ÎNSEMNĂRI, DIN MERS, DESPRE TRADUCERE
Autorul acestor însemnări a lucrat cam 10 ani (şi continuă să lucreze) la traducerea Divinei Comedii. Înainte de Dante, tradusese din Baudelaire, Nerval, L. de Lisle, Velaine, Jules Renard. Această activitate constituie izvorul şi explicaţia reflecţiilor răzleţe pe care le face publice. Freatic, ele ţin de Dante, dar oricine se pasionează de poezie şi tălmăcirea ei le poate, nădăjduiesc, generaliza. Şi asta nu numai pentru că Dante e „numeros”, în esenţă, „ca un hotel”, ci şi pentru că orice Poezie e o mică divină comedie.
PIATRĂ PESTE PIATRĂ. A traduce Divina Comedie sau alt poem e ca şi cum ai fi găsit dărîmat, dar ce zic?, praf şi pulbere, Domul din Milano sau Voroneţul şi ar gtrebui să-l reconstruieşti tu, după planurile şi înfăţişarea lor dintîi, dar numai cu materialele tale, cu ce ai în tine. Răspunsul lui Bias e deviza traducătorului. Dar el e sclavul, nu stăpînul ei: omnia mea mecum porto°. Traducerea de poezie e cît traducătorul, nicicum cît originalul. Dante e un geniu, dar dacă eu, traducătorul, nu am talent poetic, niciun dicţionar, niciun dicţionar de rime, niciun corp de comentarii, nicio tălmăcire anterioară nu mă pot ajuta cu nimic. Un orb nu poate copia Mona Lisa, chiar dacă-i dai culorile originale ale lui Leonardo şi mii de pensule.
TIRANIE. E dominantă, în materie de traducere, relaţia hegeliană dintre libertate şi necesitate (care în comunism a zămislit abuz). Dar în traducere, a fi liber nu înseamnă decît a te supuner benevol şi fără grimase „regulii jocului”, adică textului original. „Un traducător, vreau să spun un erou” zicea un mare filolog spaniol. Traducerea e balet de cuvinte pe bîrnă.
TRADUCEREA HAIHUIE SAU IMPRESIONISTĂ. Traducerea seamănă cu reconstituirile arheologilor. Scopul lor nu e să facă vase frumoase, ci să le recompună pe cele vechi, din cioburi, aşa cum au fost. Imaginaţia înseamnă acolo să găseşti ciobul potrivit pentru locul potrivit. A folosi vechiul material pentru a construi după gustul tău sau după zvăpăierea ta e o colaborare vinovată, mai mult: o deturnare. Un. G. Georgescu l-a tradus prin ’67 pe Verlaine, pocindu-l pînă la asemănarea cu cel mai de jos Vlahuţă (aici „libertatea” nu era decît penurie de har). Era ca o interpretare a Missei Solemnis la ocarină.
Un alt exemplu de traducere schimbătoare de tonalitate e cea a lui Sorescu din Pasternak; calitatea ei literară e peste discuţie, dar datorită presiunii pe care o exercită mucalitismul asupra gravităţii, e greu de spus cît e acolo Pasternak şi cît Sorescu.
În aceeaşi ordine de idei, e de amintit şi versiunea lui Ion Barbu din Richard al III-lea: un frumos hibrid. Sugerează un play-back, un dublaj cinematografic: imaginea e adesea a lui Shakespeare, dar vocea pe care o auzim nu-i vine, e a lui Ion Barbu. Stilul shakespeareian de stîncă şi brocart capătă forţat geometrismul cînd metalic, cînd cristalin al poemelor din Joc secund.
Ultimele două exemple ilustrează cazul autorilor de talent puternic care realizează (nereuşind să se subordoneze, cum a făcut-o, iată, Blaga, în Faust) traduceri convertitoare. Mustăţile lor deghizează chipul originalului pînă la derută. Figura obţinută e, nu-i vorbă, interesantă, dar e o convertire, nu o transpunere. Punctul „limită” al acestei situaţii sunt „tălmăcirile” lui Arghezi. Ele nu sunt traduceri (mă gîndesc mai ales la fabule), ci un fel aparte de adaptări sau remake-uri, rescrieri, în neîngrădită slobozenie clasicistă, a unor subiecte. Acestea sunt opere de Arghezi, tot aşa cum Cidul e al lui Corneille, Faust al lui Goethe, Hamlet al lui Shakespeare – deşi subiectele nu le aparţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu