Când ori durerea-n noi, ori voia-bună
cuprinde-a noastr-oricare vro simţire,
Într-însa-ntregul suflet ni s-adună,
deci parcă de-alta n-are nici o ştire;
cu-aceasta baţi eroarea care crede
că sufletul e-n om cu triplă fire.
Deci, când aude omul sau când vede
ce-i ţine duhul prins de-o vrajă multă,
nu simte timpul ce grăbit purcede,
căci alta e puterea care-ascultă
şi de-alta sufletul robit ţi-l ai;
făţişă-i una, şi-alta ca ocultă.
Pe-acestea sigur însumi le-ncercai,
pe când mergeam, pe Manfred ascultându-l,
căci soarele pe cer s-urcase mai
cinzeci de scări şi n-am fost observându-l
când fúrăm unde-acele umbre-alese
strigară-n cor: „Pe-aici e ce vi-e gândul.“
Spărturi mai mari în gardul său adese
c-un braţ de spini ţăranul şi le-astupă,
pe când în struguri bruna faţă iese,
decât pe unde el întâi, eu după,
intră Virgil pe-un gang şi, călători
pe-alt drum, de-acum lăsarăm sfânta trupă.
San Leo-l urci, la Noli te cobori,
şi până-n vârf Bismantua e lină
s-o sui pe jos, ci-aici aveai să zbori
cu iuţi aripi, zic eu, cu goana plină
a marelui meu dor, de-acela dus
ce-mi da speranţă şi-mi făcea lumină.
Urcam pe scocul ruptei stânci în sus,
că de-ambii săi pereţi având strâmtoare
şi-având genunchiu-n locul mânii pus.
Pe nalta culme-a râpei suitoare
ajunşi apoi, pe-un liber brâu ce-avea:
— „Maestre, am zis, ce drum s-alegem oare?“
— „De-acum la vale nici un pas, zicea,
şi, pân-om da de vrunul care ştie,
mereu câştigă-ţi munte-n urma mea.“
Dar vârf avea, ce nu putea să-mi fie
văzut, şi-urcuş aşa peziş, cum ai
În sfert de cerc spre centru-o mijlocie.
Eram trudit când astfel cuvântai:
— „Te-ntoarce, tată drag, şi mă priveşte,
că mor pe-aici, de nu te-nduri să stai!“
— „Tu numai pân-aici te mai trudeşte.“
şi-un brâu, ceva mai sus, ca semn mi-l puse,
ce-ntregul deal pe-aici îl ocoleşte.
Aşa-mboldit de vorbele ce-mi spuse,
trudit m-am tras pe brânci în urma lui
şi-n urm-apoi sub tălpi şi-acesta-mi fuse.
şezu aici şi el, şi eu şezui,
Întorşi spre zori, pe-unde-am suit pe cale,
că-n urmă-şi a privi e drag oricui.
Privii dintâi spre-al mării mal în vale,
spre soare-apoi, şi-am stat uimit văzând
la stânga mea cărarea roţii sale.
Virgil a cunoscut miratu-mi gând,
cum stau privind că Febus vrea s-apuce,
pe-o cale dintre noi şi nord intrând,
şi-a zis aşa:— „Când Castor şi Poluce
ar fi-nsoţind pe cer oglinda care
şi jos şi sus lumina şi-o conduce,
cu mult mai mult vecin cu Ursa-Mare
vedere-ai roşul zodiac pe lume,
de n-ai ieşi din vechea sa cărare.
De vrei să vezi, apoi, aceasta cum e,
Închipuie-ţi că muntele Sion
şi-acest de-aici stau pe pământ şi-anume
aşa că au un singur orizon,
dar două hemisfere; lunga stradă,
cea arsă cu-al său car de Faeton,
ăst deal pe-o parte-ar trebui s-o vadă
şi pe-alta celălalt, de iai aminte şi clar
tu judeci ce-am adus dovadă.“
— „Ei, da, maestre, clar mai înainte
nicicând nu-mi fu aşa ce-acum discern
şi ce-mi părea dincolo de-a mea minte,
căci cercul mediu-al cercului suprem,
numit equator de-una dintre arte,
ce stă-ntre nord şi sud fixat etern,
ne stă, din cauza care-o spui, departe
atât spre nord, pe cât de la evrei
se vede-ndepărtat spre calda parte.
Dar vreau să ştiu, maestre-al meu, de vrei,
cât drum mai e? Căci suie-a coastei frunte
mai sus decât s-o văd cu ochii mei.“
Iar el: — „E grea, atare-i acest munte,
urcarea-ntâi, ci-atât cât urci omoară
şi truda-n om, mai lesne ca s-o-nfrunte.
Când calea-ţi va părea aşa de-uşoară,
Încât urcarea fi-va pentru tine
cum e pe-un rîu al luntrei ce scoboară,
atunci vei fi la ţinta căii-n fine
şi-acolo vei afla şi-odihna dată.
Nu-ţi spui mai mult, dar astea le ştiu bine.“
Dar nu-i fu vorba-ntreagă terminată
şi-un glas vecin: — „Dar poate vei avea
nevoie pân-atunci să şezi vrodată!“
Ne-ntoarse-această voce-acum spre ea,
şi-n stânga-ne văzurăm o pietroaie,
ce-ntâi nici eu şi nici el n-o vedea.
Am mers la ea şi-n dosul stâncii-o droaie
de duhuri sta, supt umbra ei, trântită,
cum face-un om când multă lene-l moaie.
Din ele-o umbră, ce-mi părea trudită,
şedea şi,-având genunchii-mbrăţişaţi,
ţinea-ntre-aceştia faţa ghemuită.
— „O, dulce tată, dintre-aceşti culcaţi
priveşte, am zis, pe cel mai leneş,
care să juri că ei cu lenea-s cununaţi!“
S-a-ntors şi ne-a privit mai cu-ndemnare,
dar nu mai sus de şold, aşa-ntr-un fel,
şi-mi zise-apoi: — „Tu du-te, că eşti tare!
Atunci l-am cunoscut şi, puţintel
deşi pe-ai mei plămâni truda stăpână,
ea nu m-opri să nu mă duc la el.
Când fui aproape, abia mai sus de mână
nălţîndu-şi ochii,-a zis: — „Văzuşi tu cum,
pe stânga, Feb teleaga lui şi-o mână?“
Cuvântu-i scurt şi-al feţii leneş drum
mi-aduseră puţin surâs pe buză,
şi-am zis: — „Belacqua, nu te plâng de-acum,
dar spune-mi tu ce lene-aşa de-ursuză
te-a prins aici? îţi faci tu-ndătinatul
tabiet al tău? Aştepţi vro călăuză?“
Iar el: — „Ei, frate, ce mi-e bun urcatul,
căci tot nu m-ar lăsa la prag divinul
portar să intru spre-a-mi spăla păcatul;
căci are întâi să-mi facă-n jur seninul
atâtea roţi ca-n viaţa mea trecută,
căci până-n moarte-am tot împins suspinul.
şi-o rugă pân-atunci de nu-mi ajută,
ieşind din inimi dragi Celui-de-Sus,
ce poate-a mea, cea-n ceruri neplăcută?“
Virgil era plecat şi,-urcând, mi-a spus:
— ,.Porneşte-acum! Vezi, soarele e-n focul
de-amiazi pe cer şi,-n marginea de-apus,
al nopţii-amurg acopere Marocul.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul III | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul IV) de Dante Alighieri | Cântul V→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu