CÎNTUL V
Din primul cerc, lăsatu-ne-am în vale,
pe coasta unei mái strîmte zănoage,
cu mai mult vaier şi mai cruntă jale.
4 Cu-un rînjet crud în rîpă Minos rage
judeţ vinovăţiilor intrate,   
verdicte dînd după cum coada-i trage;
7 iar cînd un duh din cele blestemate
nainte-i stă, tot sufletu'-îşi desface
şi-acel cunoscător întru păcate
10 un loc din iad alege, şi-apoi face
din coadă-atîtea vrejuri, care spun că
într-acea bolgie-îi este dat a zace. 
13 În faţa lui stau pururi la poruncă
cohorta celor ce-au trăit în viciu:
vorbesc, aud, şi-apoi în hău i-aruncă.
16 "-Ei, tu, ce calci lăcaşul de supliciu,"
răsti Minós cu-un ochi căscat la mine,
întrerupînd cumplitul său oficiu,
19 "tu, unde eşti şi cui te-încrezi, vezi bine!
E largă poarta, însă-înşelătoare!"
Dar ghidu'-i spuse: "-Urli-în van, haíne!
22 Nu stăvili sortita sa cărare:
aşa e vrerea unde stă-în putinţă
tot ce se vrea, şi lasă-orice-întrebare!"
25 Ci jeluiri, atunci, de suferinţă,
şi plînsete-auzii, fără hodină,
lovind în tulburata mea fiinţă.
28 Era o lume mută de lumină,
vuind ca valul mării-în vijelie,
cînd vînturi învrăjbite o dezbină.
31 Drăcescul vifor, ce nu stă-în vecie,
înşfacă duhuri fără osebire
şi-învolburat le-aruncă-în silnicie.
34 Cînd le prăvale cruda-învîrtejire,
poartă boceli şi urlete crivăţul
şi blésteme spre sfînta stăpînire.
37 În zbucium, înţeles-am, e dezvăţul
acelor ce iubiră desfrînarea
şi mintea le-o înstăpîni dezmăţul.
40 Ca nişte paseri care-întunec zarea,
mînate-în stol, cînd bîntuie năprazna,
aşa, pe-aceste spirite, vîltoarea,
43 în sus şi-în jos, încolo,-încoace, razna
le zbate şi speranţă n-au c'-odată
le-o fi nu stinsă, ci mai blîndă cazna.
46 Şi cum plutesc cocorii-în lungă ceată,
umplînd văzduhul cu-a lor litaníe,
aşa văzui venind, îndurerată,
49 cohorta-acelor umbre în urgie;
şi-am întrebat: "-Maestre, cine-s oare
cei hăituiţi în ceaţa plumburie?"
52 "-Întîia din cortegiul despre care
ai vrea să afli şi mai multe",-îmi zise,
"pe multe graiuri fost-a domnitoare.
55 Dezmăţu'-atît de-adînc o-împătimise
că din nelegiuiri făcuse lege
pentru-a nu fi şi ale ei proscrise:
58 Semiramida e, şi-în cărţi se-alege
că i-a urmat lui Nin şi i-a fost soaţa,
stăpînă ţării-unde sultanu-i rege.
61 Din dragoste, cealaltă şi-a luat viaţa,
cenuşii lui Sicheu necredincioasă.
E Cleopatra,-apoi, curvăsăreaţa,
64 mai e Elena, prícină frumoasă
năpastelor, şi-Ahil, bărbată fire,
cuprins, în urmă,-într-a iubirii plasă,
67 París apoi, Tristan..." şi alţii, şire
de umbre-îmi arătă şi nume-apuse,
ce viaţa şi-au pierdut-o din iubire.
70 Cînd bunul dascăl toate astea-îmi spuse
de doamne şi bărbaţi din alte ere,
mila m-a prins şi-aproape mă răpuse.
73 Şi-am zis: "-Poete, mult mi-ar fi plăcere
să le vorbesc acelor doi, pe care
îi poartă vînt uşori ca o părere."
76 El mi-a răspuns: "-Sunt încă-în depărtare
pe dragostea ce-i mînă tu-i conjură
şi înspre noi îndată au să zboare."
79 Chemare-am slobozit atunci din gură,
cînd vîntul i-a adus: "-Voi, duhuri stinse,
veniţi, vorbiţi, dacă Cel Drept se-îndură!"
82 Ca doi hulubi cu áripile-întinse
spre dulce cuib gingáş plutind deodată,
se-apropiau, de-acelaşi suflu-împinse:
85 ieşind dintr-a Didonei sumbră ceată,
zburau spre noi, prin aerul ce plînge,
atraşi de ruga mea înflăcărată. 
88 "-Eşti suflet bun, din cele ce le frînge
durerea, dacă vii în neagra ceaţă
la noi, ce lumea-am înroşit-o-în sînge;
91 de ne-ar privi altcum cereasca faţă,
noi ne-am ruga smerit pentru-a ta pace,
căci chinul nostru inima ţi-o-îngheaţă.
94 Dacă acum, să ne asculţi ţi-ar place,
ori să vorbeşti, vom face cum ţi-e gîndul
atîta timp cît vîntul, iată, tace.
97 O coastă-a mării, acela e pămîntul
ce m-a născut; acolo Po coboară
şi rămurit îşi varsă-în val avîntul.
100 Iubirea-în inimi tandre jar pogoară,
şi-o luă şi celui drag în stăpînire,
dar cum ne-am fost răpiţi, şi azi mă-înfioară.
103 Iubirea naşte-în cel iubit iubire:
de chipul lui am fost robită foarte,
şi-acum, la fel, îmi bîntuie-în simţire.
106 Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:
făptaşul în adînc de iad să piară!"
Atît au spus, şi n-au spus mai departe.
109 Cum desluşeam povestea lor amară,
privirea mi s-a frînt. Ca să mă-adune,
poetul spuse: "-Gîndul unde-ţi zboară?"
112 Cînd i-am răspuns, am fost grăit: "-Oh,
spune, ce gînduri dulci, ce aprigă tandreţe
i-au dus pe-aceştia-în crîncena genune?"
115 Întors din nou spre-acele albe feţe:
"-Francesca,-am zis, calvarul tău, în mine
izvor de lacrimi e, şi de tristeţe.
118 Dar spune,-în vremea dulcilor suspine,
cînd ce era, nu se vădea să fie,
iubirea - cum o ai simţit că vine?"
121 "-Cînd eşti căzut, durere nu-i mai vie
decît să-ţi aminteşti de fericire",
răspunse ea, "şi-al tău maestru-o ştie.
124 Şi dacă de a dragostei ivire
vrei să auzi, voi stinge-a' tale jînduri,
dar plînsul mi se va-împleti-în vorbire.
127 Pe cînd tihniţi citeam, ca-în alte rînduri,
de Lancelot şi fiorul ce-l cuprinse,
singuri eram şi fără alte gînduri.
130 Cititu'-ades obrajii ni-i aprinse
şi ochii se-întîlniră-în căutare:
dar un pasaj anume ne învinse.
133 Citind despre rîvnita sărutare
ce-amanţii peste-un zîmbet şi-o dădură,
el, ce pe veci cu mine o soartă are,
136 de freamăt plin, mă sărută pe gură.
Fu, cartea, Galeott, şi cel ce-o scrise.
Din ziua-aceea, n-a mai fost lectură."
139 În timp ce-o umbră-aceste lucruri zise,
plîngea cealaltă-atît, încît, de jale,
eu, ca-într-un somn de moarte fără vise,
142 căzui cum cade mort un corp în cale.
| ▪ Cîntul I
▪ Cîntul III
▪ Cîntul IV
▪ Cîntul V
▪ Cîntul VII
▪ Cîntul X
▪ Cîntul XIII
▪ Cîntul XIV
▪ Cîntul XV
▪ Cîntul XVII
▪ Cîntul XXI
▪ Cîntul XXII
▪ Cîntul XXV
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu