Apoi, Clemenţo, lămurit când fui
de Carlo-al tău şi-mi spuse cum duşmanii
aveau să-şi bată joc de-urmaşii lui,
mi-a zis: — „Dar taci, şi las’ să curgă anii!
Atât mai pot să-ţi spui ce-o fi nainte:
că just amar urma-vă-va pierzanii.“
Apoi viaţ-acelei flăcări sfinte
s-a-ntors spre soarele care-o străbate
ca şi spre-un bun de-odihn-a orice minte.
Făpturi împii şi suflete-nşelate,
vai, cum vă-ntoarceţi voi de-asemeni bine,
cu ochi ţintiţi mereu spre vanitate!
şi iat-alt foc spre noi văzui că vine
din sfera lor şi claru-i foc de-afară
vădea dorinţa-i de-a vorbi cu mine.
Iar ochii doamnei, care-asupra-mi stară
ca şi nainte, fix, cu-a lor privire
un semn vegheat de dulce-asens îmi dară.
— „Dorinţei mele,-o, fă-i curând plinire,
ferice duh, am zis, fă proba ta
că pot răsfrînge-n tine-a mea gândire.“
Din fundu-i, de-unde pân-atunci cânta,
deşi n-o cunoşteam, acea lucoare,
cum face-un om dispus a te-ajuta,
mi-a zis: — „în partea ţării făr’ de-onoare,
Italia, ce-şi zace-ntre Rialt’
şi muntele ce Brentei dă izvoare,
un deal se nalţă, însă nu prea nalt;
el patrie este-acelei flăcări grele
ce dete-acelui loc cumplit asalt.
Vlăstar a fost şi ea al mamei mele:
Cunizza fui şi-aci-ntr-acest regat,
căci roabă fui puterii-acestei stele;
ci-mi iert aici cu drag al meu păcat
şi nu mă plâng şi rabd cu veselie,
iar d-ast-al vostru vulg poate-i mirat.
Odorul rar, cel mai aproape mie,
ursit al nostru cer să ni-l orneze,
bun nume-avu, şi, stins pân-o să-i fie,
avea-va suta de-ani să se-ncinceze.
Ei, vezi, de-avem de fapte-a da dovadă,
ca primei vieţi şi-a doua să-i urmeze!
Ci-altfel gândeşte azi acea grămadă
dintre-Adige şi Tagliament, alt gând,
căci, orişicât s-o baţi, nu vrea să vadă;
ci-n bălţile Vicenzei şi-n curând
schimba-i-va apa-n sânge paduanul,
căci prea-i rebel de-orice virtuţi fugind.
Iar unde Sil’ s-uneşte cu Cagnanul
se poart-un domn cu-atât de nalte schime,
că-i fac, spre-a-l prinde, de pe-acum arcanul.
Va plânge Feltro câte face crime
nemernicu-i păstor, hain şi-atare
că-n Malta nu va-ntra mai vrednic nime.
Spre-a-l încăpea pe tot, ce cadă mare,
şi câtă trudă pe-uncii-a-l cântări
tot sângele cel ferrarez pe care
ăst popă nobil are-a-l dărui,
zelos spre-a fi-n partid; şi-acele donuri
conforme vieţii-acestei ţări vor fi.
Oglinzi sunt sus, iar voi le ziceţi tronuri,
ce-n noi răsfrâng judeţul vrerii sfinte,
aşa că ne par drepte-aceste zvonuri.“
Aici tăcu. şi-apoi luai aminte
că spre-altele s-a-ntors, căci am văzut
că intră-n sfer-aşa cum fu nainte.
Ci-ntâiul foc, ce-acu-mi era ştiut,
in faţă-mi stând, lucoare avea-n figură
ca şi-un rubin de soare străbătut.
Plăcerea-n cer le dă lumină pură,
ca râsu-aici; dar umbra, de durere
mai multă-n iad, pe-atât se face-obscură.
— „Eternul vede tot, şi-a ta vedere
se-nluie-n el, încât, ferice-odor,
nu-ţi poate-ascunde nici un fel de vrere.
Deci vocea ta, ce desfătează-n cor
tot ceru-n rând cu-acele lămpi divine
ce-şi fac din şase-aripi hlamida lor.
de ce nu vrea dorinţa să-mi aline?
Eu nu ţi-aş aştepta să-ntrebi cuvântul,
În tine de-aş vedea cum vezi tu-n mine.“
— „Bazinul cel mai larg, aşa deci sfântul
vorbi-ncepând, ce apa-n el cuprinde,
afar’ de-acel ce-ncunjură pământul,
spre soare-ntre protivnici ţărmi se-ntinde
aşa de mult, că face meridian
acolo unde-al zilei fapt s-aprinde.
Acestei văi îi fui eu riveran
În stânga Macrei, care-n scurta-i cale
desparte genovezul de toscan.
Spre-apus şi zori aproape-au zări egale
Buggia-n sud şi-oraşul de-unde fui
şi-al cărui port văzu de sânge-o vale.
şi Folco m-a numit poporul cui
ştiut i-am fost, şi-acestei lumi rotunde
îi dau tiparul ce din ea-l avui.
N-a ars nici Dido-n flăcări furibunde,
mâhnind pe soţ şi pe Creuse-odată,
ca mine-n timpul cât avui ce tunde,
nici fata din Rodope, cea-nşelată
de-al ei Demofoont, nici scos din fire
Hercul de-a regelui tesalic fată.
N-avem căinţe-aici, numai zâmbire,
nu de păcat, căci el din gând ni-e scos,
ci cum prevăzu-mparte mântuire.
Aici al artei mare şi frumos
efect îl vezi, aici discerni un bine
prin care-aceşti de sus lucrează-n jos.
Dar toate-a tale vreri spre-a-ţi fi depline,
ce-n sfera noastr-aici ţi se iscară,
se cade-a mai vorbi şi-altfel cu tine.
Tu vrei să ştii ce duh e, aşadară,
În focu-acest vecin ce scânteiază
ca razele de soare-n apa clară.
Să ştii că-n pacea lui se desfătează
Rahab, ce-aci-ntr-a noastră stea primită,
În cel mai mare grad ni-l sigilează.
În ceru-acesta,-n care-i vârfuită
a terei umbră, cea dintâi fu ea
prin marea-nvingere-a lui Cristos suită.
Fu just ca-ntr-una dintre roţi s-o ia
ca drept trofeu a-nvingerii cei sfinte
prin mâni ce crucea-n cuie le ţinea,
că,-n sfânta ţară, mergerii nainte
lui Iosua ea primul fir i-l toarse,
ci-acestea papei nu-i prea stau aminte.
Oraşul tău, clădit de-acel ce-ntoarse
părintelui său dosu-n primul zel,
şi-a cărui pizm-atâta plâns ne stoarse,
produce blăstematul crin acel
ce-a dus şi miei şi oi pe-un drum nebun,
făcând păstor pe-un lup; şi, pentru el,
pe marii doctori nici un preţ nu pun,
nu vreau scripturi, ci numa-n decretale
fac studii-aşa cum marginile-o spun.
şi papi şi popi cu-acestea fac parale;
lor nu spre Nazaret le zboară gândul
spre care-n zbor Gavril făcut-a cale.
Dar Vaticanul şi-alte părţi de-a rândul
alese-n Roma, foste cimiterii
celor ce s-au luptat pe Petru-urmându-l,
vor fi-n curând scăpate de-adulterii.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul VIII | Divina Comedie (Paradisul, Cântul IX) de Dante Alighieri | Cântul X→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu