— „Fecioară mam-,a fiului tău fată,
umilă şi mai sus de-orice făptură,
şi-a vecinicului sfat ţintă fixată,
tu-nnobilezi a omului natură
atâta,-ncât al dânsei ziditor
n-avu despreţ să-şi fie-a sa făptură.
În sânul tău s-aprinse-acel amor
a cui căldură-n pace de vecie
ne creşte floarea ăstui sfânt popor.
A milei tu ne eşti aici făclie
de miez de zi, şi-n lumea care moare
speranţei eşti fântân-a pururi vie.
Eşti mare-atât şi-atotdispunătoare,
căci, graţie vrând un om, şi nu prin tine,
e ca şi făr’ de-aripi şi vrând să zboare;
căci mila ta, ea nu numai că vine
oricând o ceri, ci-adese-n prisosinţă
chiar nerugat-aleargă ea de sine.
În tine-i milă,-n tine-ngăduinţă,
evlavie-n tine e, şi e, prea-bună,
tot ce-i pe lume bun într-o fiinţă.
Din cea mai jos a-ntregii lumi lacună,
acest care văzut-a pân-aci
pe câte spirite trei lumi le-adună,
te roag-acum prin graţie-a-i dărui
privirii sale-avânt spre-a fi-n putere
la cel din urmă bine-a şi-o sui.
Eu, cel ce n-arsei pentru-a mea vedere
nicicând ca pentru-a lui, cu rugi plecate
te rog, cerând a nu le-avea-n scădere,
ca norii prinşi de-a lui mortalitate
prin ruga ta să-i spulberi, ca-n lumină
supremul bun de sus să i s-arate.
şi te mai rog, că poţi ce vrei, regină,
ca dup-asemeni vis tu să-i păzeşti
iubirea lui mereu de-acum senină.
Veghind, să-i rupi pornirile-omeneşti,
Beatrice, vezi, şi câte-s fericite
Înalţă mâni ca ruga să-mi primeşti!“
Fixînd spre rugător priviri slăvite
şi dragi lui Dumnezeu, îmi arătară
ce mult iubeşte ea rugări smerite;
spre vecinica lumin-apoi cătară
cum nu credeam să poat-un muritor
să caute-n ea cu-aşa lumină clară.
şi,-aproape-acum de ţinta tuturor
dorinţelor, aşa cum mi se scrise,
am stins văpaia multului meu dor.
Bernard îmi dete semn şi blând surâse
să caut în sus, dar însumi eu de mine
eram dispus să fac precum voise,
căci ochii mei, având puteri depline,
adânc s-au scufundat în punctul care
lumină e, etern perfectă-n sine.
Iar, cum văzui apoi şi tot mai tare,
de-atare văz nici n-avem noi cuvinte,
nici minte-a-nvinge-atâta-mbelşugare.
Precum când vezi în vis o-ntâmplăminte
şi-i porţi şi treaz impresia avută,
dar de-altceva tu nu-ţi aduci aminte,
aşa sunt eu acum, că-i dispărută
viziunea mea, ci-n inim-o dulcoare
îmi picură şi-acum din ea născută.
Aşa zăpada se topeşte-n soare,
În vânt aşa se-mprăştie ce scrie
Sibilla, profeţind pe foi uşoare.
Lumină-n veci, ce-ntreci cu-o vecinicie
umanul gând, dă-mi duhului puţin
din cum şi cât mi te-arătaseşi mie,
dă limbii mele-atâta foc divin
să pot lăsa din gloria-ţi fără fine
măcar şi-un strop acelora ce vin!
Căci şi puţin în minte de-mi revine
şi glas în vers oricât de slab să scot,
pricepe-ţi-vor mărirea ta mai bine.
De-acea lucoare-a razei vii, socot,
ce-mi dete-n ochi, vrând numai şi-o clipită
să-i duci airi, aş fi orbit de tot.
Ci-aminte ţin că şi mai cu-ndrăznită
privire-o sufeream până ce-avui
unită ei puterea infinită.
O, har prisositor, prin care-avui
curaj ca-n focul razei cei eterne
s-afund privirea până ce mi-o-mplui!
Aci-n adâncu-i am putut discerne,
Într-un volum unite prin iubire,
tot ce răzleţ prin univers se cerne,
substanţe, şi-accident, şi-a lor pornire,
topite-ntr-una şi-ntr-atare fel,
că tot ce spui e numai licărire.
În forma-i generală, nodu-acel
etern cred că-l văzui, căci mult mai mare
plăcere simt acum, când spui de el.
Mai mult m-afund o clip-acu-n uitare
decât trei mii de ani drumu-ntreprins
ce-i fu cu Argo lui Neptun mirare.
Aşa şi sufletu-mi şi-ntreg suspins
privea, şi-atent şi fix, şi, totodată,
mereu de-a tot privi tot mai aprins.
Devii astfel de raza-nflăcărată,
Încât spre-a-ntoarce văzul spre-alt aspect
cu neputinţă-i să consimţi vrodată,
căci bunul, cel ce-al vrerii este-obiect,
Întreg e-n ea cuprins şi-ntr-însa numa’,
şi-afară-i e corupt ce-n ea-i perfect.
Mai scurte vorbe voi avea de-acuma,
spre-a spune numai ce-mi rămase-n minte,
decât un prunc ce-l mai lăptează muma.
Dar nu c-aspectu-acelei raze sfinte
era mai mult ca simplu-n el mereu,
căci el de-a pururi e ce fu nainte,
ci pentru că,-ntărindu-mi văzul meu
privind în ea, unica-i aparenţă
păru schimbată, căci schimbat fui eu.
şi-n clara ei şi-adânca-i subzistenţă
văzui trei cercuri în lumina-i vie,
de trei colori şi-aceeaşi continenţă;
ca-n dublul curcubeu părea să fie
reflexu-n două; foc al treilea, care,
egal suflând, dintr-ambe ia tărie.
Ce slabă-i vorba pentru-atât de tare
concept! şi cât văzui poţi să gândeşti,
puţin ce-a fost din cât era de mare!
Lumină-n veci, ce numa-n tine-ţi eşti,
şi singură te ştii, şi,-aşa ştiută,
etern ştiind, surâzi şi te iubeşti!
Rotirea ta, ce-n tine conţinută
ca şi-un reflex de raze se părea,
puţin de mine-n jur când fu văzută,
păru-n coloarea proprie ce-avea
că-n ea al nostru chip îl zugrăveşte,
deci şi mai adâncit privii în ea.
Precum un geometru s-adânceşte
să măsure un cerc şi trudă pune
şi n-afl-acel principiu ce-i lipseşte,
aşa fui eu cu nou-apariţiune:
voiam să văd care-i raportul lor,
cum poate chipu-n cerc să se-mpreune;
dar n-ajungea spre-aceasta propriu-mi zbor,
de n-ar fi fost de-un fulger luminată
puterea mea şi-i stinse-avutul dor.
Înaltu-mi vis se rupse-aici deodată;
ci-mi şi porni şi-al meu şi dor şi velle,
asemeni roţii ce-i egal mişcată,
iubirea care mişcă sori şi stele.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXXII | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XXXIII) de Dante Alighieri |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu