Mai bună vrere-a-nvins pe cea săracă,
deci nesătul de ap-al meu burete
l-am scos, spre-a-i fi pe plac, fără să-mi placă.
şi-aşa plecai şi-a lungul stâncii dete
Virg’il prin locul liber, prin strâmtură,
cum mergi pe-un zid, lipit de parapete,
căci neamul cui cu strop de strop îi cură
prin ochi un rău ce-ntreaga lume-o-mbată
sta-n partea dreapt-aproape-n surpătură.
Lupoaică veche, fire-ai blăstămată!,
cât toate alte bestii-ai prăzi mai bune,
căci foamea ta e-n veci nesăturată!
O, cer, de-a cărui roţi ne place-a spune
că pot să schimbe-orice-omenească stare,
când va veni şi-acel ce-o va răpune?
Mergeam acum cu pasul rar şi mare,
iar eu atent numai la umbre-acuma
cum triste plâng cu-adâncă văietare.
şi-un glas am auzit, ca-n treacăt numa’,
„Mărio dulce“-n faţă-ne, şi frânt
ca-n ceasul naşterii cum plânge muma,
şi-apoi: „săracă fost-ai pe pământ,
cum poţi vedea din miserul ospiciu,
În care ţi-ai depus tu fructul sfânt!“
şi-alt glas apoi: „O, vrednice Fabriciu,
mai bine-ai vrut sărac întru virtute
decât având bogate-averi cu viciu.“
Mi-au fost aceste-atâta de plăcute
că tot trecui, dorind ştiut să-mi fie
acel din gura cui păreau născute.
El mai cânta de larga dărnicie
ce-a fapt-o Nicolai cu trei fecioare,
spre-onoare vrând să duc-a lor junie.
— „Tu, cel cu vorbe-atât de nălţătoare,
ce om ai fost? De ce numai de tine
sunt spuse-aceste demne-elogii, oare?
N-o fi răspunsu-ţi făr’ de nici un bine
de-o fi să-ntorn să-mi torc puţinul tort
al vieţii cei ce zboară cătr-o fine.“
— „Voi spune,-a zis, dar nu pentru că port
vrun dor ca să m-ajuţi, ci pentru-acele
ce date-ţi sunt nainte-a fi tu mort.
Eu sunt sămânţ-acelei plante rele
ce-n umbră ţări creştine-astfel le-mbracă,
Încât fruct bun azi rar culegi din ele.
Dar Gand, Douai şi Lille şi Bruggia, dacă
ar fi-n puteri, s-ar răzbuna-n curând,
şi-l rog pe-acel ce ştie tot s-o facă.
Ugo Capet fui, nume-n lume-având;
Filipii-urmaşi şi Ludovicii-mi fură,
ce-n Francia-s regi acum, de-al doilea rând.
Fui fiu de măcelar. Când dispărură
toţi vechii regi până la unul cui
i-a fost mai drag să-mbrace haină sură,
cu-a ţării cârmă-n mâni eu mă văzui.
Prin nouă cuceriri dând spor averii
şi plin de-amici, aşa putere-avui
Încât trecui şi frâiele puterii
lui fiu-meu şi mantia regală,
şi-acesta-i capul blestematei serii.
Cât timp bogata zestre provensală
n-a stins ruşinea-n neamul meu, putu
puţine el, dar nu căzu-n greşală.
Prin silă şi minciuni de-aci-ncepu
să facă jaf; răpite, drept amendă,
Ponthieu, Normandia şi Gasconia fu;
veni-n Italia Carol şi, spre-amendă,
jertfi pe Conradin; pe Toma,-n fine,
În ceruri l-a respins, tot drept amendă.
Eu văd, şi nu-i departe,-un timp ce vine,
când alt Carol din Francia se ridică,
spre-a fi şi el şi-ai lui ştiut mai bine,
nu oşti având, ci lancea inimică
ce-a Iudei fu, şi-mpunge-astfel cu ea
Încât Florenţei burta i-o despică.
Nu ţări de-aici, ci-ocară va avea
şi crime el pe-atâta lui mai grave,
pe cât lui toate-un moft îi vor părea.
Pe cel ce iese rob al propriei nave
îl văd vânzându-şi fata, ca s-apuce
pe dânsa bani, ca hoţii pe-alte sclave.
Zgârcenie tu, la ce-i mai poţi seduce
când neamul mi l-ai tras în laţul tău,
Încât în târg el propria carne-o duce!
Spre-a mai spăla ce-or face,-ori fac ei rău,
văd crinul în Alagna cum scoboară,
pe Crist robindu-l în vicarul său.
îl văd batjocorit a doua oară,
şi fiere văd că-i dau şi-i dau oţet
şi-aşa-ntre vii tâlhari ei ni-l omoară.
şi văd pe-acest un nou Pilat, proclet,
cum, nesătul cu-atât, în lăcomie
pătrunde-n temple fără de decret.
Când, doamne-al meu, avea-voi bucurie
să-ţi văd şi răzbunarea ce,-nvălită
În taina ta,-ndulceşte-a ta mânie!
Acum, ce-am spus de-unica logodită
a spiritului sfânt şi ce te pune
să-mi ceri spre-a-ţi fi de mine lămurită
În orice rug-a noastră ni se-mpune,
cât timp e zi, ei-ndată ce-nnoptează,
În locul ei, contraru-i scris să sune.
Pigmalion ne ţine gura trează
atunci, cum, nesătul de-avere, fură,
devine paricid şi-apoi trădează,
şi-avarul Mida,-n trista-ncurcătură,
a cui nebună cerere-mboldeşte
etern pe om a hohoti din gură.
De-Acam nebunu-oricare-şi aminteşte
cum el fură din spolii,-ncât mânia
lui Ioşua şi-aici parcă-l loveşte.
Pârâm cu pe Safora pe-Anania,
slăvim ce moarte-avu Eliodor
şi-ntregul munte-l umple infamia
acelui ce-a ucis pe Polidor.
şi-apoi: Al aurului gust cum pare
să spui tu, Crass’, că eşti cunoscător.
Aori cântăm încet şi-aori mai tare
precum ne-ndeamn-afectul a vorbi,
cu pas mai mic şi iar cu pas mai mare.
Deci binele ce-l spunem peste zi
nu singur îl căutam, dar de-astă dată
cântând pe-aproape-alt ins nu s-auzi.“
Eram acum plecat cu bunul tată,
zorind, pe cât aveam puteri din fire,
să facem spor cărării, când deodată
simţii un tremur, ca de-o prăbuşire,
trecând prin deal şi-atunci m-a prins la fel
un ger cum simte dusul la perire.
Nu cred c-a fost mai zguduit nici Del
mainte-a ce Latona cuib a-şi pune
spre-a naşte-ai cerului doi ochi în el;
şi-atare chiu tutinde-a prins să sune,
Încât m-a strâns Virgil, lipit să-i stau:
— „Cât timp eu te conduc sunt toate bune“
„Mărire întru cei de sus“ cântau
cu toţii, cum auzii din locu-n care
putui s-aud de-aproape ce strigau.
Nesiguri noi steteam şi-n nemişcare,
ca şi-ascultând păstorii-acelaş cânt,
pân-a-ncetat şi tremur şi cântare.
Apoi urmarăm drumul nostru sfânt,
privind la cei ce,-ntorşi ca şi nainte
la plâns, zăceau cu feţele-n pământ.
De nu mă-nşeal-aducerile-aminte,
cu dorul meu de-a şti vro neştiinţă
nicicând n-a dus o luptă mai ferbinte
decât acum, gândind, şi-a mea dorinţă
nici nu-ndrăznea-ntrebări, de-al căii zor,
fi nici prin mine-a şti n-avui putinţă.
şi-aşa mergeam timid şi gânditor.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la:
| ←Cântul XIX | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XX) de Dante Alighieri | Cântul XXI→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu