CÎNTUL XIV
Strînsei atunci vlăstarele cu-un freamăt
la gîndul cald spre-a patriei ţărînă,
şi dusu-le-am sub trunchiul mut de geamăt.
14-4 Al doilea brîu şi-avea hotarul pînă
unde-am ajuns, vecin cu-al treilea-,în care
mai cruntă-i a dreptăţii sfinte mînă.
14-7 Păşeam pe urma umbrei tutelare
spre o aridă şi întinsă landă
pe-al cărei şes pînă şi scaiul moare.  
14-10 De spini îi e pădurea-în jur ghirlandă,
cum roşul rîu pădurii ce-am lăsat-o;
şi ne-am oprit chiar pe a pustei bandă.
14-13 Nisip uscat şi sterp, cînd am călcat-o
văzui că e, cam de aceeaşi fire
precum deşertul străbătut de Cato.
14-16 Să-l îngrozeşti, cerească stăpînire,
pe cititorul rîndurilor mele
precît, pe mine,-aievea mea privire!
14-19 Noian de umbre goale, numai piele,
plîngeau în hohot lung de disperare,
sub chinuri nu aşijderea de grele.
14-22 Unii zăceau pe spate-în nemişcare;
chirciţi, apoi, o altă-adunătură,
iar alţii colindau fără-încetare.
14-25 Mai déşi erau cei în alergătură
şi mai puţini cei ghemuiţi grămadă,
dar la jelit, cu mult mai buni de gură.
14-28 Pe-acest deşert erau lăsaţi să cadă
fulgi mari de foc, domol ningînd dogoare,
cum cade-în munţi, cînd nu e vînt, zăpadă.
14-31 Doar Alexandru mai văzu, cel Mare,
cu oastea sa în Indii, aşa ploaie
turnînd din cer parcă bucăţi de soare,
14-34 de-a dat poruncă celor din convoaie
cu talpa lor să calce şi să stingă
scînteile cît nu creşteau văpaie;
14-37 aşa aici infernu-i pus să ningă
cu flacără ce-aprinde şi nisipul:
de sus durerea şi de jos s-o-încingă.
14-40 Şi veşnic şi zadarnic e tertipul
bietelor mîini, ce vîntură pîrjolul
ca să-şi ferească trupul, gîtul, chipul.
14-43 “-Tu, cel ne’nvins, ce nu cunoşti ocolul,”
am început, “înfrînt numai o dată
de demonii ce-au zăvorît subsolul,
14-46 a cui e umbra-aceea încruntată
ce stă-între flăcări strîmbă dar semeaţă,
sfidînd această ploaie-învăpăiată?”
14-49 Înţelegînd că am cerut povaţă
chiar despre el, strigă spre noi din jarul
ce-l cuprindea: “-Sunt, mort, ca şi în viaţă!
14-52 Spetească-şi Jupiter cît vrea fierarul
cu-al cărui fulger mi-a pus capăt mie
şi m-a trimis să locuiesc Tartarul,
14-55 spetească-şi-i, în neagra fierărie
sub Etna, toţi ciclopii săi, o droaie,
ţipînd ca şi la Flegra-în bătălie:
14-58 «Scăparea mea, Vulcane,-în mîna ta e!»
Mă săgeteze cît ar şti de vajnic –
şi tot nu va putea să mă-încovoaie!”
14-61 Atunci maestrul, îndeobşte paşnic,
zbucni cu vorba ca nicicînd tăioasă:
“-O, Capaneu, cu cît te lauzi mai straşnic,
14-64 cu-atît mai grea pedeapsă ţi se lasă
şi nici un chin mai rău nu te mănîncă
decît mînia ta neputincioasă!”
14-67 Apoi, găsindu-şi liniştea adîncă:
“-El, cu alţi şase, fost-au să dărîme
cetatea Tebei. Cum mai are încă
14-70 dispreţ pentru Cereştile Tărîme –
podoabă-în piept stă fúria sa ursuză
cum stă cîrligu-în trupul unei rîme.
14-73 Acum urmează-mă, dar vezi, pe spuză
să nu atingi vreodată cu piciorul,
ci încă mergi pe a pădurii buză.”
14-76 Şi-astfél, tăcuţi, ajuns-am la izvorul
unui pîrîu, atît de roş, că-în minte
şi-acum îl am, şi-în spate simt fïorul.
14-79 Cum curg din Bulicame înainte
doar ale tîrfelor din tîrg haznale,
aşa pica în pulberea fierbinte –
14-82 şi fundul său şi malurile sale
se împietriseră sub roşia undă:
şi-am înţeles că pe aici e cale.
14-85 “-Din tot ce e-în prăpastia imundă
de după poarta unde ţi-a fost teamă,
prin care poate-oricine să pătrundă,
14-88 tu n-ai văzut vreun lucru mai de seamă
decît acest pîrîu în care piere
văpaia picăturilor de flamă.”
14-91 Atît a spus, şi-apoi, lăsînd tăcere,
mai ispitit am fost: ca de-un tezaur
de bunătăţi, din care-ai vrea şi-ai cere.
14-94 “-În larg de mare sta uitat un plaur
pe nume Creta - spuse - şi-al său rege
domni, demult, un neam şi-un timp de aur.
14-97 Pe muntele său, Ida, pîn’să sece,
sclipeau izvoare prin poieni. Pustiul
se-întinde-acuma: muced, sterp şi rece.
14-100 Acolo-îşi legănase Rhea fiul
cu plînsu’-ascuns de vuiet coribantic
ca să nu-i fie tatăl său sicriul.
14-103 În munte este un bătrîn gigantic
cu spatele spre-Orient, ca o pedeapsă,
şi faţa înspre Roma, farul antic.
14-106 Aurul cel mai fin face-al său cap să
străluce, iar argintu’-încheagă pieptul,
apoi e din aramă pîn’la coapsă,
14-109 din fier, de-acolo-în jos, e înţeleptul,
numai piciorul drept e-argilă arsă,
iar el stă sprijinit mai mult pe dreptul.
14-112 Capul de aur, nu - dar trupul varsă
prin sparte răni şiroi de lacrimi care,
din peşteră, unite, se revarsă
14-115 şi-îşi fac prin stînci pînă-în Infern cărare,
şi Styx şi Acheron se cheamă-într-însul
şi Flegeton, şi-apoi, prin trecătoare
14-118 se scurge pînă-în centrul lumii plînsul,
unde-i Cocytul, cea mai joasă baltă:
fi’ndcă-ai să-l vezi, nu-ţi mai vorbesc de dînsul.”
14-121 “-Dacă de sus, din lumea ceealaltă,
- am întrebat - se iscă-această undă,
atunci de ce abia aici tresaltă?”
14-124 El mi-a răspuns: “-Tu ştii că e rotundă
prăpastïa, şi-oricît ai mers la vale
pe drumul ce spre stînga tot se-afundă,
14-127 mai sunt încă oribile spirale
şi ciudăţenii, însă pe-îndelete-i
închiderea nedumeririi tale.”
14-130 “-Dar unde-i Flegetonul şi-apa Lethei?
Despre a doua tu păstrezi tăcere,
iar primul spui că-s lacrimile Cretei…”
14-133 “-Prin tot ce-întrebi, zîmbi, îmi faci plăcere,
dar apa-aceea roşïe şi-încinsă
putea o desluşire să-ţi ofere…
14-136 Lethe-ai s-o vezi, ea nu e-în rîpi descinsă,
ci-acolo unde sufletele-îşi spală
obrazul cînd spăşita vină-i stinsă.”
14-139 Apoi a spus: “-Nu-i timp de şovăială.
Mergi după mine pe îngusta dungă
a malului, ca pe o pardoseală:
14-142 deasupra ei scîntei nu pot să-ajungă.”
|
▪ Cîntul I
▪ Cîntul III
▪ Cîntul IV
▪ Cîntul V
▪ Cîntul VII
▪ Cîntul X
▪ Cîntul XIII
▪ Cîntul XIV
▪ Cîntul XV
▪ Cîntul XVII
▪ Cîntul XXI
▪ Cîntul XXII
▪ Cîntul XXV
▪ Cîntul XXVI
▪ Cîntul XXXIII
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu