Atât de-atent şi fix priveam acu
s-adăp a mea cea de-un deceniu sete,
Încât oricare-alt simţ ca mort îmi fu,
părând că am şi-aici, şi-aici părete
spre-a nu vedea, aşa de mult m-aduse
În vechiul laţ surâsul sfintei fete,
când faţa mea cu sila-ntoarsă fuse,
spre braţul stâng, de-acele trei fecioare,
căci „Prea ţintit!“ din ele una-mi spuse.
şi-acea orbie, care-o simte-n soare
al nostru văz, prea brusc de el atins,
pe-o clipă-n ochi îmi fu-ntunecătoare.
Cu-acel puţin, când văzu-mi s-a deprins
eu zic aici puţin, alăturându-l
cu multu-acel de care fui desprins,
văzui cum se-ntorcea spre dreapta rândul
eternei oşti, plecând, întoarsă toată,
şi şapte lămpi şi-al zilei soare-avându-l.
Precum sub scuturi, spre-apărare,-o gloată
se-ntoarce-ncet cu steagul, mai nainte
de ce-ar putea să-şi schimbe frontul toată,
aşa şi-oştirea-mpărăţiei sfinte,
ce-n front mergea, trecu, pe când la car
nici nu-ncepuse primul lemn să clinte.
Fecioarele la roţi veniră iar,
vulturul trase arca cea sfinţită,
dar nu-şi clătea nici fulg pe el măcar.
Iar doamna cea prin vad cu noi venită,
şi eu, şi Staţiu-urmarăm roţii-acei
ce-n arc mai strâmt descrie-a sa orbită.
şi,-urmând un cânt divin, treceam cu ei
prin codrul nalt, iar astăzi neferice
prin sfatul dat de şarpe-unei femei.
Cât loc săgeata poate să despice
din trei zvârliri, noi, poate,-atât eram
intraţi în el, când a descins Beatrice,
şi-n guri cu toţii-aveau murmur: „Adam“.
Apoi ei ocoliră-un pom pe care
nici flori n-avea, nici frunze, nici un ram;
pe cât suia, pe-atât lăţit mai tare
frunzişul lui, încât şi-ntr-o pădure
putea stârni cu naltu-i vârf mirare.
— „Ferice tu, că ciocul tău, vulture,
n-a rupt din pomul cel plăcut la gust,
ci-amar făcând stomacu-apoi să-ndure!“
Aşa pe lâng-acel copac robust
strigau ei toţi, iar fiara cea-mbinată:
— „Aşa păstrezi sămânţ-a tot ce-i just“
şi,-ntors spre osia cea de el purtată,
văzui la pomul văduvit c-o duce,
lăsând pe cea din pom la pom legată.
Cum plantele la noi, când Feb aduce
pe-a sa-n amestec cu acea lumină
ce-n urma Mrenelor din cer străluce,
de suc umflate, primenesc mai plină
coloare-atunci când mai spre nalte stele
nu-ncepe Sol cu roibii lui să vină,
coloare-aşa, mai mult de viorele
decât de roze,-a prins şi planta sfântă
ce braţe-avuse-atât de golăşele.
Eu nici n-am înţeles, nici nu se cântă
la noi un imn ce ei acu-l rostiră,
nici nu putui să-l rabd până la ţântă.
Să pot s-arăt cum ochii adormiră,
când cruzilor le-a-ntors Siringa ţelul
şi scump nepaza scurtă şi-o plătiră,
cum face-un pictor, urmărind modelul,
eu v-aş picta-n ce fel de somn intrai;
dar cei ce vreau uşor picta-şi-vor felul.
Deci trec la clipa când mă deşteptai
şi spui că-mi rupse somnul o lucoare
şi-un glas strigând: — „Ridică-te, ce stai!“
Precum, conduşi să vadă măru-n floare,
al cărui fruct şi-n îngeri naşte dor
şi face-n cer eternă sărbătoare,
Ioan şi Petru s-au trezit de zor
din somn, şi Iacov, la un glas ce-odată
a rupt şi-un somn mai greu decât al lor,
şi ceata-le o văzură-mpuţinată
cu Moise şi Ilie-atunci, şi-avea
hlamida sa pe el Isus schimbată,
aşa, trezit, văzui deasupra mea
pe doamna care-a bine-vrut să vină
să-ntâmpine-a mea cale la vâlcea.
—„Beatrice unde-i?“ eu cu mintea plină
de spaim-am zis.— „Sub noua plantă sfântă
n-o vezi şezând pe-a dânşii rădăcină?
Nu-i vezi în jur compania ce-o-nvestmântă ?
Iar alţii-au mers după vultur în sus
şi-un imn mai nalt cu mult mai dulce-l cântă“.
Eu nu ştiu dacă ea mai multe-a spus,
căci eu priveam fixat spre-aceea care
păreţi oricărui altui simţ mi-a pus.
Pe gol pământ ea, singură-n vegheare,
şedea ca drept străjer acelui plaustru
legat aici de mâna dublei fiare.
şi şapte nimfe-n jur făcându-i claustru,
În mâni cu-acele lămpi cari ard frumos
şi sigure de-orice-aquilon şi-austru.
— „Puţin vei sta-n pădure-aici şi, scos,
În veci tu cetăţean vei fi cu mine
În Roma-n care e roman Hristos.
Dar, rău-condusei lumi spre-a-i face-un bine,
priveşte-acum spre car şi vezi, iar, când
vei fi iar jos, să scrii ce vezi că vine.“
Aşa vorbi. şi, la picioare-i stând,
devot poruncii să-mplinesc ce-mi spune,
aveam unde-a cerut şi ochi şi gând.
N-a curs nicicând cu-atâta repegiune
un foc din norii deşi ce varsă ploi
din cea mai nalt-a cerului regiune,
precum văzui că vulturul lui Joi
căzu pe pom, rupându-i scoarţa-ntreagă,
nu numai flori şi proaspetele-i foi;
apoi din răsputeri izbi-n teleagă,
făcând să joace-aşa cum în furtună
un vas, când vântul furia şi-o dezleagă.
Văzui apoi, venind culcuş să-şi pună
În fundu-acelui car divin, o vulpe,
părând lipsită de-orice hrană bună.
Mustrându-i însă tristele ei culpe,
o puse doamna mea pe-o fug-astfel
cât pot să-ntindă oase făr’ de pulpe.
şi, tot pe unde-ntâi venise-acel
vultur, văzui că iar scoboară-n arcă
lăsând într-însa pene de pe el;
şi-atunci, ca dintr-un piept ce-oftează, parcă,
ieşi din cer un glas şi-acestea zise:
„O, dulce nava mea, ce rău te-ncarcă!“
şi-ntre-ambe roţi păru că se deschise
pământu-apoi, şi-un drac, ieşind în sus,
văzui, prin car cum coada şi-o înfise;
şi, cum retrage-o vespe acul pus,
aşa, trăgându-şi coada blăstămată,
a smuls din fund şi, nesătul, s-a dus.
Iar ce-a rămas, ca piru-ntr-o bogată
câmpie,-astfel de-a penelor smultură,
deşi-n intenţie bună şi curată,
aşa-l acoperi şi-umplute fură
şi oişte şi roţi, în timp mai scurt de ce-i
În stare-un „vai“ să zboare dintr-o gură.
Iar sfânta casă-n noul chip al ei
În multe locuri ţeste-a scos afară,
un cap din orice colţ, din osie trei;
cornute trei ca boii s-arătară,
iar patru-aveau un singur corn în frunte,
cum n-a mai fost pe lume-asemeni fiară.
şi sigură, ca şi-un castel pe munte,
obraznică, pe monstru-o curvă stând,
plimba-mprejur lascive-ochiri mărunte.
şi-alături lângă ea, străjer părând
să nu i-o fure-o namilă-n picioare,
şi-aşa ei se pupau din când în când.
Dar, când spre mine-ntoarse doritoare
şi vagi priviri, acel feroce mire
din cap o biciui până-n picioare.
De furie-orbit şi plin de bănuire,
desprinse monstru-apoi şi-n crâng cu el
se duse-adânc şi-aceasta-mi fu scutire
de noul monstru şi de curv-astfel.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXXI | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XXXII) de Dante Alighieri | Cântul XXXIII→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu