—"De când întoarse Constantin acvila
din nou spre estul unde-a fost urmat
pe-acel ce-i smulse lui Latin copila,
doi secoli şi mai mult vulturu-a stat,
extremul Europei apărându-l,
vecin acelor munţi de-unde-a plecat,
din mână-n mân-a lumii sceptru dându-l,
subt umbra sfânt-a aripilor lui;
şi-aşa veni şi-n mâna mea, cu rândul.
Eu sunt Justinian şi cezar fui.
şi-amorul prim ce-l simt mi-a dat putinţă
să scot ce-absurd şi gol în legi văzui.
Ci,-acestui lucru pân-a-i da fiinţă,
credeam că-n Crist e numai o natură,
şi-aceasta-mi fu mult timp a mea credinţă.
Dar marele păstor, cu-al său din gură
cuvânt, fericele-Agapet, m-a dus
Încet apoi la dreapta-nvăţătura.
Eu l-am crezut şi-n cele ce mi-a spus
văd clar acum, cum tu-n contradicţiune
vezi clar că şi-adevăr şi fals e pus.
De-ndată deci ce-urmai credinţii bune,
a vrut prin har să-mi sufle Dumnezeu
ăst lucru nalt şi voie-n mine-a pune.
Deci oşti am dat lui Belizarie-al meu,
cui ceru-i dete-atât-ajutorare
că semn îmi fu să m-odihnesc şi eu.
Legat îmi e de prima ta-ntrebare
acest răspuns, ci-mi cat-acum să-ţi spun
şi-altce, silit de-această-mprejurare,
şi-astfel să vezi de fac vrun lucru bun
câţi sacrosanctul semn îl fac de-ocară,
căci ori îl ţin de-al lor, ori i s-opun.
Să vezi ce mari virtuţi îl afirmară
de-atâta stimă demn, din timpii-acei
de când muri Pallant spre-a-i da o ţară.
Tu ştii că stete-n Alba cuibul ei
trei veacuri şi mai mult până ce-n fine
s-oştiră pentru ea cei trei cu trei.
Prin şapte regi, de când răpi sabine
şi până când Lucreţia fu-ngropată,
ştii cum supuse-n jur cetăţi vecine
şi ce-a făcut ea, de romani purtată,
cu Brenn, cu Pirru-ntr-al Italiei prag,
şi-alţi regi, sau şi cu soţii câteodată;
din cari Torquat, şi Decii, Fabii-şi trag,
şi Quintiu-aşa numit din creţe plete,
al lor renume ce-l admir cu drag.
Strivi mândria punicelor cete
cari, pe-Annibal urmându-l, invadară
pe piscul cel ce Padul ni-l trimete.
Cu ea Pompei şi Scipio triumfară,
de-abia flăcăi, şi coastei de-unde tu
născut ai fost aşa-i păru de-amară.
Aproape vremii,-apoi, când cerul vru
să-ntoarcă lumea-n drumul ei senin,
prin vrerea Romei Cezar o ţinu.
şi ce-a făcut din Varo până-n Rin
ştiu văile Saonei şi-ale Senei
şi-acele-o ştiu cari fac Rodanul plin.
Cum ea ieşind din porţile Ravennei
prin Rubicon trecu, grăbit cum nu-i
nici cursul limbii-aşa, necum a penei.
Ea duse-apoi în Spania oastea lui,
Durazzo-apoi, Farsalia fu-mpumnată,
că Nilul scoase din durere-un hui.
Văzu iar Troia, de-unde-a fost plecată,
şi pe-unde-i mort născutul din Hecuba;
şi-apoi s-a-ntors pe Ptolomeu să-l bată.
De-acolo fulgerând trăsni pe luba,
şi iar s-a-ntors spre-apusul unde-şi strânse
pe-ai săi Pompei, din nou să-i sune tuba.
De-oştiri ce ea cu-a lui urmaş le frânse
şi Brut şi Cassiu latră în Căina,
şi-oftă Perugia şi Modena plânse.
şi-a plâns, fugind de ea, spăşindu-şi vina
prin trista moarte grabnică ce-şi dete
cu-o viperă-n Egiptul ei regina.
şi până-n Marea Roşie-ale lui cete
le-a dus şi-aduse-n lume-atâta pace
că-nchisă capiştea lui Ianus stete.
Dar ce ăst semn, care-a vorbi mă face,
făcu-n trecut şi-avea a fi făcând
În regnul său lumesc ce-n mâni îi zace,
par toate făr’ de preţ şi-obscure, când
cu-al treilea cezar vezi ce-avu să fie,
de-o vezi cu ochi curaţi şi liber gând.
Justiţia sfântă, ce-mi dă vorbe-azi mie,
acelui braţ de care-ţi spui i-a dat
mărirea să-i răzbune-a ei mânie.
şi-admir-acum şi ceea ce-a urmat:
cu Tit ca să răzbune-apoi se duse
acel răzbun al vechiului păcat.
Când sfântă lege-apoi muşcată fuse
de dintâi longobarzi, subt umbra ei
Carol cel Mare biruind o puse.
Acum tu poţi să vezi cine-s acei
pe cari i-acuz, căci au porniri nebune,
cum toate-a voastre rele-au cauza-n ei.
Un rege-acum crini galbeni îi opune,
iar alţii-o iau ca steag al lor aparte;
iar cine-i mai greşit, nu-i lesne-a spune.
O, facă-şi ghibelinii-ale lor arte
supt alt vrun semn, căci prea greşeşte greu
acel ce de biserică-l desparte;
şi nu-l combată cu-ai săi guelfi mereu
ăst Carol nou, ci teama aib-o plină
de gheare cari au smuls mai tare-un leu.
Copiii-adese-au plâns a tatei vină;
nu creadă deci că Dumnezeu va vrea
pe crini să-şi schimbe stema sa divină.
S-ornează îns-a noastră mică stea
cu duhuri bune ce-au lucrat cu dorul
În lume-onor şi glorie să-şi dea.
Dar vrerile când iau spre-acestea zborul,
greşind astfel, nu poate-o ridicare
mai vie-avea spre primul bine-amorul
Ci-a-i face plăţii noastre-alăturare
cu meritul ni-e-n parte-o veselie,
căci nu-l vedem mai mic şi nici mai mare.
şi-aşa-ndulceşte-aci justiţia vie
pornirea noastr-astfel, încât nu poate
nicicând a se-ndrepta spre-o rea mândrie.
Din voci diverse-un dulce cânt se scoate;
şi-n stări diverse viaţa-ne-ngrădită
dă dulcea armonie-ntr-aste roate.
Luceşte-aci-ntr-a noastră mărgărită
lumina lui Romeu, lucrarea cui
frumoas-a fost şi grea, dar rău plătită.
Dar cei cărora le fu-n Provanţa cui
azi n-au de râs, căci rău sfârşeste cine
al altui bine-l ia ca rău al lui.
Din patru fete-a scos patru regine
Ramondo graful, [braţ fiind la fapte]
Romeu, un om umil din ţări străine.
[Dar mai tîrziu l-au pus piezişe şoapte,
acestui drept socoţile să ceară,
ce-i dete-n loc de zece cinci şi şapte.
Şi el plecă sărac bătrîn prin ţară,
iar dacă i-ar şti ţara inima,
cum a cerşit o pîine să nu piară,
din cît îl laudî, l-ar mai lîuda."]
Traducere de George COŞBUC
Completări de Emanoil BUCUŢA
Text preluat de la: Wikipendia
| ←Cântul V | Divina Comedie (Paradisul, Cântul VI) de Dante Alighieri | Cântul VII→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu