si referential monument al acelei limbi „ilustre“ pe care o invocase principial), la care va lucra pina in proximitatea mortii. In pomenita epistola catre Cangrande della Scala, autorul explica de ce si-a numit poemul Commedia: „Titlul cartii este: «Incepe Comedia lui Dante Alighieri, florentin prin nastere, nu prin purtari». Pentru intelegerea lui trebuie stiut ca vorba comedie vine de la comos, sat, si oda, adica cintec, de unde comedia, cum ar veni: cintec satesc. Si comedia este un anumit fel de povestire poetica, deosebit de toate celelalte. Prin cuprins se deosebeste de tragedie prin aceea ca tragedia este la inceput uimitoare si linistita, la sfirsit sau iesire este plina de duhoare si groaznica; si de aceea e numita de la tragos, adica tap, si oda, cum ar veni: cintec de tap, adica cu miros greu ca al tapului, cum se arata de Seneca in tragediile sale. Comedia in schimb incepe cu ceva aspru, dar cuprinsul ei se incheie in chip fericit, cum se arata de Terentiu in comediile sale. De aici obiceiul unor autori de scrisori de a spune, in urarile lor, in loc de urare «inceput tragic si sfirsit comic». De asemenea se deosebesc in stil: inaltator si sublim al tragediei, iar al comediei scazut si umil, cum hotaraste Horatiu in Poetica lui, unde ingaduie autorilor de comedii sa vorbeasca uneori ca autorii de tragedii si invers: Interdum tamen et vocem comedia tollit,/ Iratusque Chremes tumido delitigat ore;/ Et tragicus plerumque dolet sermo pedestri/ Telephus et Peleus etc. (26). Si prin aceasta se vede limpede de ce opera de fata se numeste comedie. Intr-adevar, daca ne uitam la cuprins, la inceput este groaznica si plina de duhoare, pentru ca e Infernul; la sfirsit fericita, atragatoare si placuta, pentru ca e Paradisul. Iar stilul este scazut si umil, deoarece este in limba vulgara, in care vorbesc si femeile. Si astfel se vede limpede de ce se numeste comedie“ (27).
Se aproximeaza ca Infernul l-ar fi compus cam intre 1306 si 1309, Purgatoriul pina spre 1313, iar Paradisul pina spre 1320, dar e de crezut ca intregul poem a mai avut parte de slefuiri si in perioada ravenneza (Paradisul, de altfel, nu va fi facut public in intregime decit postum, dupa ce ultimele treisprezece cinturi ar fi fost descoperite in chip miraculos, la opt luni de la moartea poetului, de catre fiul sau Jacopo, caruia i s-a aratat in vis, indicindu-i locul (28)). Din pacate, nu a ajuns pina la noi nici un text autograf al poetului, ci doar un numar destul de mare de cópii manuscrise realizate dupa moartea sa (peste 500 numai in Italia, plus alte vreo 200 pe aiurea) (29), o influenta covirsitoare in timp avind-o cele ale lui Boccaccio (de la care s-au conservat trei transcrieri). Un codice extrem de renumit este Codice Vat. Lat. 3199 (Vat), de la Biblioteca Vaticana, identificat de multi cu exemplarul poemului pe care Boccaccio i l-a daruit lui Petrarca intre 1351 si 1353 (30).
In 1312-1313, elaboreaza (probabil incepind inainte de moartea lui Henric VII si terminind imediat dupa), in latina, De Monarchia, a carei axa este raportul dintre sacerdotium si imperium, cu convingerea ca monarhia universala este esentiala fericirii terestre a oamenilor si ca puterea imperiala nu trebuie sa fie supusa celei bisericesti, ci doar „reverentioasa“ fata de aceasta: papei ii revine puterea spirituala, iar imparatului cea temporala. Cele doua puteri sint independente una de cealalta si deriva in egala masura direct de la Dumnezeu. Incheierea este ca Illa igitur reverentia Cesar utatur ad Petrum qua primogenitus filius debet uti ad patrem: ut luce paterne gratie illustratus virtuosius orbem terre irradiet, cui ab Illo solo prefectus est, qui est omnium spiritualium et temporalium gubernator (31).
Egloghe (doua compozitii in versuri latinesti adresate in 1319 eruditului profesor bolognez Giovanni del Virgilio (32), care-l invitase – tot in versuri – la Bologna, sugerindu-i, pe de alta parte, sa lase vulgara si sa se onoreze scriind numai latineste) si Quaestio de aqua et de terra (dizertatie teologico-filosofico-stiintifica tinuta de Dante la biserica Sant’Elena din Verona, in prezenta clerului local, pe 20 ianuarie 1320, cu prilejul unei calatorii la Mantova invecinata) sint ultimile lui scrieri, periferice in ansamblul operei. (Va urma)
Razvan CODRESCU
Note:
* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, proaspat aparut la Editura Christiana din Bucuresti. In textul reprodus aici in serial, notele de subsol sint numerotate in continuarea celor din numarul precedent, pastrindu-se astfel identitatea lor numerica din volum.
18. Faptul ca Dante insusi nu se refera niciodata la ea, si nici un cronicar meticulos ca Villani n-o pomeneste, i-a facut pe unii sa se indoiasca de realitatea acestei ambasade. Boccaccio (Vita, XXV) il confirma pe Compagni, punind pe seama lui Dante si urmatoarea replica: „Daca eu ma duc, cine ramine? Daca eu ramin, cine se duce?“ (ca exemplificare a afirmatiei ca „dupa cite spun contemporanii sai, s-a aratat a fi foarte increzut si nu i s-a parut ca ar pretui mai putin decit pretuia“ – trad. rom. cit.).
19. Sef suprem al justitiei si al armatei, care, dupa lege, nu trebuia sa fie originar din cetate. Cante de' Gabrielli provenea dintr-o influenta familie senioriala din Gubbio (Umbria).
20. Dante fusese capul acelei ambasade. Ceilalti doi ambasadori, subordonati lui, fusesera sloboziti sa transmita acasa vointa papei, numai el fiind retinut, cu parsivenie protocolara.
21. S-a spus ca a fost omul viu pe care Dante l-ar fi pretuit cel mai mult in viata lui.
22. Acestuia i-a adresat, in 1317, o celebra epistola in latineste (Magnifico atque victorioso domino domino Cani Grandi de la Scala sacratissimi Cesarei Principatus in urbe Verona et civitate Vicentie Vicario generali), fundamentala pentru interpretarea Divinei Comedii si indeosebi a Paradisului (pe care i l-a si dedicat). Autenticitatea scrisorii a fost uneori pusa la indoiala, dar fara argumente decisive.
23. A se vedea, pe linga De Monarchia, epistolele in latineste trimise catre Universis et singulis Ytalie Regibus et Senatoribus alme Urbis nec non Ducibus Marchionibus Comitibus atque Populis, cu apelul de a-l sustine pe Henric, catre inmeritus scelestissimis Florentinis intrinsecis, invitindu-i pe cei de acasa sa nu opuna rezistenta acestuia (vor fi insa primii care o vor face!), si catre insusi efemerul imparat: Sanctissimo gloriosissimo atque felicissimo triumphatori et domino singulari domino Henrico divina providentia Romanorum Regi et semper Augusto – aceasta din urma in numele „tuturor toscanilor doritori de pace pe pamint“. Desigur, Dante vedea in acest Sfint Imperiu romano-germanic, dincolo de implinirea unui ideal istoric, si marea sansa a intoarcerii lui in patria natala (mereu invocatul natìo loco).
24. Dante a tinut sa-si structureze intregul poem pe simbolistica crestina a numarului 3, in acord cu dogma trinitara, cu tripartitia lumii de dincolo, cu cele trei mari virtuti paulinice (credinta, nadejdea, dragostea – cf. mai ales I Cor. 13, 13), poate si cu cele trei stadii ale misticii (purgativ, iluminativ, unitiv), ca si cu teoria augustiniana a trihotomiei fiintei umane (spirit, suflet, trup) in analogie cu trinitatea divina: poemul numara 3 parti, fiecare cu cite 33 de cinturi (in cazul Infernului adaugindu-se si cintul introductiv al intregii Comedii), avind ca unitate strofica tertina, iar fiecare tertina – cum versul este de 11 silabe – continind la rindul ei 33 de silabe. Numarul insumat al cinturilor din cele trei parti (cantiche) este de 100 – multiplul perfect al lui 10, numarul care in vechea doctrina pitagoreica reprezenta Tetraktys-ul (suma primelor patru numere: 1+2+3+4), simbolizind creatia universala, armonia cosmica, totalitatea dinamica (cf. si Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles. Mythes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, édition revue et corigée, Robert Laffont/Jupiter, Paris, 1982, art. „Dix“). 
25. Dante n-a numit-o el insusi „Divina“, ci acest epitet ii va fi fost atribuit pentru prima oara de catre Boccaccio, dar de impus s-a impus mult mai tirziu, numai dupa ce in 1555 a aparut, la Venetia, prima editie efectiv intitulata Divina Commedia (ingrijita de Lodovico Dolce si tiparita de Gabriele Giolito de' Ferrari). Totusi Ramiro Ortiz (in ed. cit., p. XLIII) scrie: „Intiia data cind gasim titlul fericit de Divina Comedia, e in editia venetiana din 1529, cu comentariul lui Cristoforo Landino, din care am luat frumoasele xilografii ce impodobesc editia de fata“! Daca Ramiro Ortiz se inseala, de unde a luat totusi xilografiile?! Intrigat, am verificat si am constat urmatoarele: exista, intr-adevar, o editie venetiana din 1529, cu xilografiile respective (folosite pina la urma si in editia de fata) si cu comentariul lui Christophoro Landino, Fiorentino. Colofonul ne mai informeaza: Stampato in Venetia per Iacob del Burgofranco [Iacopo Borgofranco], Pavese. Ad instantia del nobile messere Lucantonio Giunta, Fiorentino. Pe pagina de titlu, insa, nici pomeneala de „Divina Comedia“! Calificativul exista, ce-i drept, dar ii este atribuit lui Dante: Comedia di Danthe Alighieri, poeta divino... E limpede ca Ramiro Ortiz n-avea cum sa se insele el insusi, dar ne-a inselat pe noi! Si asta, probabil, numai ca sa-si poata sustine o alta afirmatie falsa, din Introducere (p. 6): „O veche dorinta a mea era aceea sa vad reproduse intr-o editie moderna a Commediei, minunatele xilografii cu care e impodobita editio princeps a poemei dantesti. Multumita bunavointei Editurii „Cartea Romaneasca“ [...] pot azi sa-mi vad implinita vechea dorinta“. Numai ca editia din 1529 nu este in nici un fel o editio princeps (vezi si nota 30)! Indaratul mistificarii nu poate fi decit un soi de dispret cordial pentru periferia valaha. Si fapt este ca treaba „a tinut“...
26. Horatiu, Ars poetica, 93-96: Totusi comedia-si inalta uneori glasul, / plin de minie, si Chremes se cearta cu vorbe umflate / si-n tragedie se vaita cu vorbe de rind nu o data / Telephus si Peleu...
27. „Scrisoarea catre Cangrande de la Scala“, trad. rom. Petru Cretia, in Dante, Opere minore, Ed. Univers, Bucuresti, 1971, pp. 746-747. Prin sintagma „opere minore“ sint desemnate, prin traditie, celelalte scrieri ale lui Dante in raport cu Divina Comedie.
28. Cf. Boccaccio, Vita, XXVI; in ed. rom. cit. – pp. 137-139. Martor la descoperirea lor ar fi fost un oarecare Piero di Giardino (mort deja la data cind scria Boccaccio...), notar si fost ucenic al lui Dante.
29. Cel mai vechi codice datat care s-a pastrat – Landiano 190 (La) – fiind din 1336, de la Biblioteca Passerini Landi din Piacenza, secondat de unul din 1337 – Codice 180 (Triv) – de la Biblioteca Trivulziana din Milano, probabil cel mai faimos si mai intrebuintat dintre toate cele din perioada preboccacciana (deci de dinainte de 1350). Cele mai multe date din acest paragraf le-am preluat selectiv din editia ingrijita de Daniele Mattalia (Dante Alighieri, La Divina Commedia, I. Inferno, settima ristampa, Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 1996).
30. Din a doua jumatate a secolului al XV-lea vor incepe sa circule editiile tiparite. Editio princeps este considerata cea din Foligno, a lui Giovanni [Johann] Neumeister din Magonza [Mainz], scoasa in aprilie 1472 si urmata citeva luni mai tirziu de o editie venetiana si de alta mantovana. Pentru alte editii, pina la cele mai recente, a se vedea, in continuare, Reperele bibliografice.
31. „Prin urmare, Cezarul [Imparatul] sa se poarte fata de Petru [Papa] cu respectul cu care primul nascut trebuie sa se poarte fata de parintele sau: pentru ca, luminat cu razele harului parintesc, el sa lumineze mai puternic globul pamintesc, in fruntea caruia a fost pus de catre Acela care este singur stapinitor al tuturor celor spirituale si temporale“ (trad. rom. Francisca Baltaceanu, Titus Barbulescu, Sandu Mihai Lazarescu, ed. cit., p. 688).
32. Acesta, adevarat precursor al umanistilor renascentisti de mai tirziu, era de fapt fiul unui Antonio, del Virgilio fiind doar o porecla, pe care i-o atrasese marele lui cult pentru poetul latin. In Vita di Dante (XVI), Boccaccio reproduce, cu elogii, epitaful de 14 versuri latinesti pe care maestrul Giovanni del Virgilio i l-a alcatuit lui Dante: Theologus Dantes, nullius dogmatis expers quod foveat claro philosophia sinu etc.


DANTE ALIGHIERI INTRE VIATA SI OPERA* (IV)
(Urmare din numarul trecut)
Deja ilustru si precumpanitor preocupat de studiile si scrierile sale, Dante pare tot mai resemnat, dupa 1313 (mai exact, dupa fulgeratoarea moarte la Buonconvento a lui Henric VII, survenita in vara acelui an), cu conditia de exilat. Cind in 1315 i se ofera posibilitatea de a reveni la Florenta, dar in conditii inacceptabil de umilitoare (plata unei sume de bani si un fel de cersire a milei publice in ziua de Sf. Ioan, constind intr-un ceremonial de inchinare – asa-numita offerta – in fata oficialilor cetatii), ii scrie unui „amic florentin“ (cleric, dupa adresare), in probabil cea mai cunoscuta dintre epistolele sale, cu o indignare mindra, dar totusi senina: „Nu e aceasta calea de intoarcere in patrie, Parinte al meu. Daca insa, de catre domnia ta intii, apoi de catre altii, se va gasi alta cale, care sa nu fie straina de faima si de cinstea lui Dante [que fame Dantisque honori non deroget], pe aceea voi primi-o de buna, cu pasi nesovaielnici. Iar daca, pentru a intra in Florenta, nu se afla nici una de felul acesta, atunci nu voi mai intra niciodata in Florenta. Si de ce as intra? N-am sa vad oare de oriunde chipul soarelui si al stelelor? Oare, fara sa fiu silit mai intii sa ma intorc in oras umilit, injosit chiar in fata locuitorilor Florentei, nu voi putea oriunde sub cer gindi foarte dulcile adevaruri? Si nici piinea n-are sa-mi lipseasca [Quippe nec panis deficiet]“ (Opere minore, ed. rom. cit., pp. 740-741) (33).
In 1319 este invitat la Ravenna ca oaspete de onoare al lui Guido Novello da Polenta, seniorul locului. Sint pentru Dante vremuri linistite si inlesnite, de tirzie bucurie: e inconjurat de un cerc de admiratori cultivati si fideli, in frunte cu insusi stapinul cetatii, precum si de propria progenitura (feciorii Jacopo si Pietro nu erau nici ei straini de pasiunea literelor, iar mai tirziu vor scrie comentarii notabile la Commedia parinteasca (34) si vor face ei insisi versuri).
Cu cele mai bune ginduri, cu toata pretuirea si increderea, nimeni altul decit discipolul si binefacatorul sau, Guido Novello da Polenta, fara sa poata banui citusi de putin grimasa destinului, il trimite intr-o importanta misiune diplomatica la Venetia, ce a fost sa fie ultimul lui drum. Era vara anului 1321. Dante avea 56 de ani, era inca in deplina putere si nu si-a dezmintit abilitatea si experienta de negociator, implinindu-si cu succes misiunea. Dar iata ca pe drumul de intoarcere, prin partile mlastinoase dinspre Comacchio, l-a lovit necrutatoare malaria, ca si pe nefericitul imparat mort inainte de a-i fi implinit visul imperial. A ajuns la Ravenna numai ca sa zaca pe patul mortii. Eforturile disperate de a-l salva ale priceputului medic Fiducio de' Milotti au ramas zadarnice, ca si lacrimile fierbinti ale Antoniei – sora Beatrice – care se va fi rugat toata noaptea cu monahiile in capela manastirii. Poetul s-a stins in pragul marelui praznic al Inaltarii Sfintei Cruci, in noaptea de 13 spre 14 septembrie 1321, procopsind Ravenna cu cel mai de seama mormint al ei.
Boccaccio (Vita, XIV) tine sa ne incredinteze ca a murit spovedit si impartasit (secondo la cristiana religione ogni ecclesiastico sacramento umilmente e con divozione ricevuto). A fost ingropat intr-un sarcofag de marmura simpla, in coasta bisericii San Pier Maggiore, zisa apoi a Sfintului Francisc. Guido Novello da Polenta, care i-a organizat funeralii festive si a tinut cu acel prilej un afectat discurs (uno ornato e lungo sermone), intentiona sa-i ridice ulterior si un monument funerar pe masura, dar a pierdut in anul urmator cirma Ravennei si planul nu s-a mai putut realiza. Abia in 1483, la initiativa si pe cheltuiala lui Bernardo Bembo (tatal lui Pietro Bembo, scriitorul cardinal), ambasador al Venetiei la Ravenna, se amenajeaza un ansamblu mai somptuos, cu un basorelief lucrat de Pietro Lombardo. Constructia in stil neo-clasic care-l adaposteste astazi dateaza din 1780.
Incepind inca din 1396, dar mai ales cu Lorenzo de’ Medici (1449-1492), florentinii au tot incercat, dornici sa repare nedreptatea si ingratitudinea antecesorilor, sa-i aduca osemintele la Florenta. De teama unui rapt, un frate Santi, in a doua jumatate a secolului al XV-lea, le-a pus intr-o racla si le-a zidit intr-un perete al bisericii, astfel ca in 1519, cind s-a obtinut dezlegarea papala pentru stramutarea lor in cetatea de pe Arno, nu s-a aflat decit un mormint gol, cu doar citeva urme de oase si frunze de laur. Descoperite din intimplare vreo patru veacuri mai tirziu (27 mai 1865), ramasitele poetului au fost reasezate in sarcofagul de marmura, unde odihnesc pina azi. Florentinii i-au ridicat si ei, in 1829, la Santa Croce, un monument comemorativ, vegheat, expiator, de cuvintele pe care Dante insusi le-a inchipuit ca intimpinare solemna a lui Vergiliu (Inf., IV, 80): Onorate l'altissimo poeta!
Razvan CODRESCU
Note:
* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, proaspat aparut la Editura Christiana din Bucuresti. In textul reprodus aici in serial, notele de subsol sint numerotate in continuarea celor din numarul precedent, pastrindu-se astfel identitatea lor numerica din volum.
33. Acest refuz demn se pare ca a iritat autoritatile florentine, prigoana rasfringindu-se si asupra urmasilor poetului. Abia la doua decenii de la moartea lui Dante, fiul Jacopo obtine in sfirsit recuperarea bunurilor parintesti confiscate.
34. Chiose alla Cantica dell' Inferno di Dante Alighieri attribuite a suo figlio Jacopo, Florenta, 1842 (reed. 1915), si Petri Allagherii super Dantis ipsius genitoris Comoediam Commentarium, Florenta, 1845 (reed. Montecassino, 1865).
DANTE IN ROMANESTE*
Dante Alighieri, Divina Comedie. [I.] Infernul, traductiune de Maria P. Chitiu, Craiova, 1883 (traducere nerimata).
Dante Alighieri, Divina Comedie. II. Purgatoriul, traductiune de Maria P. Chitiu, Craiova, 1888 (traducere nerimata).
Dante Alighieri, Infernul, traducere in versuri de N. Gane, Editura Librariei Noua Iliescu, Grossu & Comp., Iasi, 1906.
Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1924]. Cf. si G. Cosbuc, Opere, VII. Traduceri, Dante, Divina Comedie, 1. Infernul, editie critica de Gh. Chivu, prefata si comentarii de Alexandru Dutu, Editura Minerva, Bucuresti, 1985. 
Dante Alighieri, Divina Comedie. Purgatoriul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1927].
Dante Alighieri, Divina Comedie. Paradisul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, f. a. [1932].
Dante Alighieri, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1932 (traducere in proza).
Dante Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1933 (traducere in proza).
Dante Alighieri, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Romanesc, Craiova, 1934 (traducere in proza).
Dante Alighieri, Divina Comedie, in romaneste de Eta Boeriu, note si comentarii de Alexandru Dutu si Titel Pirvulescu, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1965 (numeroase reeditari).
Dante Alighieri, Opere minore, traduceri de Francisca Baltaceanu, Titus Barbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Candea, Petru Cretia, Stefan Aug. Doinas, Sandu Mihai Lazarescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu; comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Candea, Stefan Aug. Doinas, Alexandru Dutu; introducere, tabel cronologic si note introductive de Virgil Candea, Editura Univers, Bucuresti, 1971.
Dante, Infernul, interpretare romaneasca, note si un cuvint inainte de George Buznea, Editura Univers, Bucuresti, 1975.
Dante Alighieri, Divina Comedie, in romaneste de Giuseppe Cifarelli, editie ingrijita de Titus Pirvulescu si prefatata de Alexandru Cioranescu**, Editura Europa, Craiova***, 1993.
Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2006.
Note:
* Am avut in vedere aici numai textele intrate in circuitul public prin volume tiparite. Ce a ramas de pe urma uriasei munci a regretatului Marian Papahagi (traducere, note, comentarii, excursuri, liste bibliografice) sper sa se regaseasca in curind intr-o editie profesionala si cit mai bine raspindita. Am aflat intre timp ca fiica acestuia, d-ra Irina Papahagi, continua traducerea de acolo de unde a lasat-o tatal sau (Purgatoriul, VII). Sint oarecum la curent si cu versiunea romaneasca la care lucreaza de multa vreme d-l George Pruteanu (si care poate fi partial accesata pe internet), dorindu-i o cit mai grabnica si frumoasa finalizare. E reconfortant sa stii ca ai tovarasi de drum in vremuri aparent atit de neprielnice si ca Dante, ca Dragostea insasi, ne mai poate oricind taia calea in abito leggier di peregrino...
** Regretatul Alexandru Cioranescu (1911-1999) tradusese el insusi Divina Comedie... in franceza (Lausanne, 1964). Nici italianul (postum) si nici romanul (antum) n-au reusit sa cucereasca publicul limbilor de destinatie. Chiar renuntind la rima, romanul a reusit mai bine, dar trebuie sa se tina seama ca era un mare profesionist al literaturii, in vreme ce italianul nu era decit un functionar bancar!
*** Orasul Craiova ocupa un loc aparte in destinul romanesc al lui Dante. Aici au aparut, in 1883 si 1888, primele „traductiuni” integrale ale Infernului si Purgatoriului (Maria P. Chitiu); aici au aparut, intre 1932 si 1934, cele trei volume ilustrate ale traducerii in proza a lui Alexandru Marcu; aici, la Editura Ramuri, in 1945 sau 1946, a aparut traducerea in versuri a Infernului – pe care regret ca nu o cunosc direct (preiau indatorat cele citeva informatii colportate pe internet, in special de catre d-l Alexandru Laszlo) – realizata de I. A. Tundrea (medic interbelic mort spre sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, caruia inteleg ca in 1999, la peste o jumatate de veac de la moarte, i-a aparut, prin efortul urmasilor, si traducerea romaneasca integrala a Divinei Comedii, dar la... Editura Medicala din Bucuresti si intr-un tiraj „confidential”); in fine, tot aici avea sa apara, la 35 de ani de la moartea traducatorului, versiunea modesta, dar induiosatoare a sirguinciosului Cifarelli.

 Preluat din PUNCTE CARDINALE (Noiembrie -Decembrie 2006 şi ianuarie, Februarie şi Martie 2007)

Un comentariu:

Anonim spunea...

Just want to say what a great blog you got here!
I've been around for quite a lot of time, but finally decided to show my appreciation of your work!

Thumbs up, and keep it going!

Cheers
Christian, iwspo.net