De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui şi pământ şi cer sprijin îi dară
şi-atâţia ani făcu din mine-un macru,
să-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul ţarc unde-am durmit ca miel,
duşman cu lupii cari război îi dară,
cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
Întoarce-m-aş poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el
intrai eu în credinţa care-adună
pe drepţi în cer şi pentru ea şi fui
de Petru-ncins cu-aşa urare bună.
Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;
iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — „O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiţiei cauză de mândrie!“
Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei îşi arată,
şi dulce gurluind, iubirea lor,
aşa şi-aceşti cu viaţa luminată
doi principi mari voioşi se-ntâmpinară,
slăvindu-şi hrana care-aici li-e dată.
Iar când salutul lor şi-l terminară,
s-opriră-n faţă-mi ambii, făr’ de-a zice
nimic, şi-aprinşi că faţa mi-o-nclinară.
Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— ,,Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credinţa de ferice,
vorbeşte de speranţa-ntr-acest sus;
o ştii, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus.“
— ,,Sus capu,-ncredinţat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
În focul nostru matur el devine.“
Al doilea foc aşa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munţii care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.
— „Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinţii-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,
Încât, văzând tu adevărul ei,
şi-n tine să-ntăreşti şi-ntr-alţi ca tine
speranţa care-a tot sprijin o iei;
să-mi spui tu deci, ea ce-i, şi de-unde-ţi vine
În suflet ea, şi cum ţi-l înfloreşte?“
Aşa vorbi al doilea foc spre mine.
Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:
— „N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
În cel ce-oştirii-ntregi de-aici ni-e soare,
şi din Egipt iertat îi fu să vie
să vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oştean să fie,
dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le şti, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,
le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuţi. Răspundă-n pace,
şi harul sfânt să-i dea la zbor vântrele.“
Precum şcolarul cu-al său dascăl face,
voios şi iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,
am zis: — „Speranţa-i aşteptarea plină
a gloriei ce va fi şi ne-o produce
un merit dat şi graţia divină.
Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.
Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toţi cei ce ştiu de marele tău nume;
iar câţi nu-l ştiu au ei credinţa mea?
Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, şi-mi place
s-adăp cu ploaia ta şi pe-alţii-n lume.“
Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară şi-n pripă
şi des aşa cum fulgerul o face.
şi-a zis: — „Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soţie
până-n martiriu şi-ultima mea clipă,
mă face să-ţi vorbesc de-o bogăţie
ce-aşa de dragă-ţi e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranţa ce-ţi promite ţie?“
— „Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei.“ Iar el: — „Să-l dai pe faţă.“
— ,,Din cei făcuţi amici lui Dumnezeu,
tot insu-n ţara sa, Isai învaţă,
În dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar ţara sa e dulcea astă viaţă.
Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbeşte de-albele vestminte
şi-ăst fapt ni-l spune clar descoperit.
şi-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
„Sperent in te“ deasupra-mi s-auzi
şi-a dat ecou prin corurile sfinte.
şi-aşa lucoarea-n ele se trezi,
că, Racu-n cer aşa cristal să fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.
Precum se scoală şi mergând să-mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,
aşa văzui venind acea lucoare
spre-aceştia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se şi cădea-ntr-a lor ardoare.
Intra şi-n cânt şi-n dans cu ele-n rând
şi le privea Beatrice, nemişcată
şi fără glas, ca şi-o mireasă stând.
—„Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican şi-i fu-n iubire
Înalta slujbă, de pe cruce, dată.“
Beatrice-aşa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenţie dete
şi când vorbea, ca şi după vorbire.
şi, cum priveşte-un om şi parcă vede
privind în soare o pată-n faţa lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,
aşa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — „De ce te-orbeşte gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?
Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toţi, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.
În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt.“
La vorba lui şi-ntregul cerc de pară
şi şi-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,
cum, vrând ori trude,-ori riscuri să evite,
lopeţile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniştite.
Vai, cât am fost de-adânc înspăimîntat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deşi am stat
alături ei şi-n lumea cea ferice!
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXIV | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XXV) de Dante Alighieri | Cântul XXVI→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu