— „O, voi părtaşi aleşi la marea cină
a Mielului cel sfânt, ce vă hrăneşte
aşa că vrerea vi-e de-a pururi plină,
prin sfântul har ăst om de ciuguleşte
gustând din fărmuri de pe-a voastră masă
cât timp el încă-n trupul său trăieşte,
vedeţi-i multul dor care-l apasă,
şi-l rouraţi puţin: voi beţi izvorul
din care-ale lui gânduri tind să iasă.“
A zis; şi se făcu tot insu-n corul
voios o sferă, pol având statornic
şi dând văpăi ca-n goană meteorul.
Precum se-ntorc rotiţele-n ceasornic
aşa, că, de le priveşti, de-una-ţi pare
că stă pe loc, iar alta fuge spornic,
aşa şi-aceste hori de duhuri care,
danţând grăbit, ori lin, vădeau prin joc
divers gradata lor ferice stare.
Din cel ce-orna mai mult sublimul loc
văzui ieşind un foc aşa ferice
că n-a rămas în cer mai viu alt foc.
De trei ori ocoli pe Beatrice
cu-atare cânt că dulcea-i melodie
n-o poate-n vorbe mintea s-o răspice.
Deci fac aci un salt, căci, spre-a descrie
aşa de fin, prea aspru e-n coloare
nu graiul meu, ci orice fantazie.
— ,,O, sfântă sor-a mea, cu-atât-ardoare
ne rogi, încât al tău afect ferbinte
m-a smuls din sfera plină de lucoare.“
Când stete-n loc acea ferice minte,
s-a-ntors spre doamna mea cu-al ei suflat
şi-aşa vorbi cum spusei mai nainte.
— „Eternă facl-a marelui bărbat,
cui cheile de-aici aduse, care
deschid ăst regn, de Domnul ţi s-au dat,
să-ntrebi pe-acesta-n chestie mic-ori mare,
cum vrei, despre credinţa care-ţi dete
putere-odată să te mişti pe mare.
Cum speră şi iubeşte el, cum crede,
nu-ţi este-ascuns, căci vezi acolo unde
oricare lucru ca şi scris se vede.
Dar, pentru câ-n ăst regn nu pot pătrunde
decât aleşii printr-un crez verace,
spre gloria lui să-ntrebi şi va răspunde.“
Precum se-ncinge-un candidat şi tace
cât timp maestru-o chestie-i propune,
spre-a da dovezi, şi nu spre-a o desface,
aşa eu mă-narmam cu probe bune
cât timp vorbi spre-a fi gătit deodată
de-aşa maestru şi de-aşa chestiune.
—„Să-mi spui, creştine bun, şi clar arată:
credinţa ce-i ?“ Privii deci cu-ndemână
spre facla de-unde-aceasta-mi fu suflată;
apoi mă-ntoarsei cătr-a mea stăpână;
ea-mi dete semn că-şi poate descuia
al său torent interna mea fântână.
Deci: — „Harul, ce-mi permite-a face-a mea
confesie celui ce stegar ne fuse,
să-mi dea puteri să spui precis ce-aş vrea.“
şi-apoi, continuînd: „Precum ne spuse
veracea pan-a dulcelui tău frate,
ce Roma-n dreptul drum cu tine-o duse,
credinţa-i stofa vrerilor sperate
şi-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate“
Atunci am auzit: — „E just cum crezi,
dar numai dacă ştii de ce anume
şi-ntre substanţe-o pui, şi-ntre dovezi.“
Iar eu: — „Atâtea lucruri făr’ de nume
ce-mi dau, să văd mai larg, aci putinţa,
aşa de-ascunse-s ochilor in lume,
că-şi au temeiul numai în credinţa
ce dă nădejdii-al său temei suprem;
de-aceea-ntre substanţe-i pun fiinţa.
Din crezul ăsta, fără să vedem
nimic altce, ne cat-a ne culege
dovezi, şi-astfel dovad-o şi avem.“
şi iarăşi auzii: —„ De-ar înţelege
astfel câţi jos la voi doctrine-adună,
n-ar fi sofiştii-asa de iuţi să nege.“
Aşa din faclă-i s-auzi cum sună;
şi-apoi: — „Moneta asta, aşadar,
şi-n pond şi-n aliaj s-arată bună;
dar vorba e de-o ai şi-n buzunar.“
Iar eu:— „Cum nu! şi lucie şi plină,
şi-n marca ei nimic nu e neclar.“
şi iar ieşi din vecinica lumină
ce-aici lucea: — „Acest odor, apoi,
pe care-orice virtute se sprijină,
de unde-l ai?“ — „Bogate-acele ploi,
ce-au curs, de Sfântul Spirit răspândite
pe-anticele şi-a legii noastre foi,
raţiune-mi sunt, ce-atâta de-ascuţite
dovezi îmi dă, încât, convins deplin,
orice-alte-argumentări îmi par tâmpite.“
— „Dar scrisul vechi şi nou, din care-ţi vin
atât de-adânci convingerile tale,
de ce le ţii c-ar fi cuvânt divin?“
Iar eu: — „Am proba faptelor reale
la cari n-a fost nevoie de-o natură
ce scaldă fier şi bate nicovale.“
— „Dar ce-ţi dă probe-acum că se făcură
acestea toate,-a zis, căci de probat
chiar asta e. şi nimeni nu le jură.“
—„Că fără de minuni s-a-ncreştinat
o lume,-am zis, aceasta-i pentru mine
cât alte-o sută câte-au mai urmat;
căci tu intraşi sărac, lipsit de bine
În câmp spre-a sămăna o plantă sfântă,
ce vie-a fost cândva, şi-azi este-un spine.“
Sfârşind apoi, sublima curte sfântă
cânta, prin toate vecinicele case,
Te Deum, cum de ei şi-aci se cântă.
şi-acel baron, care,-ntrebând, mă trase
din ram în ram în sus, încât avea
spre vârf de-acum puţine foi rămase,
îmi zise: — „Graţia-n care eşti, că-n ea
îţi place-a fi, îţi dete-atari cuvinte
că pân-aici le-ai spus cum se cădea,
aşa c-aprob ce spuseşi mai nainte;
ci-acum să ne explici ce crezi tu oare
şi de-unde-ţi vine-un crez aşa ferbinte?“
— „O, tată sfânt şi vecinica lucoare
ce vezi aşa ce crezi, că spre mormânt
putuşi să-nvingi mai tinere picioare,
tu vreai s-arăt“, aşa-ncepui cuvânt,
„formula-n care-mi spui a mea credinţă
şi-mi ceri şi cauza ei. Răspund: în sfânt
şi Unul Domn, o vecinică fiinţă,
cred eu, cel nemişcat, mişcând mereu
Întregul cer prin dor şi prin voinţă.
N-am singur probe fizice-aici eu
şi metafizice, dar veritatea vie
ce-a curs de-aci dă ăstui crez al meu
prin Moise, şi profeţi, prin psalmi tărie,
prin evanghelii, şi prin voi, când veste
v-aduse duhu-n limbi de foc spre-a scrie.
şi-n trei persoane-eterne cred, şi-aceste
atari sunt Un’ şi-n trei atari se-mbină
că sufere să-i zici şi sunt şi este;
iar tainica natur-a lor divină
de care spui, o-mprimă-n mintea mea
de multe ori vangelica doctrină.
Aci-i principiul şi scânteia cea
ce-apoi se-ntinde-n flacăra vivace,
lucind în mine ca şi-n cer o stea.“
Precum un domn ce-a ascultat ce-i place
şi-apoi, urându-şi pentru noua ştire,
În braţe ia pe serv, pe loc ce tace,
aşa, cântând şi-urându-mi fericire,
de trei ori mă cuprinse, când tăcui,
acel apostol dup-a cui voire
vorbii aşa, şi-n spusa mea plăcui.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXIII | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XXIV) de Dante Alighieri | Cântul XXV→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu