Când amîndoi născuţii din Latonă
de Cumpănă-nvăliţi şi de Berbece,
îşi au pe-o dreaptă linie-a zării zonă,
cât timp e până-n clipa să se plece
din clipa-n care limba stă-n zenit,
când şi-unul şi-altu-ntr-altă zonă trece,
atât, c-obraz de zâmbete-nflorit,
privi tăcută doamna spre-a pătrunde
În punctul fix acel ce m-a orbit.
şi-a zis: — „Nu cer să-ntrebi, ci-ţi voi răspunde
ce vrei să ştii, că-l văd în punctu-al cui
cuprins adun-oricare când şi unde
Nu spre-a spori perfecţia sa, căci nu-i
putiinţă de sporit ci reflectată
să poata zice „Sunt“ splendoarea lui,
cum vru,-n vecia sa nelimitată
de timp şi loc, eternu-amor, voi
În nou amor a se-arăta deodată.
Nici pân-atunci inert nu toropi,
căci „dup“-ori „mai nainte“ nu fusese
de-un timp când peste ape duh pluti.
Materia deci şi forma, pur alese,
ieşir-unite-n actul ideal
precum din arc tricord fier triplu iese.
şi, cum prin sticl-,ori ambră şi cristal
luceşte-o raz-aşa, că-ntre venire
şi-ntreag-a fi nu-i nici un interval,
aşa din domnul său triforma fire
În eul ei întreg luci deodată
la timp lipsită de-orice osebire.
O concreată ordine-a fost dată
substanţelor, ca lumii culmi să-i fie,
că-n ele fapta s-a produs curată;
materia pură stă la temelie;
la mijloc ea s-uni cu actul prim
aşa de strâns, c-a pururi au să fie.
V-a scris pe larg de îngeri Ieronim
c-au fost creaţi cu veacuri mai nainte
de-oricare altă lume care-o ştim;
dar ce spui eu vi-e spus pe pagini sfinte
la mulţi al căror scris din duh purcede,
şi poţi vedea şi tu de iai aminte,
şi-n parte chiar şi-a voastră minte vede
că, făr-a fi perfecţi, viaţ-avură
motorii-atâta timp, ea nu concede.
Acum şi când şi cum şi unde fură
creaţi motorii lumii tu o ştii
şi-ai stins trei doruri dintr-a ta arsură.
Dar, numărând, mai iute n-o să fii
la douăzeci, când tulburar-o parte
din ei pământul într-a lui stihii.
Rămaşii-apoi urzeală-aceslei arte,
ce-admiri aici, cu-atâta drag i-o dară
că-n veci de ea nimic nu-i mai desparte.
Căderii cauză fu acea amară
trufie-a celui ce-l văzuşi şi tu
cum poartă-n spale-a-ntregii lumi povară.
Rămasa parte-a lor recunoscu,
fiind modestă, mila cea divină
ce apţi de-atare dragoste-i făcu;
prin propriul bun şi-a graţiei lumină
stau ei atât de sus pe-a lumii creste,
Încât au vrerea fermă-n veci şi plină.
Nu fi-ndoit, ci sigur fii de-aceste,
căci graţie-a primi şi merit are
pe cât de mult deschis afectu-i este.
Acum tu poţi şi făr de-ajutorare,
de-ai prins recolta spuselor cuvinte,
să judeci clar această adunare.
Dar, cum prin şcoli voi daţi învăţăminte
acolo, jos, de-angelica natură
că vrea, pricepe şi-şi aduce-aminte,
mai spune-voi, ca veritatea pură
s-o vezi, căci mulţi se-ncearcă s-o confunde
cu-atât de echivocă-nvăţătură.
Voioşi că pot în faţa lui pătrunde,
nu-ntorc motorii faţa niciodată
de-a celui cui nimic nu i s-ascunde;
deci n-au nicicând vederea lor curmată
de-un nou obiect şi nici nu le revine
nimic uitat prin minte divizată.
Voi, jos, visaţi făr-a dormi, creştine,
crezând şi necrezând a spune-atare,
ci-ntr-ăştia vina-i mult mai de ruşine.
Voi, jos, nu-umblaţi pe-o singură cărare
filozofând, aşa de mult vă-ncântă
iubirea de „ce-a fi“ şi „parcă pare.“
adânc la poală stă materia pură,
ci-n miez se strânse-astfel cu actl prim
că-n veci vor fi-n neruptă legătură.
Dar inima nici de-asta nu ni-e frîntă
atât aici, cât ni-e că urgisiţi
şi-ntoarceţi chiar pe dos scriptura sfântă.
A ei sămănătură nu gândiţi
cât sânge costă şi ce mult ne place
de cei ce merg alături umiliţi.
Scorneşte-oricare, spre-a părea, că-şi face
invenţia lui şi ia ce născoci
drept text de-amvon şi de vangelii tace.
De lună, că s-a-ntors, spun unii-aci,
când Crist murea, şi că sub soare-ajunse
spre-a nu-l lăsa la noi a mai luci;
dincolo spun că singur el s-ascunse
şi-aşa, din jos la spâni, din sus la inzi,
că la Iudei eclipsa lui răspunse.
Florenţa n-are-atâţia Lapi şi Binzi
câte-ntr-un an şi-aici şi-aici şi-airea
atari palavre de pe-amvon le prinzi;
aşa că, neştiindu-şi cârmuirea,
se-ntorc hrăniţi cu vânt sărmanii mei,
dar nu-i o scuză că nu-şi văd perirea.
N-a zis Hristos spre primii-nvăţăcei:
Mergând voi spuneţi orice scornitură,
ci sfânt le-a dat şi-adevărat temei,
şi-acesta le-a sunat astfel din gură
În lupta lor, credinţă ca să-mprime,
că lănci şi scuturi din scripturi făcură.
Acum ei vin cu mofturi şi cu schime
să predice şi, râs când se stârneşte,
se umflă-n glugi şi-altce nu cere nime.
Ci-atare drac în gluga lor cloceşte,
că vulgul, de l-ar şti, ar da de gât
iertarea-n care-acum se-ncrede-orbeşte ;
prin ea spori prostia-n lume-atât
că, fără probe-a nici un testimoniu,
orice-ai promite-o cred numaidecât.
De-aici şi-ngraşă porcii sfânt-Antoniu
şi alţii mulţi mai răi ca nişte porci,
cari n-au decât minciuna patrimoniu.
Dar prea ne-am abătut din drum; să-ntorci
privirea ta spre dreapta cărăruie
ca drumului din timp tu să mai storci.
Angelica natur-atât să suie
În număr, grad de grad, că niciodată
nici grai uman, nici minte n-o s-o spuie;
de judeci clar ce Daniil ne-arată,
tu poţi vedea că,-n mii de mii vorbind,
el suma lor n-o dă determinată.
Lumina primă,-ntreagă-n ei lucind,
În tot atâtea forme-i penetrează
pe câte sunt splendorile ce-o prind.
Căci, după cum oricare-afect urmează
tăriei ce-l concepe, felureşte
şi-a lor iubire, slabă ori mai trează.
În culmea deci lărgoarea ne-o priveşte
a vecinicei valori şi câte sfinte
oglinzi creat-a-n care se-mpărţeşte,
tot una rămânând ca şi nainte,“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXVIII | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XXIX) de Dante Alighieri | Cântul XXX→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu