Nici pasul vorba şi nici vorba pasul
nu ni-l slăbea; vorbind, mergeam grăbiţi
aşa ca-mpins de vânturi bune vasul.
Iar morţii-n jur, din nou părând muriţi,
văzându-mă că-s viu, trăgeau mirare
de mine-acum prin ochii lor scobiţi.
Iar eu, urmând pornita cuvântare:
— „Din cauza celuilalt e mersul lui
mai lin de cum i-ar fi de-altfel, îmi pare.
Dar unde-o fi Picarda ştii să-mi spui?
şi-n câtă gloată-n juru-ne s-adună
vrun vrednic de văzut nici unul nu-i ?“
— „O, sora mea, frumoasă ea şi bună,
nu ştiu ce-a fost mai mult; se veseleşte
În nalt Olimp purtând a ei cunună!“
Aşa dintâi, şi-apoi: — „Nu ni s-opreşte
pe-oricine să-l numim, căci diformat
prin forme chipu-atât ni se poceşte.
Acest de-aici şi-un duh mi-a arătat
e Bonagiunt’ din Lucca. Mai nainte
puţin şi-acel din toţi cel mai uscat
bisericii întregi i-a fost părinte;
din Tours a fost şi-n post o să-şi dezgroap
ţiparii din Bolsena-n sos fierbinte.“
şi pe-alţii mulţi mi-i arătă de-aproape;
şi-a fi numiţi plăcere le era,
căci toţi păreau cu zâmbet sub pleoape.
Văzui pe Della Pila cum uza
degeaba dintâi; Bonifaciu, care
hrăni pe-aşa de mulţi cu stola sa;
pe şir Marchez, ce nu cu sete mare
a stat la Forli tot de cupe pline
şi-n veci n-a fost sătul, c-a fost atare.
Apoi, cum preţuieşti şi-alegi în fine,
aşa făcui şi eu cu cel din Lucca,
părând de-altfel că-l şi cunosc mai bine.
Vorbea-n murmur şi nu ştiu ce „Gentucca“
simţii pe unde-i dă a lui sentinţă
amarul chin ce-i mistuia năluca.
— „Tu, cel ce-mi pari aşa de cu voinţă
să-mi spui ceva, fă voia ta-mplinită
şi-astâmpără şi-a mea şi-a ta dorinţă!“
— „Născut-o doamnă e, dar ne-nvălită,
de-al cărei drag iubită va să-ţi fie
cetatea mea, oricât e de hulită.
Tu ai să mergi cu-această prorocie
şi-al meu murmur de-ţi fu spre vro eroare,
avea-vei fapta certă mărturie.
Dar spune-mi drept, eşti tu acela oare
ce rime nouă-a scris ce-aşa vestiră:
O, voi, femei de-amor cunoscătoare?
Iar eu: „— Sunt unul care, când mă-nspiră
amorul, îmi notez şi,-n urma lui,
ce-mi cântă el eu cânt apoi pe liră“.
— „Acum văd, frate, ce departe fui
şi eu, şi lacob, şi Guitton ca mine,
de noul stil frumos de care-mi spui.
Eu văd cum pana voastră strâns se ţine
pe urma celui ce dictează-n voi,
cum pana noastră n-a făcut, vezi-bine.
Ci-n stil nu pot vedea un soi şi-alt soi:
câţi vrând să placă toate le-afectează.“
şi, ca şi mulţămit, tăcu apoi.
Precum cocorii ce la Nil iernează
s-adun-aori în stol şi-apoi în zborul
grăbit al lor în şir se-ndepărtează,
aşa făcu şi-aici întreg poporul:
Întorşi spre dreapta i-am văzut cum pasă,
făcându-i iuţi şi foamea lor şi dorul.
şi, cum un om trudit de-alerg îşi lasă
pe soţi să meargă, până ce-şi mai curmă,
păşind încet, înecul ce-l apasă,
aşa, lăsând să treacă sfânta turmă,
Fores venea cu mine-n rând mereu.
— „Când am să te revăd?“ îmi zise-n urmă.
—„Ce zile-am de trăit, am zis, ştiu eu?
Dar n-o să-ntorc cu-atât de iuţi vântrele,
spre-a nu fi-ntâi la mal cu dorul meu,
căci locul cel ursit vieţii mele
se pare-urnit spre-o jalnică ruină,
din zi în zi mereu căzând în rele.“
— „Deci mergi! a zis. Pe cel mai plin de vină
de coada unei bestii-l văd eu tras
spre valea-n veci lipsită de lumină;
sporeşte-al bestii mers din pas în pas,
crescând mereu, până-i striveşte toate
şi-un trup diform pe câmp îl văd rămas.
N-au mult a se-nvârti aceste roate“,
şi-n sus privi spre cer, „şi fi-ţi-va clar
ce vorba mea să-ţi spuie-acum nu poate.
Te las acum, căci nouă-ntr-ăst hotar
ni-e timpul scump, aşa de scump tot stropul,
şi-l pierd prea mult pe-un pas cu tine, rar.“
Cum prinde-un ins din stol ades galopul,
ieşind din rarul trap de călăraşi,
al primei lupte-onor fiindu-i scopul,
aşa porni şi el cu grabnici paşi,
iar eu rămasei cu-acei doi, cuminte,
ce-au fost ai lumii-atât de mari fruntaşi.
Când fu-n adânc intrat acu nainte,
că ochii mei îl urmăreau precum
cu mintea-i urmăream a lui cuvinte,
văzui alt pom, şi nu departe,-n drum,
cu ramuri verzi frumoase şi-ncărcate
spre care ne-ntorsesem chiar acum.
Văzui popor cu mânile-nălţate
sltrigând nu-ş’ ce spre fructul neajuns,
cum pruncul dornic şi flămînd se zbate,
iar cel rugat nu-i dă nici un răspuns,
ci, şi mai mult dorinţa spre-a i-o-ncinge,
ridic-obiectul vrut, nu-l ţine-ascuns,
şi, ca-nşelaţi, plecau făr-a-l atinge.
Iar noi sosirăm şi la pomu-acel
ce-atâtea rugi şi-atâta plâns respinge.
— „Pe-alt mal urmaţi şi vă feriţi de el;
de Eva smultul pom acesta nu e,
ci e mai sus, şi-acesta-i e surcel.“
Din crengi nu-ş’ cine-aşa-ncepu să spuie.
Trecurăm deci, poeţii dragi şi eu,
pe-alt mal, lipiţi de partea care suie.
Zicea din pom: „Aminte-aveţi mereu
pe cei în nori născuţi, cum, beţi, mişeii
cu dublu piept s-oştiră cu Teseu,
şi bând, cum s-arătară slabi iudeii
şi nu-i vru Gedeon tovarăşi, când
venea din culmi să-ntâmpine madeii“.
Lipiţi de-acel părete-acum mergând,
păcate ce-au intrat prin guri, urmate
de-aşa de-amar câştig, noi ascultând,
şi-apoi, în largul căii descurcate,
privind făr-a vorbi vro vorbă frântă,
făcurăm paşi vro mie, când strigate:
— „Ce-umblaţi voi trei şi singuri, făr de ţintă?
cuvinte m-au făcut să sar acu
cum sare-un cal fricos când se-nspăimântă.
Nălţai deci capul ca să văd ce fu;
şi-n veci cuptorul roşii-aşa nu face
metale,-ori sticlă, şi nici lucii nu,
ca unul ce ne zise: — „De vă place
s-urcaţi în sus, cotiţi acum spre mine;
pe-aici se duc acei ce merg spre pace“.
Orbit de-aspectul lui, m-am dat în fine
În dosu-acelor mari învăţători,
ca omul ce,-ascultând, din spate-ţi vine.
şi, cum eraldul umedelor zori,
boare-n mai, adie-aducătoare
de-un plin miros de ierburi şi de flori,
aşa simţii pe fruntea mea o boare,
simţeam şi-a penelor bătaie lină
cu mult miros de-ambrosie-adietoare.
Iar el zicea: — „Ferice cui lumină
din graţie-i veni, să n-aibă pieptul
robit de pofta gurii-apururi plină,
ci-o foame-atâtă câtă e cu dreptul!“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXIII | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XXIV) de Dante Alighieri | Cântul XXV→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu