Al doamnei chip din nou acum fixîndu-l
cu dragi priviri şi-ntregul duh în ele,
nu-mi sta spre-altce nimic în lume gândul.
Dar nu zâmbea, ci: — „Zâmbetele mele
te-ar face jertf-acum acelei stări
ce-avu, când spuză se făcu, Semele.
A mea lucoare, ce pe-aceste scări
din vecinicul palat mereu s-aprinde,
cum vezi, urmând gradatei mele-urcări,
de n-aş mai înfrîna-o, s-ar încinde
aşa că-n ea puterea-ţi muritoare
o creang-ar fi ce-un fulger o desprinde.
Suntem aci-ntr-a şaptea strălucoare
ce-acum, subt pieptul Leului de pară,
luceşte-n jos, slăbind a lui valoare.
Cu mintea după ochi fugi, aşadară,
şi-oglinzi îi fă, ca să primească-n ei
ce-acu-ntr-aceast-oglind-o să-ţi apară.“
Acel ce-ar şti ce dulce-mi avusei
În ochii-i dulci a ochilor păşune,
dintr-alte griji când m-am întors spre ei,
pricepe-ar clar ce dulce-a mă supune
mi-a fost acestui al iubirii sol,
când una şi-alta-n cumpănă le-ar pune.
Aci-n cristalul ce dă lumii-ocol,
numit dup-acel duce scump, sub care
trăi pământul de-orice rele gol,
o scară-n faţă, cum în soare-o are
curatul aur, am văzut şi naltă
cum n-aveam ochi spre-atât de sus urcare.
Pe-ai ei fuşcei în jos vedeam cum saltă
atâtea lămpi, că-n cer câte-s aprinse
păreau că-s strânse toate-aci-ndeolaltă.
şi-aşa precum, din firea lor deprinse,
În zorii zilii-ntreg se mişcă stolul
de ciori, spre-a se-ncălzi, de frig cuprinse,
plecând o seamă lasă-n urmă golul,
şi, de-unde-au fost, se-ntorc o seamă iară,
iar multe-şi fac pe-acelaşi punct ocolul,
aşa-mi păru şi-aici că se presară
acele lămpi, tot stol de stol cum vin,
de-ndată ce-ajungeau pe-anume scară.
Iar cel ce ni s-opri de tot vecin
aşa lucea de-aprins, c-am zis în mine:
„Iubirea ce-mi arăţi ţi-o văd deplin“.
Dar ea, din care şi-al tăcerii-mi vine,
şi-al vorbei când şi cum, ea stă. „şi fac,
că nu te-ntreb, deşi n-aş vrea, un bine.“
Dar ea, văzând aprinsul dor ce-l tac,
prin văzul cel cui toate-i sunt plinite,
mi-a zis zâmbind: — „Tu poţi să-ntrebi pe plac“.
şi-am zis aşa: — „Nu merite-osebite
mă fac pe mine demn răspuns să-mi dai,
dar pentru ea, care-a-ntreba-mi permite,
te rog, ferice duh, ce-ascuns îmi stai
În veselul tău foc, ştiut a-mi face:
că-mi vii aproape-atât, ce cauză ai?
Să-mi spui de ce-ntr-această sferă tace
cântarea dulce-a raiului ce-airea,
Într-alte sfere,-aşa de mult vă place?“
— „Mortal auz ai tu ca şi privirea“
mi-a zis; şi-apoi „de-aceea nu se cântă,
de ce-a-nfrânat şi doamna ta zâmbirea.
Pe trepte-n jos venii pe scara sfântă
atât de mult spre-a-ţi face-o serbătoare
prin spus şi prin lumini ce mă-nvestmântă.
Nu-mi dă mai mare-amor mai mare-ardoare,
căci ferbe-amor cu mult mai mult în sus
spre cer, gradat, cum vezi şi din lucoare.
Ci nalta milă, ce-a servi ne-a pus
voinţei cei ce lumii-i dă fiinţă,
ne-mparte-aşa, cum vezi făr-a-ţi fi spus.“
— „Eu, sfântă lampă, văd cu prisosinţă
c-ajunge-amorul într-acest regat
spre-a fi servind eterna provedinţă;
dar asta-i tocmai ce mi-e greu de-aflat:
de ce chiar tu-ntre toţi însoţitorii
spre-acest oficiu-ai fost predestinat?“
Ai vorbei mele-abia s-au stins vaporii,
când, miezul său un centru el făcându-l,
rotea-mprejur ca iutea roat-a morii
şi-a zis, iubirea cea din ea purtându-l:
— „Asupra-mi cade vecinica lumină
şi,-acest vestmânt ce-l am ea străbătându-l,
cu văzul meu virtutea i se-mbină
şi-atât de sus mă nalţ că pot vedea
principiul prim ce-o dă din el, divină.
De-aici am deci şi veselia mea,
căci văzul meu pe cât de clar pătrunde,
pe-atât mai clar vestmânt de foc el ia.
Dar nici din cerul cel mai clar, de unde
serafu-n tatăl mai adânc ocheşte,
ce-ntrebi acum nici el n-ar şti răspunde,
căci tu mă-ntrebi ce-atâta s-adânceşte
În sfat etern, că, vrând ca să scoboare
În el, un ochi creat trudit s-opreşte.
Iar, când vei merge-n lumea ta ce moare,
să scrii ce-auzi, spre-a nu-ndrăzni pe-un drum
cu-atare ţel să-şi mişte-a ei picioare.
Un duh, ce-aici e foc, e-n lume fum,
deci vezi de poate-un om la voi să ştie
ce nici primit în cer nu poate-acum.“
De vorba lui curmat cu-aşa tărie,
lăsai chestiunea, dând pe altă cale,
smerit cerând ce om fu-n viaţa vie.
„Curg munţii între-ambii ţărmi ai ţării tale,
vecini cu voi, şi nalţi, încât mânia
furtunii-ades se zbate mai la vale.
Acolo fac un gheb numit Catria,
subt care-a stat tăcut un schit al cui
Întregul cult i-a fost numit latria.“
Aşa-ncepu şi-al treilea-nvăţ al lui,
şi-apoi urmând: „Serviciilor divine
aici, a zis, aşa de rob le fui,
Încât, cu singur sucul de măsline
trăind, răbdai cu drag şi ger şi sete,
În gânduri sfinte şi-nipăcat cu mine.
Acestor ceruri sfântul schit le dete
mult rod cândva, dar azi e loc sărman,
şi-i timpul, cred, acestea să s-arete.
În schit aici fui Petru Damian
şi Petru Păcătosu-n sfânta casă
a dulcei Maici la malul adrian.
Puţină viaţă-a morţii-mi fu rămasă
când fui ales şi tras spre-o pălărie
ce,-un rău murind, tot mai la rău o lasă.
Chefas veni, veni şi-acea mândrie
a spiritului sfânt, ca vai de ei,
mâncând ce-aflau în orice-ospătărie.
Prelaţii de-astăzi vreau însă lachei,
să poarte trena lor şi să-i alinte
de braţe-aici şi-aici, aşa-s de grei.
Acopăr caii lor cu-a lor vestminte
şi-aşa merg două bestii sub o piele;
oh, cât o să-i mai rabzi, ceresc părinte“
Aşa sfârşi şi mii de flăcărele
descinseră rotind din scară-n scară
şi-n orice-ocol mai viu lucind din ele.
Sosiră-n juru-acestui grad şi stară
scoţând un glas cu-atât de mare sunet
că glas lumesc nici unul nu-l compară;
ci şi, surd de el, nimic n-am prins din tunet.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XX | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XXI) de Dante Alighieri | Cântul XXII→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu