|
CÎNTUL XXV
Sfîrşindu-şi hoţul vorba ticăloasă,
spre cer, cu-un deget scos, întinse pumnul:
“-De tine, Doamne, iac’-atît îmi pasă!”
25-4 De-atunci mi-s şerpii dragi, fiindcă unul
de gît îndată i se-încolăceşte
de parcă ar fi spus: “Tacă, nebunul!”
25-7 Altul pe trup i se-învălătuceşte
şi nu-l mai lasă nici un gest să facă, 
în solzii săi strîngîndu-l ca-într-un cleşte.
25-10 Pistoia, ah, ce bine ar fi dacă
ai dispărea-în cenuşa ta, stricato,
căci tu din cloacă vii şi eşti o cloacă!
25-13 Pe calea infernală ce-am umblat-o
duh n-am văzut mai porc cu cele sfinte –
nici chiar acel ce Teba a sfidat-o.
25-16 Dar iată că pieri, fără cuvinte,
şi-în locu-i, un mîn os centaur vine
urlînd “-Unde-i rebelul dinainte?”
25-19 În mlaştina Maremmă nu-s jivine
cîţi şerpi avea centaurul pe spate
şi pînă-în locu’-în care om devine.
25-22 Pe ceafa lui, cu áripi lăbărţate
stă un dragon, şi òricui e aproape
îi suflă-în faţă flăcări necurate.
25 “-Cacus e-acesta”,-îmi spuse.“Crunt satrap e:
în muntele-Aventin, pe culmi şi vale,
sînge-a vărsat cît nu-s în lacuri ape!
25-28 Cu fraţii săi el n-are-aceeaşi cale
fiindcă-a jefuit cu sînge rece
din turme ce n-au fost nicicînd a’ sale.
25-31 De cel prădat, însă, n-a putut trece:
măciuca lui Hercúl i-a tras vreo sută,
din care el n-a mai simţit nici zece...”
25-34 Centaurul fugi. Din valea slută,
trei spirite de noi se-apropïară,
de nici nu le-am văzut făptura mută
25-37 pînă ce vorba noastră ne-o tăiară
cu strigătul: “-Voi cine sunteţi, oare?”
Noi ne-am întors atenţi la cine zbiară.
25-40 Nu-i cunoşteam. Dar, ca din întîmplare,
urmîndu-şi gîndurile lor ursuze,
unul spre celălalt dădu strigare:
25-43 “-Ei, Cianfa ce-i?” Eu, dragei călăuze
spre-a-i face semn cuvinte să nu scoată,
un deget mi l-am aşezat pe buze.
25-46 Mă tem, bun cititor, că n-o să poată
mintea-ţi să creadă ceea ce-ţi voi spune!
A mea, văzînd – tot n-a crezut de-îndată!
25-49 Sub ochii mei, pe-a umbrei goliciune,
un şarpe cu picioare şase urcă
şi-întreg pe trupu-aceluia se pune,
25-52 cu două labe pieptul i-l înfurcă,
cu alte două, mîinile-s legate
şi ambii-obraji cu-o muşcătură-i spurcă,
25-55 apoi, pe şold cu labele din spate,
îi vîră coada groasă sub picioare
şi strîns în partea cealaltă o scoate:
25-58 o iederă de arbori nu-i mai tare
îmbîrligată ca, prin solz şi gheară,
de trupul umbrei, trupul cruntei fiare.
25-61 Cei doi, lipiţi cu totul, se-îmbinară
în forme şi-în culori: parcă, fierbinte, ambii-ar fi fost, topindu-se, din ceară.
25-64 Nici unul nu era ca înainte:
precum hîrtia pusă-în foc, cînd brunul
ia locul albului de dinainte.
25-67 Şi ceilalţi doi strigau spre împreunul
din faţa lor: “-Agnel, te schimbi, ce iute!,
căci doi nu eşti, dar nu mai eşti nici unul !”
25-70 Un cap ieşi, din două prefăcute,
şi o făptură doar, prin contopire,
cu-un singur chip, din două-întreţesute.
25-73 Apoi urmă a membrelor ivire
din braţe, burtă, piept – o arătare
cum nimeni n-a văzut, în omenire.
25-76 Cu ce a fost – nici o asemănare.
Doi şi niciunul, strane corcitură
ce se pierdu încet în depărtare...
25-79 Precum şopîrla, vara, pe căldură
pare, pe cînd îşi schimbă brusc tufişul,
un fulger mic şi-o scurtă zvîcnitură,
25-82 aşa aici, alt şarpe, de-a piezişul
sări pe ceilalţi doi să se-încîrlige,
livid şi negru şi tăios ca şişul.
25-85 Chiar în mijlòcul unuia se-nfige:
drept în buric, locul hranei dintîie,
şi înlemni aşa. Fără să strige,
25-88 rănitul îl privi doar, pe călcîie
înţepenit şi mut. Doar gura-şi cască –
precum de somn sau febre o momîie.
25-91 Li-e dat unul la altul să privească –
şi ies, din rană şi din botul-cloacă,
fumuri ce-în aer prind să se-împletească.
25-94 Cuvine-se aici Lucan să tacă
tot ce de Sabel şi Nassid grăieşte,
ci-asculte cum e-în fapt şi o să-i placă!
25-97 Să tacă şi Ovid, ce-i converteşte
pe Cadm în şarpe, pe-Aretuza-în apă,
în versul ce invidia nu-mi trezeşte;
25-100 căci două firi deodat’, ce nu-s de-o teapă,
el una-în alta,-în miez, nu le preface,
şi transformarea însăşi lui îi scapă.
25-103 În două besta coada şi-o desface
şi, parcă înţeleşi (drept vă spun vouă!),
rănitu-şi strînge gambele şi tace;
25-106 picioarele i se unesc: din două
se face unul, de nu se zăreşte
ce-a fost ’nainte-în forma asta nouă;
25-109 coada crăpată încet se contopeşte
cu gambele lipite odinioare
şi-o piele-i moale, alta se-însolzeşte.
25-112 Mîinile lui dispar în subsuoare,
iar aripile bestïei, diformă,
cresc pe potrivă tot mai sfidătoare.
25-115 Labele-i împletite lin iau formă
de membru ’care omul îl ascunde,
şi-al lui, în două părţi i se transformă.
25-118 Fumul ce-l scot, pestriţ, se-întrepătrunde
şi-i împresoară,-în timp ce, pe dihanie,
părul tot creşte, de pe om se tunde.
25-121 Un om căzut şi, dreaptă,-o pocitanie,
scrutîndu-se, orice-ar fi să se întîmple,
cu o privire fixă, dură, stranie.
25-124 Cel drept îşi trase faţa către tîmple,
din carne rupe şi-apoi, cu rămasul,
urechile pe-obrajii-ntinşi le împle
25-127 şi încă-i prisoseşte, după trasul
urechilor în sus, şi-atunci din ciotul
acesta,-îşi face buzele şi nasul.
25-130 Cel de pe jos ’şi-ntinde-în faţă botul
şi-şi suge-în cap urechile, cum trage
un melc corniţa lui în trup cu totul,
25-133 iar limba sa, cîndva putînd să roage,
precum o furcă vine să se rupă.
A celuilalt se-uneşte. Fumul tace.
25-136 Fiinţa devenită fiară după,
cu-un şuierat, se-ndepărtează-n vale,
pe cînd cel ce-a rămas spre dînsul scuipă,
25-139 apoi ’şi-ntoarce trupul nou, agale,
spre-al treïlea, zicînd: “-Buoso, cît mine
să facă, prin bolovănişuri, cale!”
25-142 Astfel, cum unul altceva devine
văzui în valea-a şaptea şi, rog, scuze
primiţi dacă, uimit, n-am scris-o bine.
25-145 Chiar de-mi erau privirile confuze
şi mintea tulburată de-ntîmplare,
în umbrele pierinde, ca meduze,
25-148 pe Puccio l-am recunoscut: cel care,
din duhur’le-nfruntate cu reptila,
nu suferise nici o transformare.
25-151 Şi-al treilea-i cel ce-a îndoliat Gavila. | ▪ Cîntul I
▪ Cîntul III
▪ Cîntul IV
▪ Cîntul V
▪ Cîntul VII
▪ Cîntul X
▪ Cîntul XIII
▪ Cîntul XIV
▪ Cîntul XV
▪ Cîntul XVII
▪ Cîntul XXI
▪ Cîntul XXII
▪ Cîntul XXV
▪ Cîntul XXVI
▪ Cîntul XXXIII |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu