Precum veni la Climene să-mpace
un zvon protivnic ce-auzise-acel
ce-avari pe taţi şi-acum cu fiii-i face,
aşa fui eu şi-aşa simţit ca el
de doamna mea ca şi de sfânta pară
venită-n jos cu-aşa de dulce zel.
De-aceea-mi zise ea: — ,,Să faci s-apară
al dorului tău foc ce arde-n tine,
interna stamp-a lui purtând-o clară,
dar nu spre-a ne spori ce ştim noi bine
prin vorba ta, ci spre-a-ndrăzni să spui
ce sete ai ca el să ţi-o aline.“
— „O, scump răsad al meu, ce-atât te sui,
Încât, cum vede-a noastr-umană minte
că-n trigon loc de două-obtuze nu-i,
aşa vezi clar tu orice-ntâmplăminte
când nici nu sunt, căci vezi în punctu-n care
toţi timpii de-orişicând sunt timp prezinte;
pe când era Virgil a mea-ndrumare
pe dealul cel ce spal-a noastră zgură,
precum şi-n lumea cea făr’ de urcare,
de-ursita mea viaţă spuse-mi fură
cuvinte tari, deşi mă simt, fireşte,
gătit de-oricare-a sorţii lovitură.
Deci dorul meu te rog de-l împlineşte
să ştiu cu ce m-aşteaptă viitorul,
căci fierul prevăzut mai blând loveşte.“
Aşa vorbii acum şi tot spre-odorul
acel ce rni-a vorbit, şi,-a doamnei mele
voinţ-urmând, mi-am spus cu-aceastea dorul.
Nu-n vorbe vagi, cum se-nvăleau în ele
nebuni păgâni, pe când nu se jertfise
al lumii miel ce spal-a lumii rele,
ci-n vorbe clare şi vorbiri precise
ascuns în sine-acel amor patern
şi-arzând în zâmbetele-i proprii-mi zise:
— „Orice-accident, ca un cuprins intern
şi-n margini dat materiei mortale,
e scris din vechi în ochiul cel etern,
dar nu-i sunt lui necesităţi fatale,
cum nu-i, în ochii-n care-i oglindită,
nici nava ce pe-un rîu pluteşte-n vale.
Precum îţi vine-o arie lămurită
din orga ce-o asculţi, în ochi îmi vine
din ochiul lui aşa şi-a ta ursită.
Precum din cauza vitregei haine
lăsă Atena Hippolit fugind,
aşa va face-al tău oraş cu tine.
Aceasta ţi-o doresc şi-o au în gând
şi-aceasta ţi-o vor face-o cei ce cată
spre-acei ce zilnic pe Hristos îl vând.
Prin zvon, învinsa parte-o fi-nculpată
ca de-obicei, dar fi-şi-va mărturie
dreptăţii-apoi ea însăşi, răzbunată.
Lăsa-vei tot ce-n lumea ta cea vie
ţi-e lucru drag şi-a tristei exilări
săgeată primă asta o să-ţi fie.
Vedea-vei tu, cerşită pe cărări,
ce pâne-aduni şi cât de-amară cale
să urci şi să scobori străine scări.
Dar cea mai grea povar-a vieţii tale
va fi stupida şi-mbecila turmă
de soţi ce-i vei avea-ntr-atâta vale,
cu toţii-ngraţi, mişei şi răi, ce scurmă
poziţia ta, ci vor păţi ruşine,
nu tu, ci ei, nu multă vreme-n urmă.
Va da dovezi c-aveau gândiri haine
purtarea lor, încât îţi va fi drag
că-ţi eşti partid tu singur pentru tine.
Lombardul mare cu-ospitalu-i prag,
acel cu scara paserii cei sfinte
va fi refugiu-ţi prim şi-ntâi toiag.
şi-atât de mult te va avea aminte,
Încât ce-i după dintre-a da şi-a cere
la alţii, jos, la voi va fi nainte.
La el vei şti pe-acela cui putere
atât i-a dat născându-l astă stea,
că fapte mari el pune-va-n vedere.
Dar numai mai târziu le veţi vedea,
că-i tânăr prunc, cui i se-ntoarse anul
În jurul său de-a noua oar-abia;
dar, pân-a nu-nşela pe-Enric duşmanul
gascon, va da scântei a sa virtute,
ce ia-n dispreţ şi trudele şi banul.
şi-atât apoi vor fi de cunoscute
pornirile lui mari, că inimicii
vor fi siliţi să n-aibă guri tăcute.
Te-ncrede-n el şi-a sale beneficii;
prin el schimbare-avea-va multă ginte,
mutându-şi starea marii ca şi micii.
Tu-ţi scrie-acestea despre el în minte
dar nu le-obşti. . . „şi multe-a spus de toate,
de necrezut chiar cui va fi prezinte.“
şi-apoi: „Acestea-s glosele, nepoate,
la câte ţi s-au spus. Vezi ce insidii
ascund în ele-aşa puţine roate.
Nu cer să porţi pe-ai tăi vecini invidii,
căci viaţa ta-i cu mult mai lung ursită,
cu mult dincolo de a lor perfidii.“
Tăcând apoi, când umbra fericită
îmi dete semn că trama şi-o găteşte
s-o bată-n teara cea de mine-urzită,
aşa-ncepui, ca cel ce se-ndoieşte
şi,-un sfat voind, pe-atare om îl cată
ce vrea ce-i just şi vede şi iubeşte:
— „Eu bine văd cum mă-mpresoară, tată,
cumplitul timp ca lovituri să-mi dea,
mai grele cui mai făr’ de griji s-arată;
deci bine-mi e să-nvăţ a prevedea,
ca, scos din cel mai dulce loc afară,
să nu-mi pierd pe-alţii prin cântarea mea.
Căci jos, în lumea nesfârşit de-amară,
şi şi pe deal, pe-a căruia-nălţime
frumoşii-ai doamnei ochi mă ridicară,
şi-apoi şi-n cer prin roţile sublime
putui să-nvăţ că ceea ce rezic
la mulţi le-o fi grozavă-n guri acrime.
Ci-a fi dreptăţii-un prea timid amic
mă tem, spre-a nu fi mort acelor care
numi-vor veacul cel de-acum antic.“
Iar facla ce-ascundea comoara-mi mare
de-aici s-aprinse-n toat-a ei fiinţă,
precum în soare-oglinda de-aur pare;
şi-apoi: — „Câţi au murdară conştiinţă,
printr-alte infamii sau printr-a lor,
oricând simţi-vor aspr-a ta sentinţă.
Minciunii, totuşi, tu să-i pui zăvor
şi-ntreaga ta vedenie-o fă obştită,
iar cei cu râie scarpine-o cum vor.
Căci vorba ta, de-o fi nesuferită
la-ntâiul gust, va fi un nutremânt
hrana ce-apoi, când fi-va mistuită.
A ta strigare-asemeni e c-un vânt
ce mult mai mult supreme culmi le bate;
şi probe tari de-onoare-acestea-ţi sunt.
De-aceea-ţi fură-n ceruri arătate, :
ca şi pe deal, şi-a morţii vale crudă,
tot duhuri mari prin faimă reputate;
căci ori nu crede,-ori nu-i dispus s-audă
un om atari exemple care-ascuns
au rostul lor, ori prea găsit cu trudă,
şi nici un fapt ce nu-i concret de-ajuns.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XVI | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XVII) de Dante Alighieri | Cântul XVIII→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu