|
CÎNTUL XVII
“-Ţepoasa coadă a acestei fiare
ce trece munţi şi sfarmă zid şi zale
împute universul cu duhoare”,  
17-4 vorbi maestrul. Best ei infernale
semn îi făcu pe marginea genunii
să-şi mălurească plutitoarea cale.
17-7 Şi hîda-întruchipare-a-înşelăciunii
ivi din pîclă numai cap şi spată,
ci coada nu şi-o zmulse văgăunii.
17-10 Cu faţa ca de om, nevinovată,
vădea cea mai blajină-înfăţişare:
dar trupu’-era de viperă spurcată.
17-13 Aripi flocoase pîn’la subsuoare
şi-o carapace-în gîlme solzuroase
avea pe piept, pe şold şi pe spinare.
17-16 N-au turcii, nici tătarii vreo mătase
urzită cu aşa culori nebune,
cum nici Aràchne n-a ştiut să coase.
17-19 Cum stă o luntre-împotmolită-în dune,
o parte-în apă şi cealaltă-afară,
sau cum, la nemţii beţivani, se spune
17-22 că prada sa un castor şi-o doboară –
aşa plutea la malul landei arse
scîrboasa şi îngrozitoarea fiară.
17-25 Cu vrejurile cozii-în hău întoarse
zvîcnea din vîrful înfurcat, din care
ca la scorpioni veninurile-s stoarse.
17-28 “-Puţin – mi-a spus maestrul – din cărare
spre monstrul ticălos ne vom abate,
ce se-îmbîrligă-acolo,-în aşteptare.”
17-31 Făcurăm zece paşi spre a răzbate
la dreapta, pe o cale-adăpostită
de fulgii şi de ţărna-învăpăiate.
17-34 Cînd am ajuns, văzui – ca pe o plită –
mulţimi gemînd pe-încinsele nisipuri
aproape de prăpastia cumplită.
17-37 Maestru-îmi spuse: “-Celelalte tipuri
le vei culege-aici, de-învăţăminte:
te du deci şi cunoaşte-acele chipuri,
17-40 dar să fii scurt şi cu luare-aminte,
iar eu, ca pe-ai săi umeri să ne lase,
voi face cruntei fiare rugăminte.”
17-43 Singur, pe-aceste margini prăpăstioase
a’ celei de a şaptea văgăune,
purces-am înspre cetele hidoase.
17-46 În ochii lor, durerea nu apune
şi se tot zbat, zadarnic, să nu-i muşte
de sus scîntei, de pe pămînt tăciune,
17-49 precum pe zăpuşeală,-ascunşi prin cuşte,
potăile, cu colţii ori cu laba,
se zgreapţănă de purici şi de muşte.
17-52 Priveam prin ploile de foc degeaba,
căci nu-i ştiam. Dar, iată! fiecare
purta la gît o taşcă, precum gloaba
17-55 care din mers înghite; semn, culoare
nu semănau – iar ei holbau spre ele
ochi mari ca hămesitul la mîncare.
17-58 Ajuns, printr-ale flăcării zăbrele,
chiar în mijlòc, pe-o ţoşcă aurită
zării un leu cu azurie piele;
17-61 apoi, pe-o altă sarsana, mînjită
parcă de sînge ca o rană vie,
o gîscă albă ca din unt ivită,
17-64 cînd unul, cu o scroafă sinilie
tronînd blazon pe alba sa desagă,
“-Ce cauţi aici, în hrubele urgiei?”
17-67 îmi spuse, “ci mai bine du-te, pleacă!
Dar sus, să-i spui lui Vitalian, vecinul,
că-aici va sta cînd Styxul o să-l treacă!
17-70 Sunt singur padovan în florentinul
duium, şi zbiară toţi să mă-asurzească:
«Cînd vine excelenţa sa Hainul
17-73 cu pliscuri trei pe traista lui prinţească»?”
Aşa zicînd, se linse lung pe gură
cum limba-îşi plimbă-un bou pe bot cînd cască.
17-76 Iar eu, nevrînd să trec peste măsură
şi sfatul umbrei călăuzitoare,
mă-îndepărtai de joasa-adunătură.
17-79 Pe spatele dihaniei, călare
era maestrul şi-îmi vorbi îndată:
“-Aici se cade să fii dîrz şi tare:
17-82 de-acum, asemeni’ scară ne e dată.
Voi sta la míjloc, tu vei sta-înainte,
să nu te-atingă coada-înveninată.”
17-85 Precum acel ce-în friguri e fierbinte,
cu unghiile parcă de cărbune,
şi tremură la ùmbrele din minte,
17-88 astfèl şi eu, cînd auzii ce-mi spune –
dar ghesul său veni ca o-întremare:
la buni stăpîni şi slugile sunt bune.
17-91 Încălecînd pe-a bestïei spinare
am vrut să rog, dar îmi pierise glasul:
“Strînge-mă-în braţe, umbră protectoare!”
17-94 Cel ce prelung îmi ocrotise pasul
şi-ades mă zmulse dintr-al groazei cleşte,
mă sprijini şi-înconjură cu braţul
17-97 şi-apoi strigă: “-Hai, Gerion, porneşte!
Fă cercuri largi, încetişor coboară,
şi nu uita ce lest te gîrboveşte!”
17-100 Cum pleacă luntrea de la mal, uşoară,
cu dosul înainte, nu cu botul,
aşa ieşi în larg corcita fiară
17-103 şi-ajunsă-în hău, se răsuci cu totul
zvîcnindu-şi ca ţiparul lunga coadă
şi prin văzduh îşi începu înotul.
17-106 Nici Faeton, cînd din ceruri fu să cadă,
n-a încercat o spaïmă mai mare,
înflăcărînd în urma sa pleiadă.
17-109 Şi nici Icar, împătimit să zboare,
văzînd că pierde-arípile de ceară
şi tatăl său că strigă “Nu spre soare!”,
17-112 n-a fost străpuns de-a-înfricoşării gheară
ca mine cînd văzui că-în jur, oriunde,
e numai gol şi-în gol pluteşte-o fiară.
17-115 Domol, domol, părea să se scufunde
rotindu-se, dar eu simţeam căderea
doar ca un vînt din văile afunde.
17-118 Un vuiet crunt venea din aproperea
adîncului genunilor tartare,
de-aceea mi-am plecat în jos vederea
17-121 şi-am fost şi mai cuprins de-înspăimîntare,
căci zvon de chin şi limbi de foc sub mine
creşteau mereu şi m-am chircit mai tare.
17-124 Ce n-am văzut, vedeam acuma bine:
cum ne roteam şi ne lăsam în vale
înspre arena caznelor haine.
17-127 Cum şoimul, după ce-a zburat agale
fără să vadă păsări, nici momeală,
se reîntoarce nechemat din cale
17-130 şi-în jos planează stins de oboseală
în zeci de volte largi, oprind departe
de domnul său, ţîfnos şi plin de fală,
17-133 astfèl Geriòn, în fundul văii moarte
ne lepădă, ca-într-o de stînci găleată,
şi, descărcat de ce trebui să poarte,
17-136 pieri mai iute ca din arc săgeată. | ▪ Cîntul I
▪ Cîntul III
▪ Cîntul IV
▪ Cîntul V
▪ Cîntul VII
▪ Cîntul X
▪ Cîntul XIII
▪ Cîntul XIV
▪ Cîntul XV
▪ Cîntul XVII
▪ Cîntul XXI
▪ Cîntul XXII
▪ Cîntul XXV
▪ Cîntul XXVI
▪ Cîntul XXXIII |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu