Cam şase mii de miluri de-acest mal
e-n miez de zi şi umbra lui şi-o-nclină
pământul nostru-aproape-orizontal,
când miezul bolţii-ncepe să devină
atât de nalt că-ncep să ne dispară
În fundul nostru-a multor ochi lumină,
şi-apoi, cum suie, de pe bolta rară
splendida serv-a soarelui ne scoate
o stea de stea până la cea mai clară.
Aşa triumful, cel ce joacă-n roate
etern pe lângă punctul ce mă-nvinse
şi pare-nchis el, cel ce-nchide toate,
vederii mele-ncet-ncet se stinse;
spre doamna mea din nou deci a privi
şi-amorul mult şi locul gol mă-mpinse.
Ah, tot ce-am spus de dînsa pân-aci,
de-ar pune-acu-ntr-un singur vers amorul,
de-această dată ca nimic ar fi!
Nu-ntrece-al dînşii farmec numai zborul
oricărei fantazii, ci sigur cred
că-ntreg i-l simte singur creatorul.
Că-n punctu-acesta sunt învins, conced,
cum tema sa-n vrun punct nu-l biruieşte
nicicând aşa pe-un comic ori traged;
ca soarele pe-un ochi ce tot clipeşte,
aşa surâsu-i cu-amintirea lui
o parte-a minţii mele mi-o ştirbeşte.
Din prima zi când faţa i-o văzui
În viaţa mea, şi până-aci-n viziune
putere ca s-o cânt mereu avui;
ci-aci poema mea zăgaz îşi pune,
ca orice-artist dup-opintiri supreme,
să-i cânte-n vers a vrajei ei minune.
şi las s-o cânte mai cu glas poeme
decât a mea, din tuba ce se duce
grăbit spre finea asprei mele teme.
Cu vocea şi-actul unui zornic duce
mi-a zis: — „Din cel mai mare corp, rotirea
ne-a dus în cerul ce curat străluce
de foc spiritual plin de iubirea
acelui bun ce-l gustă fericiţii,
mai dulce-n veci ca orişiunde-airea.
şi pe-amîndou-a raiului miliţii
vedea-le-vei; pe una-n chipul care
va sta la bara ultimei justiţii.“
Cum stinge-un fulger, când deodat-apare,
puterile din văz, încât, orbit,
nu poţi vedea nici lucrul cel mai tare,
lumina tare-asemeni m-a-nvălit
şi,-aşa-nfăşat în mantia ce clarul
lucorii-o da, nimic n-am mai zărit.
„Acel amor, ce-n rai răvarsă harul,
pe cei primiţi aşa vrea să-i salute,
lucorii lui spre-a le-adapta fânarul.’’
Dar n-a ajuns la mine-atât de iute
cuvântu-i scurt, când ştire şi-avusei
că urc spre cer, mai sus de-a mea virtute;
şi-atare-un văz s-aprinse-n ochii mei,
că nu-i pe lume-atât de pură pară
Încât să n-am puteri s-o rabd cu ei.
şi ca şi-un rîu văzui lumină clară
şi-aprinsă de lucori, cu maluri pline
de-o negrăit de dulce primăvară.
şi vii scântei roiau fără de fine
din rîu, căzând pe florile din maluri,
ca şi tivite-n aur scump rubine.
Ca bete de miros, acele-opaluri
Săreau de-aci-n vârtejul făr’ de pace
şi-un foc intra, şi-alt foc ieşea din valuri.
„Cumplitul dor ce,-arzând acum, te face
să ştii ce vezi în tainica vâltoare,
pe cât de-adânc îl ai, pe-atâta-mi place;
dar n-ai s-astâmperi setea-ţi arzătoare
cât timp de-aici din apă n-ai să bei.“
Aşa mi-a zis al ochilor mei soare.
şi-mi zise-apoi: „şi iarbă şi scântei,
ce cad şi ies din rîu, şi mal, şi unde,
nu sunt o viaţă, ci-o vedenie-a ei.
Dar nu că-n sineşi lucrul s-ar ascunde,
ci-n tine este-o lipsă care-arată
că nu poţi înc-aşa de-adânc pătrunde.“
Nicicând, întors spre lapte,-un prunc nu cată
mai plin de zor în gura lui să-l prindă,
trezit din somn mai lung ca de-altădată,
cum eu, spre-a-mi face-acum mai bun-oglindă
din ochi, m-am aplecat spre-al apei fund,
ce curge-aşa ca mai mult să ne-aprindă.
şi-abia ce-n rîu ajunsei să-mi scufund
al genei vârf, văzui fără de veste
cum el din lung se prefăcu rotund
şi-apoi precum un om, mascat când este,
ne-apare-altfel, ca o făptură nouă
când masca de pe-obraz el şi-o desveste,
aşa scântei şi flori făptură nouă
luar-acum, mai mândră, şi văzui
deodat’ în cer oştirile-amândouă.
Splendori a Celui-Sfânt, prin cari văzui
triumful nalt al regnului verace,
să-mi daţi puteri s-arat cum vă văzui!
E-n cer lumină ce vizibil face
pe-al lumii domn oricui e creatură
ce-n singur el, văzându-l, află pace.
Se-ntinde roată-n cer a ei figură
imens-atât, c-a ei circumferinţă
lui Feb i-ar fi prea largă-ncingătură.
Din raze-şi face-ntreaga ei fiinţă,
şi-n primul cer reflect-a sa lumină
din care-şi ia şi viaţă şi putinţă.
şi,-aşa cum, oglindindu-se-o colină
cu poala-n lac, să vadă, parcă,-i pasă
ce mândră-i ea de flori şi ierburi plină,
aşa-mprejuru-acelui foc îşi lasă
privirea-n el, din mii de tronuri pus
poporu-ntors de-aici la el acasă.
şi, dacă-n gradul cel mai jos e pus
atâta foc, ce mare-o fi lucirea
acestei roze-n cele de mai sus!
Dar nici în larg nu mi-am pierdut privirea
şi nici în lung, ci-am prins pe-ntreaga carte
şi cât şi cum împarte fericirea.
N-adaoge-aproape-aici, nu ia departe,
căci, unde-i rege-adreptul Dumnezeu,
fireştile puteri sunt legi deşarte.
Apoi spre-al rozei centru aureu
ce,-ntins treptat, exal-odoruri sfinte
acelui soare ce e-n mai mereu,
ca şi pe-acei ce fac, dar li-e aminte
să-ntrebe, doamna mea m-a dus: „Priveşte
ce mare-i stolul albelor vestminte!
Cetatea noastră vezi cum se măreşte,
şi-aceste tronuri cât ne sunt de pline,
aşa c-aici puţin popor lipseşte.
Pe marele-acel tron, fixat de tine,
şi-având coroana de pe-acum, va sta,
nainte-a fi părtaş tu ăstei cine,
Enric, augustul duh ce va-ncerca
să-ndrepte-a ţării voastre jale lungă,
dar n-o fi ea dispus-a se-ndrepta;
căci oarba poft-aşa vă are-n pungă,
Încât sunteţi ca şi copilul care
de foame-i mort, şi doica şi-o alungă.
Prefect va fi-n divinul for atare
pe-atunci, că-n tain-ori şi făţiş mereu
n-o vrea cu el să meargă pe-o cărare.
Dar mult de Dumnezeu n-o fi răbdat
În sfântu-i tron şi-l va trânti grămadă
la Simon magu,-n focul meritat,
ca de-alde-Alagna mult mai jos să cadă.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXIX | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XXX) de Dante Alighieri | Cântul XXXI→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu