Crezu pământul, într-a sa perire,
c-ar da,-ntr-al treilea ciclu rotitoare,
frumoasa Chipris patimă-n iubire;
deci nu numai ei singură onoare
i-au dat cu vot şi jertfe sfinte-acei
antici păgâni în vechea lor eroare,
ci-aveau pe Dio şi Cupido zei,
ca mamă ea, iar el ca fiu, pe care
ziceau că-l poartă Dido-n poala ei.
Deci ea, ce-mi da-nceput aci-n cântare,
dă nume stelei cea cu drag privită
de soare, şi-apunând şi când răsare.
Ci-a mea suire-n ea nu-mi fu simţită,
dar sigur fui că sunt suit, fireşte,
văzând pe doamna mult mai înflorită.
şi, cum scânteia-n flăcări se-osebeşte
şi-un glas de-alt glas distinge-se deplin,
când unu-i ferm, iar altul scade,-ori creşte,
văzui lucori aşa-ntr-al ei senin
rotind şi, cred, cu iute roat-ori rară,
precum li-e dat gradat un văz divin.
Nicicând un vânt din recii nori de vară,
văzut ori nu, cu grab-aşa nu vine
Încât târziu şi leneş să nu-ţi pară,
de-ai fi văzut acele lămpi divine
venind spre noi, cari, danţu lor lăsându-l,
ce-ncepe sus din cercuri serafine,
cântau astfel de dulce-un cânt, în rândul
dentâi venit, că făr’ de dor apoi
nicicând n-am fost de-a fi tot ascultându-l.
Venind aproape-o facl-atunci din roi:
— „Stăm gata toate, aşa-ncepu când stete,
pe placul tău spre-a trăsalta de noi.
Aci-ntr-un cerc şi-un umblet şi-ntr-o sete
cu îngerii-nvârtim cerescul joc,
de care-odată tu cântaşi, poete:
Voi, minţi ce-urniţi al treilea cer de foc,
şi-atât de mult dorim plăcere-a-ţi face
că tot cu-atâta drag vom sta pe loc.“
Deci, după ce privii, să văd de-i place,
spre doamna mea smerit şi-a ei privire
făcu să fie-a mea-n vegheată pace,
mă-ntoarsei spre-acel duh care-n vorbire
promise-atât şi: —„Cine eşti să-mi spui“
strigai zbătut de-o mare-a mea-mboldire.
Oh, cât de mult acum şi cum văzui
sporindu-i deci, prin noua veselie,
pe când vorbeam, plăcerea prim-a lui!
şi-aşa sporit vorbi: — „în lumea vie
am stat puţin. Mai mult dac-aş fi stat,
mult rău ce-acum va fi n-avea să fie.
Mă ţine-ascuns de tine harul dat
ce-n raze mă-mpresoară şi mă-mbracă
la fel c-un verme-n tort învesmântat.
Tu m-ai iubit, şi-aveai de ce, căci, dacă
trăiam mai mult, ar fi-ntrecut şi zvonul
iubirea mea-ntru câte-avea să-ţi facă.
şi malul stâng, pe care-l udă Ronul
din jos de-unde pe Sorge-urmaş îl are,
la data vreme m-aştepta cu tronul
şi-acel italic colţ frumos în care
Gaeta, Bari şi Catona sunt
şi de-unde Tront şi Verd’ descind spre mare.
şi-aproape fui să-mbrac regesc vestmânt
În ţar-al cărui şes Danubiu-l spală,
când lasă-n urm-al nemţilor pământ.
şi-ostrovul drag, ce-n negru fum se-mbală,
la golful tău, Pelore şi Pachine,
bătut cumplit de-a lui Eur năvală,
nu prin Tifeu, ci prin pâcloase vine,
şi el dorea pe-ai săi stăpânitori,
de Carol şi Rudolf născuţi prin mine,
de nu-mpingea un rău guvern spre-orori,
ca de-obicei, popoarele-mpilate,
să strige prin Palerm’: Omori, omori!
Aceasta de-o vedea sărmanu-mi frate,
şi-ar fi gonit golanii-avizi ce-avea
din Spania, spre-a nu intra-n păcate.
De lipsă-i e, vai, doamne,-a prevedea
prin el sau alţii spre-a nu pune-n barcă
mai mult decât să poată duce-n ea.
Avaru-i duh născut din larga parcă
nevoie-avea de-altfel de servi, vezi bine,
şi nu de-acei ce stau mereu şi-ncarcă.“
— „Fiindcă marea mea plăcere-n mine,
ce-al tău cuvânt mi-o dă, stăpâne-al meu,
tu-n cel ce-oricărui bun e cap şi fine
mi-o vezi, cum cred, precum mi-o văd şi eu,
mai scumpă-mi e şi mi-e şi mult mai clară,
căci tu mi-o vezi privind-o-n Dumnezeu.
Tu vesel m-ai făcut. Explică-mi dară
cuvântul tău ce-mi pare-a fi-ndoios:
cum poate-un dulce pom da poam-amară?“
i-am zis. Iar el: — „De pot ca să-ţi descos
acest un adevăr, tu, cel ce-l cere
În faţă vei avea ce-acum ţi-e-n dos.
Supremul bun, ce mişcă prin plăcere
Întregul regn ce urci, făcu virtute
motrice-n el divina-i prevedere.
şi nu numai naturi sunt prevăzute
În spiritu-i perfect prin sineşi el,
ci-ntregul esse-al lor cu-a lor salute.
Deci arcul ăsta bată-n orice fel,
fatal ajunge prevăzuta-i fine
ca şi-o săgeată ce-o-ndreptezi spre ţel.
De-ar fi altfel, ar naşte, vezi tu bine,
regatul ce-l străbaţi atari efecte
ce n-ar mai fi creaţii, ci ruine.
Nu poate fi aşa, de n-au defecte
acele minţi ce-n stele pun mişcare,
cum primu-ar fi, căci nu le-a fapt perfecte.
Dovezi că-i adevăr vrei şi mai clare?“
— „O, nu, căci în necesse, clar o vezi,
nu poate sta natura-n nelucrare.“
şi-apoi: „— N-ar fi mai rău de om, ce crezi,
de n-ar putea trăi-n tovărăşie?“
—„O, da, i-am zis, şi-aici nu cer dovezi.“
—„şi poate fi, de n-ar fi-n viaţa vie
diverse-oficii bine limitate?
De loc, de-i drept ce-al vostru dascăl scrie.“
Aici m-aduse cu deducţii date
şi-aşa-ncheie: „Deci cade-se diverse
fântâni să aib-a noastr-activitate.
De-aceea unu-i Solon, altul Serse,
dincoa’ Melhisedec, sau cel ce-şi lasă
pierdut pe-aripi copilul pe-unde merse.
Rotita fire, când sigil apasă
pe-al morţii lut, perfect de bine-mparte,
dar nu distinge-o casă de-altă casă.
Urmarea e că Iacov se desparte
din mamă de Esau, şi-i dat Quirin,
din tat-aşa de jos, ca fiu lui Marte.
Natura generată-ar fi-n deplin
şi-n toate-având un drum cu-al ei părinte,
de n-ar invinge-acel prevăz divin.
Acum ce-aveai în dos ai dinainte,
dar, ca să-mi vezi deplin iubirea mea
şi-o mantie-ţi voi da peste vestminte.
De-a pururi firea, când norocul vrea
să-i stea-mpotrivă, ea, ca şi ogorul
ce nu-i prieşte-un sad, dă probă rea.
Ci,-atentă lumea de-ar privi cu zorul
ce fel de fundament natura pune
s-urmeze lui, mai bun i-ar fi poporul.
Dar voi siliţi să intre-n religiune
pe cei ce-au fost născuţi să-ncingă spada
şi faceţi regi pe cei cu predici bune
şi,-umblând pe-alături, perdeţi astfel strada.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul VII | Divina Comedie (Paradisul, Cântul VIII) de Dante Alighieri | Cântul IX→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu