"E'l duca, che mi vide tanto atteso, / disse: -Dentro dai fuochi son li spirti: / ciascun si fascia di quel ch'elli è inceso!..."
("Iar călăuzul, cînd văzu ce-adîncă ... / mi-e luarea-aminte,-îmi spuse: -'N foc sunt duhuri, / închise-în flama care le mănîncă!..." (C. XXVI, vv. 46-48)
 | |
| | |
| CÎNTUL XXVI Te bucură, Florenţă, tu, ce-în lume măreaţă, zbori peste pămînt şi mare: pînă-în Infern se-întinde-al tău renume.   26-4 Găsii prin hoţii ocnelor tartare cinci cetăţeni de-ai tăi şi-mi fu ruşine de cîtă cinste-ţi fac şi cîtă-onoare... 26-7 Dar dacă-un vis în zori meneşte bine, tu vei simţi, în scurtă vreme, toate urzelile pratezilor, haine. 26-10 De-ai şi simţit, nici nu-i devreme, poate - cadă ce-i scris să-ţi cadă peste case: mai greu mi-ar fi, cu ani mai mulţi în spate! 26-13 Plecarăm, deci, şi-aceleaşi scări stîncoase - abrupta coborîrii noastre brînă - urcă maestrul şi cu el mă trase 26-16 şi-urmînd mereu sinistra cale spînă tot printre bolovani şi colţi de stîncă, piciorul nu răzbea fără de mînă. 26-19 Cum m-a durut atunci, mă doare încă de-mi amintesc de cele-în drum văzute şi-oprelişti pun pe mintea mea adîncă 26-22 spre-a nu rodi nestrînsă de virtute şi dacă bună stea sau vreri divine haruri mi-au dat, să nu le fac pierdute. 26-25 Cum un ţăran, din vîrfu'-unei coline, - în miez de vară, cînd, pe ceruri, farul întregii lumi cel mai prelung se-aţine, 26-28 (la ceasul cînd nu musca, ci ţînţarul prinde-a zbura), - zăreşte-în cîmp, la poale, cum licuricii-îşi pîlpîie amnarul, 26-31 astfél aici, în cea de-a opta vale, făclii noian luceau cu vie pară, străfulgerînd adîncurile sale. 26-34 Şi cum acel ce urşii-îl răzbunară, privind cum carul lui Ilie piere cînd roibii nărăvaşi spre cer zburară 26-37 îi şi pierdu pe dată din vedere nemaizărind decît ca o săgeată de foc lăsînd un nor cît o părere, 26-40 aşa fugeau şi-în valea-întunecată aceste flăcărui, şi-în fiecare era ascunsă-o umbră vinovată. 26-43 Stăteam pe pod scrutînd cu-aşa-încordare încît, de n-aş fi stat lipit de-o stîncă, să cad ne-împins cred că-aş fi fost în stare. 26-46 Iar călăuzul, cînd văzu ce-adîncă mi-e luarea-aminte,-îmi spuse: "-'N foc sunt duhuri închise-în flama care le mănîncă." 26-49 "-Maestre,-am zis, în negrele văzduhuri am înţeles ce e, chiar pînă-a-mi zice ce-mi desluşeşti. Dar spune-mi alte lucruri: 26-52 Sub limbile ce par să se despice dintr-una numai, cine-i? Parcă-s rugul lui Eteocle şi-al lui Polinice... 26-55 "-E torturat în flăcări vicleşugul lui Diomede şi Ulise care îşi poartă-în Iad, uniţi ca-în viaţă, jugul. 26-58 Sunt răzbunaţi cu-aşa fierbinţi calvare perfidul cal, care-a deschis zăgazul romanei stirpe, nobilă şi mare 26-61 şi furtul ce-a adus Troiei necazul şi Deidámia care încă-îl plînge, şi-în lumea morţii, pe Achil' viteazul." 26-64 "-De pot vorbi din focul care-i strînge, te rog, maestre, ruga ia-mi-o-în seamă, că-i una cît mai multe rugi adînce, 26-67 să-aştept, mă lasă,-îngemănata flamă cu coarnele-i de foc, să vină-încoace, căci sufletul, cum vezi, spre ea mă cheamă." 26-70 El mi-a răspuns: "-Ceea ce-mi ceri îmi place şi fi'ndcă-i demn de cinste,-îţi fac pe voie, dar limbii tale-îi poruncesc a tace, 26-73 căci ei sunt greci, duşmani ai vechii Troie: ce-ai tu de spus, voi spune eu. Pe tine ei nu te-ar asculta de bunăvoie." 26-76 Cum flama se-apropié de noi mai bine, vorbi maestrul cînd găsi că locul e potrivit şi clipa se cuvine: 26-79 "-Voi, cei pe care vă uneşte focul, de-am meritat a' voastre bune gînduri pe cînd trăiam, şi de-am avut norocul 26-82 să-mi preţuiţi eroicele cînturi, opriţi-vă puţin şi unul spună pe care mări pieri, sub care vînturi?" 26-85 Mai 'naltul corn din flacăra străbună să murmure-începu şi să se zbată ca focul răscolit de o furtună. 26-88 Din para-încolo,încoace zbuciumată, precum o limbă iute grăitoare, ţîşni un glas vorbind: "-Pe cînd, odată 26-91 m-am smuls de lîngă Circe - vrăjitoare la care m-am dat singur în sclavie de dragul unor greci schimbaţi în fiare -, 26-94 nici dragostea de fiu, nici cea de glie, nici cea de tată şi nici chiar chemarea a Penelopei, vrednica-mi soţie, 26-97 nu mi-au putut înfrînge-înflăcărarea de a cunoaşte lumea necuprinsă şi, omului, micimea şi grandoarea. 26-100 Ci am purces la drum pe marea-întinsă cu nava mea şi cîţiva inşi, compánia de-atunci de mine pururi nedesprinsă. 26-103 Văzui un mal şi altul, pînă-în Spania pînă-în Maroc şi insula cea Sardă - şi ce-am văzut mi-a răsplătit strădania. 26-106 Bătrîni şi frînţi, hoinara noastră hoardă ajunse,-în urmă, gura strîmtei poarte cu stîncile lui Hércule de gardă 26-109 ca nimeni să nu calce mai departe. Trecusem de Sevilïa cea veche şi de Ceúto, pe cealaltă parte. 26-112 "Voi, fraţii mei, voi, prin amar de leghe şi de primejdii-ajunşi la cap de lume, vă cer în cea din urmă, scurtă, veghe 26-115 a mult prea vlăguitei noastre hume, să mergem! - daţi frîu liber năzuinţii! - tot după Soare,-în Lumea fără lume! 26-118 Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii născuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii!" 26-121 În camarazii mei aşa ardoare a semănat acest discurs de-o şchioapă, că-abia de-i mai ţineam sub ascultare. 26-124 Şi-apoi, cu pupa către zori în apă, la vîsle-am pus arípi, mai acătării ca pasărea cînd din capcană scapă. 26-127 Ne lumina acuma steaua zării opuse nouă şi scădea a noastră pîn'ce se stinse sub deşertul mării. 26-130 Cinci Lune stinse-au fost pe bolta-albastră şi tot de-atîtea ori a fost învoaltă, de cînd pluteam pe-întinderea sihastră, 26-133 cînd ne-apăru spinarea sumbră,-înaltă, a unui munte, deodată,-în cale, cum niciodată nu văzusem altă. 26-136 Am rîs întîi, dar rîsu-apoi fu jale, căci un vîrtej cumplit ţîşni din munte prinzînd şi vasu'-în vrejurile sale. 26-139 De trei ori îl rotiră sorburi crunte şi-al patrulea îl prăvăli-în abise trăgînd - cum El a vrut - fragila-i punte, 26-142 pînă cînd marea peste noi se-închise." | ▪ Cîntul I
|
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu