CÎNTUL XV
Păşeam acum pe piatra de pe malul
ascuns ca de o pîclă păzitoare
ca flacără să nu-i atingă valul. 
15-4 Precum îşi fac flamanzii stăvilare
şi-opresc, între Vissant şi Bruges, torentul
tălăzuind din desfrînata mare,
15-7 sau padovanii, care-îmbracă Brentul
în diguri, ca să-şi apere avutul
cînd soarele mîngîie blînd Chiarentul,  
15-10 asemeni forme luase-aicea lutul,
mai mici, fireşte - şi de spus nu-i lesne
dacă Cel Drept făcutu-le-a sau Slutul.
15-13 Pădurea morţii, care-atît de des ne
dăduse fiori, se şi pierduse-în umbră,
de-aş fi privit, aş fi străpuns doar bezne,
15-16 cînd ne ieşi în cale-o ceată sumbră
ce se-înşirau pe mal, şi fiecare
căta spre noi prelung, cum în penumbră
15-19 de nopţi cu lună nouă, pe-o cărare,
druméţii, sau precum, bătrîn, croitorul
mijeşte ochii aţa s-o strecoare.
15-22 Cum mă scrutau pe rînd, cu-încetişorul,
unul îmi prinse poala: “-Ce minune…!”
strigă, cerîndu-mi parcă ajutorul
15-25 cu mîna-întinsă, friptă de tăciune.
Privii adînc la chipul ars de focul
ce nu-l putuse într-atît răpune
15-28 încît să nu-l cunosc. Şi sub obrocul
mîngîietor al palmei luîndu-i faţa,
“-Messer Brunetto,-am spus, aici ţi-e locul?”
15-31 “-O, fiule - grăi - care-mi ştii viaţa,
pe ser Latini-îngăduie-l o clipă
răzleţ de pîlcul său ce-înfruntă ceaţa!”
15-34 “-Nu-îngădui, rog!”, răspunsu-i-am în pripă,
“şi-aş sta cu tine-în loc, de se-învoieşte
acel de care-s dus ca sub aripă.”
15-37 “-Nu, fiule, din pîlc de se opreşte
o clipă doar vreunul, sub arsură
şi sub văpăi un veac încremeneşte;
15-40 deci mergi, şi-alături eu. Pe-o scurtătură
fugi-voi iar spre biata mea mulţime
ce-îşi plînge-în mers eterna ei tortură.”
15-43 Eu, ne’ndrăznind să ies de pe-înălţime,
doar fruntea mi-am smerit-o cu-înclinare
ca un prinos al caldei mele stime.
15-46 “-E un destin - a spus - sau e-o-întîmplare
că intri viu în lumea de-întuneric?
Şi cine-ţi poartă paşii pe cărare?”
15-49 “-Sub bolta largă-a soarelui feeric”,
i-am dat răspuns, “eram în miez de viaţă
cînd m-am pierdut în hăul periferic.
15-52 Abia de ieri m-am smuls, de dimineaţă,
şi iar cădeam, cînd mi-apăru în cale
cel ce mă poartă dincolo de ceaţă.”
15-55 “-Urmează, -a spus, lumina stelei tale,
şi de-am citit eu bine-în calea-ţi dreaptă
ai să atingi limanuri triumfale;
15-58 iar dacă moartea care nu aşteaptă
ar fi-întîrzat - văzîndu-te-aşa vrednic,
eu te-aş fi ajutat la gînd şi faptă.
15-61 Dar neamu’-acela rău, ingrat, clevetnic,
descins din stînca Fiesolei de veacuri
şi căruia tot muntele-i e sfetnic,
15-64 pentru osîrdie-îţi va plăti cu-arţaguri,
căci printre acrituri nu-i loc de miere
şi unde nu sunt flori, nu sunt nici faguri.
15-67 Au ochi, se spune, dar nu au vedere
decît să zgîrie-în faime şi în brînză –
şi cine stă-între porci, de rîturi piere.
15-70 Va fîlfîi a gloriei tale pînză
şi-ambele părţi cerca-vor s-o aţie,
dar nu-şi vor face ei din tine-osînză.
15-73 Nutreţ lor înşişi n-au decît să-şi fie!
Dar să nu calce fiesolana labă
pe floarea ce, din scîrna lor, mlădie
15-76 înalţă-în seva-i ántica podoabă:
sămînţa sfîntă-a Romei, zăbovită
în grajdu’-acela de mişei şi vrajbă.”
15-79 “-De mi-ar fi fost dorinţa-îndeplinită,
- răspunsu-i-am – din lumea de sub soare
nu ţi-ar fi fost făptura izgonită,
15-82 căci mi-e înfiptă-în minte şi mă doare
duioasa ta privire părintească,
ce-mi strecura în cuget, ca o boare,
15-85 că omul poate să se-înveşnicească!
Şi gura mea şi pana mea se cade,
atît cît mai trăiesc, să-ţi mulţumească.
15-88 Însemn ce spui şi-aştept să le desnoade
cea care-mi ştie totul, luminata,
de-ajung la ea acolo-între pleiade.
15-91 Dar vreau să afli, din înflăcărata
şi-în veci neprihănita mea conştiinţă,
că-în faţa Soartei, orice-ar vrea, sunt gata!
15-94 De-aşa zăloage-am mai avut ştiinţă!
Deci, învîrtească-şi roata mult şi bine
Norocul, ca la horă o catrinţă!”
15-97 Se-întoarse-atunci maestrul meu spre mine
şi-în ochi ţintindu-mi, spuse vocea clară-şi:
“-Ascultă bine cel ce minte ţine.”
15-100 Ci eu am mers cu ser Brunetto iarăşi
şi-am vrut să ştiu, aici, în neagra lume,
cine mai sunt iluştri săi tovarăşi.
15-103 “-Pe unii-i bine să-i cunoşti anume,
dar mulţi zadarnic ţi-ar scîrbi memoria
şi-i timp puţin pentru noian de nume.
15-106 Pe scurt: sunt clerici, ce-i va şti istoria,
sau cărturari vestiţi, cu faimă mare,
şi-aceeaşi culpă le mînjeşte gloria.
15-109 Priscian e-acolo,-în trista adunare
şi Fráncesco d’Accorso şi-o murdară
figură-ai fi văzut, privind în zare:
15-112 e cel pe care sluga tutelară
Vicenzei, din Florenţa, i-l aduse,
unde prea-întinşii nervi ai săi crăpară.
15-115 Ţi-aş mai vorbi, dar şi aceste spuse
şi mersul – pîn’aici îşi au sorocul,
căci văd un fum ce pîn’acum nu fuse:
15-118 sunt duhuri printre care nu mi-e locul.
Păstrează-mi deci Tezaurul în minte,
prin el voi dăinui! Atît mi-e focul.”
15-121 Apoi îmi şi pieri de dinainte,
de parcă, la Verona, steagul verde
l-ar fi rîvnit. Sub zariştea fierbinte
15-124 părea că-i cel ce-a-învins, nu cel ce pierde. |
CANTO XV
Ora cen porta l'un de' duri margini;
e 'l fummo del ruscel di sopra aduggia,
sì che dal foco salva l'acqua e li argini.
Quali Fiamminghi tra Guizzante e Bruggia,
temendo 'l fiotto che 'nver lor s'avventa,
fanno lo schermo perché 'l mar si fuggia;
e quali Padoan lungo la Brenta,
per difender lor ville e lor castelli,
anzi che Carentana il caldo senta:
a tale imagine eran fatti quelli,
tutto che né sì alti né sì grossi,
qual che si fosse, lo maestro felli.
Già eravam da la selva rimossi
tanto, ch'i' non avrei visto dov'era,
perch'io in dietro rivolto mi fossi,
quando incontrammo d'anime una schiera
che venìan lungo l'argine, e ciascuna
ci riguardava come suol da sera
guardare uno altro sotto nuova luna;
e sì ver' noi aguzzavan le ciglia
come 'l vecchio sartor fa ne la cruna.
Così adocchiato da cotal famiglia,
fui conosciuto da un, che mi prese
per lo lembo e gridò: «Qual maraviglia!».
E io, quando 'l suo braccio a me distese,
ficcai li occhi per lo cotto aspetto,
sì che 'l viso abbrusciato non difese
la conoscenza sua al mio 'ntelletto;
e chinando la mano a la sua faccia,
rispuosi: «Siete voi qui, ser Brunetto?».
E quelli: «O figliuol mio, non ti dispiaccia
se Brunetto Latino un poco teco
ritorna 'n dietro e lascia andar la traccia».
I' dissi lui: «Quanto posso, ven preco;
e se volete che con voi m'asseggia,
faròl, se piace a costui che vo seco».
«O figliuol», disse, «qual di questa greggia
s'arresta punto, giace poi cent'anni
sanz'arrostarsi quando 'l foco il feggia.
Però va oltre: i' ti verrò a' panni;
e poi rigiugnerò la mia masnada,
che va piangendo i suoi etterni danni».
I' non osava scender de la strada
per andar par di lui; ma 'l capo chino
tenea com'uom che reverente vada.
El cominciò: «Qual fortuna o destino
anzi l'ultimo dì qua giù ti mena?
e chi è questi che mostra 'l cammino?».
«Là sù di sopra, in la vita serena»,
rispuos'io lui, «mi smarri' in una valle,
avanti che l'età mia fosse piena.
Pur ier mattina le volsi le spalle:
questi m'apparve, tornand'io in quella,
e reducemi a ca per questo calle».
Ed elli a me: «Se tu segui tua stella,
non puoi fallire a glorioso porto,
se ben m'accorsi ne la vita bella;
e s'io non fossi sì per tempo morto,
veggendo il cielo a te così benigno,
dato t'avrei a l'opera conforto.
Ma quello ingrato popolo maligno
che discese di Fiesole ab antico,
e tiene ancor del monte e del macigno,
ti si farà, per tuo ben far, nimico:
ed è ragion, ché tra li lazzi sorbi
si disconvien fruttare al dolce fico.
Vecchia fama nel mondo li chiama orbi;
gent'è avara, invidiosa e superba:
dai lor costumi fa che tu ti forbi.
La tua fortuna tanto onor ti serba,
che l'una parte e l'altra avranno fame
di te; ma lungi fia dal becco l'erba.
Faccian le bestie fiesolane strame
di lor medesme, e non tocchin la pianta,
s'alcuna surge ancora in lor letame,
in cui riviva la sementa santa
di que' Roman che vi rimaser quando
fu fatto il nido di malizia tanta».
«Se fosse tutto pieno il mio dimando»,
rispuos'io lui, «voi non sareste ancora
de l'umana natura posto in bando;
ché 'n la mente m'è fitta, e or m'accora,
la cara e buona imagine paterna
di voi quando nel mondo ad ora ad ora
m'insegnavate come l'uom s'etterna:
e quant'io l'abbia in grado, mentr'io vivo
convien che ne la mia lingua si scerna.
Ciò che narrate di mio corso scrivo,
e serbolo a chiosar con altro testo
a donna che saprà, s'a lei arrivo.
Tanto vogl'io che vi sia manifesto,
pur che mia coscienza non mi garra,
che a la Fortuna, come vuol, son presto.
Non è nuova a li orecchi miei tal arra:
però giri Fortuna la sua rota
come le piace, e 'l villan la sua marra».
Lo mio maestro allora in su la gota
destra si volse in dietro, e riguardommi;
poi disse: «Bene ascolta chi la nota».
Né per tanto di men parlando vommi
con ser Brunetto, e dimando chi sono
li suoi compagni più noti e più sommi.
Ed elli a me: «Saper d'alcuno è buono;
de li altri fia laudabile tacerci,
ché 'l tempo sarìa corto a tanto suono.
In somma sappi che tutti fur cherci
e litterati grandi e di gran fama,
d'un peccato medesmo al mondo lerci.
Priscian sen va con quella turba grama,
e Francesco d'Accorso anche; e vedervi,
s'avessi avuto di tal tigna brama,
colui potei che dal servo de' servi
fu trasmutato d'Arno in Bacchiglione,
dove lasciò li mal protesi nervi.
Di più direi; ma 'l venire e 'l sermone
più lungo esser non può, però ch'i' veggio
là surger nuovo fummo del sabbione.
Gente vien con la quale esser non deggio.
Sieti raccomandato il mio Tesoro
nel qual io vivo ancora, e più non cheggio».
Poi si rivolse, e parve di coloro
che corrono a Verona il drappo verde
per la campagna; e parve di costoro
quelli che vince, non colui che perde.
▪ Cîntul I
▪ Cîntul III
▪ Cîntul IV
▪ Cîntul V
▪ Cîntul VII
▪ Cîntul X
▪ Cîntul XIII
▪ Cîntul XIV
▪ Cîntul XV
▪ Cîntul XVII
▪ Cîntul XXI
▪ Cîntul XXII
▪ Cîntul XXV
▪ Cîntul XXVI
▪ Cîntul XXXIII
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu