CÎNTUL X
Mergea maestrul meu pe-o cale sumbră
şi tainică,-între ziduri şi morminte
şi-în urmă eu, ca umbrei sale umbră.
10-4 "-O, ghid prin blestemate labirinte,
din mintea ta, peste orice dibace,
lumină dă-mi cu bunele-ţi cuvinte.
10-7 Mulţimea ce-într-aceste cripte zace
nu se arată. Străji nu văd lăsate
şi nu le-apasă lespezi, nici capace."
10-10 El mi-a răspuns: "-Închide-se-vor toate
din Iosafat cînd fi-va să se-întoarne
cu hoiturile-în lume lepădate. 
10-13 Li-s gropi aceste-înfierbîntate ţarne
lui Epicur şi-ai săi, ce spun că moare
şi sufletul în răposata carne.
10-16 Dar la dorinţa spus-odinioare
răspunsul ţi se va ivi îndată,
ca şi la cea pe care n-o spui tare."
10-19 "-Bun călăuz, de mintea-ţi luminată
nimic n-ascund; ci doar vorbesc puţine,
cum tu m-ai învăţat nu doar o dată."
10-22 "-Toscane, glăsuieşti cum se cuvine,
viu străbătînd a flăcării cetate!
Stai, rogu-te, un pic aici la mine!
10-25 Cum ştie graiul tău să mi te-arate,
eşti plămădit într-a Florenţei spuză,
în care prea sălbatec am fost, poate."
10-28 Aşa a fost, deodată, să auză
urechea mea glas din cavou cum cheamă "
şi m-am lipit mai strîns de călăuză.
10-31 Dar el rosti: "-Întoarce-te! N-ai teamă!
E Farinata cel ce va să iasă
şi ai să-l vezi din brîu şi pînă-în coamă."
10-34 Şi-atunci mi-a fost privirea ca şi trasă
spre cel ce, semeţit cu piept şi frunte,
de Iadu'-întreg nici nu părea că-i pasă.
10-37 Ghidul, atent şi-în mari ca şi-în mărunte,
mă-împinse printre-încinsele vizunii
povăţuind: "-Vorbeşte-adînc, nu multe!"
10-40 Ajuns la groapa roşie ca tăciunii,
mă măsură şi, parcă a trufie,
mă întrebă: "-Cine ţi-au fost străbunii?"
10-43 Spre-a-i fi pe plac, tot ce voia să ştie
i-am spus, cu vorbă molcomă şi clară.
Dar el săltă sprînceana a mînie:
10-46 "-Mi-au fost duşmani, ca fiarei altă fiară,
şi mie şi-alor mei, cu lungă ură,
şi-în două dăţi i-am izgonit afară!"
10-49 "-De-au fost goniţi, să vină iar ştiură!",
răspunsu-i-am. "O dată şi-încă-o dată!
Acest talent, ai voştri nu-l avură!"
10-52 Văzui atunci, din racla-învîlvorată,
cum faţa altei umbre se iveşte, 
părînd, lîngă cealaltă,-îngenuncheată.
10-55 Cătă în jur, parcă temînd primejdie
că e sau nu e cineva cu mine,
şi-apoi, cînd stinsă-i fu orice nădejde,
10-58 gemu: "-Dacă prin temniţele pline
de beznă mergi prin mintea ta sublimă,
de ce nu e şi fiul meu cu tine?"
10-61 "-Nu merg prin mine, ci prin magnanimă
această călăuză, pentru care
poate că Guido-al vostru n-avu stimă."
10-64 Şi vorba sa şi soiul de calvare
ce-i era dat îmi spuseră-al său nume.
De-aceea răspicat grăii şi tare.
10-67 El se-îndreptă deodată: "-Cum anume?
Ai spus «n-avu?» E-al morţii odioase?
Lumină nu mai soarbe-în dulcea lume?"
10-70 Şi-apoi, pe buza mea, ce pregetase,
crezînd că desluşeşte, grea, urmarea,
se prăbuşi şi prăbuşit rămase.
10-73 Dar celălalt, măreţ, cel ce cărarea
mi-o aţinuse, nu-şi clinti statura,
nici fruntea nu, nici nu plecă spinarea
10-76 şi luă de unde fuse tăietura:
"-Că întru-acel talent mai au cusure
mai mult ca patu'-în flăcări mi-e tortura.
10-79 Dar de cincizeci de ori n-o să-înconjure
a nopţii fără de sfîrşit stăpînă -
şi-acest talent vei şti şi tu ce dur e.
10-82 De-ai să mai calci pe-a lumii dulci ţărînă,
răspunde tu: De ce-i hain poporul
cu-ai mei, prin orice legi îi ies din mînă?"
10-85 I-am spus atunci: "-Măcelul crunt şi-omorul
ce-au înroşit a' Arbiei unde line
la pravili aspre ne-obligă soborul."
10-88 Dar el dădu din cap, printre suspine:
"-Nu singur m-am bătut", a spus, "şi-în luptă
n-am fost al altor' fără-adînci pricíne.
10-91 Dar singur pieptul meu, într-o coruptă
mulţime vrînd Florenţa s-o distrugă,
ţinu o-împotrivire ne'ntreruptă."
10-94 "-Găsească pace-ai tăi!", am spus şi-o rugă
am mai rostit: "-Un văl să-mi dai deoparte,
ce-mi stă pe ochii minţii ca o glugă:
10-97 în viitor, puteţi vedea departe
al vremii curs, dar nu-l zăriţi aproape :
au nu-i prezentul tot aceeaşi carte?"
10-100 "-Aşa ne sunt privirile, mioape:
vedem în zări, dar nu şi preajma-în faţă.
Atît ne-a mai lăsat Cel Drept sub pleoape.
10-103 La ce-i acum sau prea curînd, ne-îngheaţă
a minţii rază. Făr' a altor' veste
nu ştim nimic din omeneaasca viaţă.
10-106 Poţi să-înţelegi, dar, că-ale noastre ţeste
de beznă se vor umple cînd, la urmă,
nu va mai curge timp pe-a' vremii creste."
10-109 Mustrări în gînd atunci simţii cum scurmă
şi-am zis: "-Să-i spui căzutului părinte
că fiul său e într-a vieţii turmă
10-112 şi că rămas-am mut mai înainte
numai din cauza adîncirii-în gîndul
enigmei ce mi-ai spulberat din minte."
10-115 Maestrului îi auzii cuvîntul
şi-atunci, grăbit, l-am mai rugat să-mi zică
cine împarte cu ei doi mormîntul.
10-118 A spus: "-Eu zac cu alţi o mie clică:
e-al Doilea Frederic, e Cardinalul...
dar despre ceilalţi nu mai spun nimică"
10-121 şi-apoi sub flăcări îl ascunse malul.
Spre ànticul poet păşii agale,
nenorocirii presimţindu-i valul.
10-124 El a purces şi, fără-a sta din cale,
mă întrebă: "-Ce păs ai, florentine?"
Eu am răspuns nedumeririi sale.
10-127 "-Potrivnic ce-ai aflat, păstrează-în tine!"
sună porunca bunei mele piaze
şi-un deget ridicînd: "-Ascultă bine:
10-130 cînd fi-vei dinaintea dulcii Raze,
din gura ei - ea, care-atotcuprinde -,
vei şti a' vieţii tale căi şi oaze."
10-133 Apoi spre stînga pasul şi-l întinde
lăsînd în urmă zid şi luînd-o-în josul
unei poteci, prin mijloc, ce descinde
10-136 în valea ce-şi duhnea spre noi mirosul.
| ▪ Cîntul I
▪ Cîntul III
▪ Cîntul IV
▪ Cîntul V
▪ Cîntul VII
▪ Cîntul X
▪ Cîntul XIII
▪ Cîntul XIV
▪ Cîntul XV
▪ Cîntul XVII
▪ Cîntul XXI
▪ Cîntul XXII
▪ Cîntul XXV
▪ Cîntul XXVI
▪ Cîntul XXXIII |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu