INFERNUL 3 - Răzvan CODRESCU

INFERNUL - CÎNTUL III

Păşind peste pragul porţii Infernului, Dante şi Vergiliu întîlnesc în vestibul ceata indiferenţilor şi şovăielnicilor („Cei ajunşi să moară nici răi fiind, nici vrednici vreodată“), în speţă trîndavii, laşii şi „căldiceii“, care plîng şi se agită zadarnic în pielea goală, înţepaţi de puzderii de gîze şi hrănind cu sînge din rănile lor viermii scîrboşi care le colcăie la picioare. Ajunşi apoi la apa Aheronului, cei doi poeţi îl întînesc pe Caron, luntraşul infernal. Lovit parcă de un fulger, pe fondul unui cutremur stîrnit pe neaşteptate, Dante îşi pierde temporar cunoştinţa.

1 Prin mine vii spre-a chinului cetate,
prin mine vii spre veşnica jelire,
prin mine vii spre cetele damnate.

4 Dreptatea-mi fu temei de izvodire:
m-a făurit puterea ziditoare,
supremul rost şi cea dintîi iubire.

7 Pînă la mine lucruri trecătoare
n-au fost defel, şi eu durez în veci:
voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!

10 Aceste vorbe sus, prin neguri reci,
le-am fost zărit pe-o poartă încrustate;
„Cumplite sînt, maestre!“, zis-am deci.

13 Iar el, ca unul preahîrşit cu toate:
„De orice îndoială se cuvine
să scapi aici, şi de-orice laşitate,

16 căci am ajuns în locul spus de mine,
unde-ai să-i vezi în veşnica durere
pe cîţi pierdură-al cugetului bine“.

19 Simţii atunci cum mîna lui o cere
pe-a mea; cu zîmbet blînd mă linişti
şi mă purtă-năuntru, spre mistere.

22 De-acolo bocet lung se desluşi,
ce răsuna-n văzduhul gol de stele,
încît şi mie plînsul mi-l stîrni.

25 Ciudate limbi, afurisenii grele,
amare plîngeri, scrîşnet de mînie,
suspin şi urlet, mîini plesnind a jele

28 se-nvîrtejeau în sumbră vălmăşie
prin pîcla grea, de-un fel la-nfăţişare
cu colbul ridicat de vijelie.

31 Simţind cum groaza-n creştet mă dogoare,
zisei: „Maestre, ce mă înfioară?
Au cine-s cei zdrobiţi de-ndurerare?“.

34 Iar el îmi zise: „Cei ajunşi să moară
nici răi fiind, nici vrednici vreodată,
îndură-aici această caznă-amară.

37 De-o seamă-s ei cu osîndita ceată
de îngeri care nu se răzvrătiră,
dar nici vreun zel n-avură pentru Tată.

40 I-alungă cel pe care nu-l slujiră,
iar iadul în adîncuri nu-i primeşte,
spre-a nu-i trufi pe cîţi mai rău greşiră“.

43 Ci eu: „Maestre, ce îi chinuieşte
de-i face-atît de jalnic să suspine?“.
Răspunse el: „Pe scurt, te lămureşte:

46 speranţă n-au ca moartea să-i aline
şi traiul orb aşa de greu i-apasă,
că-i pizmuiesc pe cîţi o duc mai bine.

49 Pe lume nimănui de ei nu-i pasă;
nici mila, nici dreptate nu li-s date;
dar cruţă-ţi mintea: uită-te şi-i lasă!“.

52 Ci eu, privind, văzui că-n cerc se zbate
o flamură, cu-asemenea iuţeală
de nu credeai că s-o opreşti se poate.

55 Şi-n urma ei atîta îmbulzeală
de ai fi zis că n-ar putea să-i ţie
nici coasa morţii dreaptă socoteală!

58 Ci tot privind, ştiuţi păreau să-mi fie
cîţiva, iar printre ei şi-acela care,
de laş ce-a fost, n-a stat la datorie.

61 Atunci prinsei deplină-ncredinţare
că dasem chiar de osîndita ceată
urîtă-n cer şi-n iad la fel de tare.

64 Ei, ce n-au dus o viaţă-adevărată,
în pielea goală se tîrau, mînaţi
de muşti şi viespi cu coada-nveninată.

67 Obrajii-n sînge le erau scăldaţi,
ce-amestecat cu lacrimi, la picioare
li se scurgea, sorbit de viermi spurcaţi.

70 Şi-apoi, cătînd cu ochii-n depărtare,
văzui, pe-un mal de rîu, mulţime deasă;
deci întrebai: „Maestre, cine-s oare,

73 fii bun şi spune-mi, cei ce se îndeasă
să-şi taie vad, cuprinşi de-atîta zor,
pe cît lumina să zăresc mă lasă?“.

76 El însă-mi zise: „Afla-vei rostul lor
îndată ce lîngă-Aheron vom face
popas, pe ţărmu-n veci tînguitor“.

79 Atunci, plecîndu-mi genele stîngace,
spre-a nu-l mîhni cu vorbe curioase,
pornii spre rîu, silindu-mă a tace.

82 Dar un moşneag cu cărunteţi stufoase
zori curînd în luntrea lui spre noi,
strigînd: „Vai vouă, duhuri păcătoase!

85 De-acum pierdut e cerul pentru voi:
am să vă trec pe celălalt hotar,
spre foc sau ger, în beznele de-apoi.

88 Tu, suflet viu, te-depărtează dar
de-acei pe care moartea i-a răpus!“.
Iar de văzu că îndărăt nu sar,

91 grăi: „Pe altă cale fi-vei dus,
pe alt talaz pluti-vei spre vecii
ş-n mai uşoară luntre fi-vei pus“.

94 Virgil îi zise: „Caron, a cîrti
nu-i rost, căci voia cerului se face,
care-i putere; nu mai iscodi!“.

97 Se-nduplecă atunci şi prinse-a tace
luntraşul cel păros al bălţii sure,
cu ochii-ncinşi de scăpărări buiace.

100 Dar auzind asemeni vorbe dure,
le clănţăneau de multă teamă dinţii
acelor duhuri goale şi mahmure.

103 Pe Dumnezeu deolaltă cu părinţii
îl blestemau, şi leat, şi neam, şi ţară,
sămînţa şi seminţele seminţii!

106 Apoi cu toţii stol se adunară,
plîngînd amar, pe ţărmul de durere
gătit acelor ce de cer uitară.

109 Iar Caron, demon silnic la vedere,
le face semn şi la grămadă-i mînă,
lovind cu vîsla-n cei fără putere.

112 Şi cum atunci cînd toamna e stăpînă
copacii se desfoaie ram cu ram,
de-ajung să-şi cate frunzele-n ţărînă,

115 la fel şi neamul rău al lui Adam:
la cîte-un semn, ca pasărea momită,
se dă pe rînd luntraşului infam.

118 Aşa se duc pe apa cea smolită,
dar nici n-ajung ei bine la liman,
că alţii umplu malul şi se-agită!

121 „Fiule,“-mi spuse bunul mantovan,
„cei învrăjbiţi cu Dumnezeu se-adună
din patru vînturi pe acest tăpşan;

124 ei dau buluc să-nfrunte unda brună,
căci rîndui cel drept să se prefacă
în dor amarnic spaima lor nebună.

127 Vreun suflet bun n-a fost pe-aci să treacă
şi Caron, vezi, dacă s-a plîns de tine,
avu dreptate-n felul lui s-o facă“.

130 Abia tăcu şi valea cu suspine
se scutură, vuind atît de tare
că simt şi azi fiorii ei în mine.

133 Pămîntul plîns iscă furtună mare
şi fu văzduhul de văpăi cuprins,
iar eu, năuc de-atîta tulburare,

136 căzui cum cade cel de somn învins.

Note şi comentarii la Cîntul III

Versurile 1-9: Cîntul începe cu faimoasa inscripţie de pe poarta Infernului. Ca procedeu literar, avem o prosopopee: personificată, poarta se adresează brusc şi direct cititorului, cu o solemnitate oraculară, sporind senzaţia de groază şi sentimentul ireversibilităţii (încheierea terifiant-concluzivă a inscripţiei: Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate, literal: „Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi“, este probabil versul cel mai celebru din întregul poem). La città dolente face parte din ordinea celor eterne: nici un lucru muritor n-a fost creat înaintea Infernului (devenit necesar prin căderea îngerilor). Dumnezeu, înaltul lui izvoditor (il mio alto fattore), menţionat iniţial ca Dreptate absolută, orînduitoare şi judecătoare a toate, este înfăţişat în continuare în taina maiestăţii Sale treimice: „puterea ziditoare“ (la divina potestate) este Tatăl, „supremul rost“ (la somma sapienza) este Fiul, iar „cea dintîi iubire“ (’l primo amore) este Duhul Sfînt. Am mizat, în traducere, pe forţa şi complexitatea cuvîntului românesc rost (din lat. rostrum, „gură“, păstrat cu acelaşi înţeles în vechi expresii româneşti ca „pe de rost“, „a lua la rost“, „cu rost de moarte“), din care au derivat deopotrivă a rosti, rostire, rostitor (marcă a fiinţei cuvîntătoare) şi a rostui, rostuire, rostuitor (marcă a fiinţei cugetătoare). Semantismul cuvîntului a evoluat spre o subtilă spiritualizare. Azi, substantivul rost nu-şi mai păstrează înţelesul de „gură“ decît în unele expresii; folosit în afara acestora, el înseamnă „sens, înţeles, semnificaţie, tîlc, noimă; ordine; scop“. Constantin Noica vedea în el, mutatis mutandis, o complexitate semantică şi expresivă comparabilă cu cea a grecescului logos (care trimite concomitent la actul vorbirii, dar şi al cunoaşterii raţional-spirituale, ba chiar la însăşi ordinea universală). Prin creştinism, Logos-ul (doar aproximat de lat. Verbum) a devenit nume al Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvîntul de la începutul Evangheliei după Ioan: „La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (1, 1-3). Acelaşi Noica era de părere că, prin întregul semantism actual al lui rost, o tălmăcire ca La început a fost Rostul sau La început a fost Rostirea ar reda mai bine decît curentul Cuvînt bogăţia de sensuri a tainei Logos-ului – Vorbire şi Raţiune dumnezeiască, deopotrivă creatoare şi proniatoare. În orice caz, avînd în vedere toate acestea, cred că e cît se poate de potrivită traducerea lui la somma sapienza („suprema înţelepciune“, Raţiunea Divină – cu referire chiar la persoana/ipostasul Fiului) prin „supremul rost“.
Versurile 34-35: Sînt laşii, „căldiceii“, cei ce n-au avut în viaţă tăria unei opţiuni.
Versul 53: S-a remarcat că e o flamură nedeterminată nici măcar coloristic, abstractă aproape, sugerînd poate că cei ce n-au avut nici un scop în viaţă sînt gata acum să alerge după orice aparenţă de scop, dar e prea tîrziu şi nu le mai foloseşte la nimic, de unde şi imaginea de învălmăşeala stupidă şi inutilă.
Versurile 59-60: E mai mult ca sigur vorba de umbra călugărului Pietro da Morrone, devenit papă sub numele de Celestin V (1294). La doar cîteva luni după alegerea sa, acesta, excedat de înalta funcţie, s-a retras din scaun, lăsînd loc lui Bonifaciu VIII, unul dintre marii duşmani ai lui Dante (cf., de pildă, Inf., XIX, 52-57, dar şi postfaţa ediţiei).
Versul 77: Aheron – cel dintîi dintre cele patru rîuri întîlnite de Dante în Infern (celelalte sînt Stix, Flegheton şi Cocit).
Versul 82 si urm.: Moşneagul luntraş este Caron (nominalizat mai jos), personaj mitologic, fiul lui Erebos şi al Nopţii, care are aceeaşi atribuţie în Eneida lui Vergiliu (VI, 298 şi urm.) şi în Infernul lui Dante: el trece peste Aheron sufletele celor morţi (şi nu poate să nu se arate scandalizat de faptul că Dante era viu; după ce încearcă să-l sperie, îi profeţeste că, după moarte, nu va veni în Infern, ci va lua calea Purgatoriului – vv. 91-93).
Versurile 133-134: Urmînd Meteorologiei lui Aristotel, în epocă se credea că razele soarelui, pătrunse în pămînt şi amestecate cu umezeala, iscau un vînt subteran, a cărui maximă răbufnire avea ca efect cutremurele.

Traducere de Răzvan CODRESCU

(După Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006)


Text preluat de la:

Blogul lui Razvan Codrescu