În faţă-mi stete-acum cu-aripi întinse
frumosul chip ce dă fericea stare
atâtor duhuri strâns în el cuprinse.
Părea tot insu-a fi rubin în care
ardea din soare-o raz-aşa de vie,
că-n ochii mei stârnea străfulgerare.
Dar câte-acum mi-e dat a le descrie
nici limbă n-a mai spus, n-a scris condeiul,
nici n-a mai conceput vro fantazie;
căci „eu“ văzui şi-am auzit rostreiul
vorbind, şi „eu“ şi-„al meu“ era zicând,
ci „noi“ era şi-„al nostru“-n glas temeiul.
şi-a zis: — „Fiindc-am fost şi drept şi blând,
urcat eu fui aci-ntr-atâta slavă
ce-n veci n-o poţi ajunge numai vrând.
Lăsai în lume fapte de ispravă
şi-atari, că răii le slăvesc din gură,
ci-a face-aşa ca noi le pare-otravă.“
Precum se simte-o singură căldură
din mulţi cărbuni, aşa din multe-amoruri
un singur glas scotea şi-acea figură.
Iar eu: — „O, voi, a vecinicelor coruri
eterne flori, am zis, cari singur unul
miros îmi daţi din toate-a voastre-odoruri
suflând, vă rog sa-mi potoliţi ajunul
cumplitei foame, care nu mi-o-mpacă
În lume-un nutriment, de mult, nici unul.
Eu bine ştiu că-ntr-alte ceruri, dacă
din ele-şi face-oglindă Dumnezeu,
cu văl el nici pe-al vostru nu-l îmbracă.
Voi ştiţi ce-atent şi cât de gata-s eu
s-ascult, voi ştiţi şi dubiul ce-mi fusese
de-atâta timp un vechi ajun al meu.“
Precum un şoim, când de subt pânză iese,
clătind din cap s-arat-a fi dispus
şi bate din aripi cu ciocul drese,
aşa văzui eu chipul cel compus
din laude-a divinei vreri cântate
cum ştiu ei singuri cei ferici de sus.
—„Acel care-a-nvârtit compasul, frate,
pe-a lumii margini şi din sine-a scos
atâtea-n ea, şi-ascunse şi-observate,
el nu putu să-mprime-atâta-n jos
virtute-ntregii lumi, ca să nu-şi vadă
rămas cuvântu-n nesfârşit prisos.
şi-aici trufaşul prim îl ai dovadă:
nevrând, el, culme-a orice creatură,
s-aştepte har, cumplit avu să cadă;
deci vezi căci orice minimă natură
mai jos e vas prea strâmt acelui bine
ce, nesfârşit, şi-e-n sine-a sa măsură.
Privirea noastră deci, ce nu-i în sine
decât un licur slab al minţii-acei
de care-s toate-n lumea toată pline,
nu poate-atât de tare-a fi cât vrei,
spre-a nu vedea-n mai multă depărtare
decât e-ntr-adevăr principiul ei.
Deprinşi ai voştri ochi cu-a voastră zare
În vecinica justiţie-atât pătrund
cât pot de-adânc pătrunde ochii-n mare,
căci ei, la mal de văd al mării fund,
nu-l văd la largul unde-adânc e plinul,
şi totuşi e, dar apele-l ascund.
Lumină nu-i, când nu-i din ea seninul
cel vecinie clar; altfel e numai nori
şi-o umbr-a cărnii sau aori veninul.
ţi-am rupt de-ajuns acele-nvălitori
ce-ascund astfel dreptatea-ncât, fireşte,
de-al dânsei rost tu te-ndoiai aori,
Încât ziceai: Născut la Ind trăieşte ,
un om, şi-acolo nimeni lui nu-i spune
de Crist c-a fost, nu-i scrie, nu-i ceteşte,
dar are juste vreri şi fapte bune,
pe cât umana minte ne concede,
şi-n trai şi-n vorbe-i plin de-nţelepciune;
deci cum e dreapt-osânda ce i-o dete
că n-a fost botezat în legea vie
şi-n ce-i stă vina lui, dacă nu crede?
Tu cine eşti să-mi stai în scaun mie,
la mii de mile vrând a judeca
cu ochi ce văd de-o palmă-n miopie?
Câţi vreau suptile-argumentări a da,
de n-aţi avea scripturile divine,
cumplit de multe-ar şti ei dubita.
O, duhuri tâmpe-n lutul ce vă ţine!
Suprema vrere, bună-n sineşi, nu-i
nicicând altfel, căci ea-i supremul bine
şi-atât e just cât e-n măsura lui:
nimic ce-i bun creat nu-l ispiteşte,
dar el e cauza, radiind, oricui.“
Aşa cum barza peste-un cuib pluteşte
când puiul e sătul şi,-urmând plutirea,
sătulul pui din cuib la ea priveşte,
aşa nălţai şi eu spre el privirea
şi-alesul chip aşa, cu-aripi mişcate
de sfinte duhuri, îşi făcu rotirea
deasupra mea, cântând: — „Celea cântate
de mine-ţi sunt atât de necuprinse,
ca şi de oameni vecinica dreptate“.
şi-n semnul care-a Romei vaz-o-ntinse
mai stând, când s-odihni fericea grupă
de lămpi ce sunt de Duhul Sfânt aprinse,
din nou: „Nu s-a urcat într-astă trupă
nicicând un om ce n-a crezut în Crist,
nici pân-a fi ţintit în lemn, nici după.
Dar iată mulţi ce strigă: Crist, oh, Crist!
i-or fi mult mai străini la judecată
decât acei ce n-au ştiut pe Crist.
Pe-atari i-or condamna arabii-odată,
când două cete vor forma colegii,
săracă una, şi-alta-n veci bogată.
şi cum vă va numi mongolul regii,
când vor vedea deschisă cartea-n care
le-a scris Cel-Sfânt toţi munţii făr’delegii?
Vedea-se-va-ntre câte-Albert le are şi-acea
ce dă-ngrozită grabă penei,
prin care-al Pragei regn pustiu azi pare.
Vedea-se-va ce-amar pe malul Senei
aduce-acum falsificând monete
cel dat de-un porc mistreţ ca dar Ghehenei.
Vedea-se-va trufia ce-ncumete
pe brit şi scot spre-atâta nebunie
că nu se sufăr stând lâng-un părete.
şi iar desfrîul vieţii-n trândăvie
a regelui ispan şi cel boem
ce nici nu vrea virtuţi, nici nu le ştie.
şi iar, la şchiopul din Ierusalem,
virtuţile-i c-un singur I descrise,
şi multele contrarii-a lor cu M.
şi iar ce lacom şi ce laş păzise
avarul rege insula de foc,
În care-n ani târzii muri Anhise;
şi, clar spre-a-l arăta cumplit escroc,
scrisoarea fi-va-n litere scurtate,
cari mult vor spune-n puţintelul loc.
şi-oricine va vedea pe-un unchi şi-un frate
cum fac de râs, lucrând ca precupeţii,
un neam aşa de bun şi două state.
şi voi, norveg şi portugal, procleţii,
veţi fi-nsemnaţi, şi sârbul ce văzu
chiorâş tiparul banilor Veneţii.
Ferice, de-i scăpa de-amar de-acu,
Ungaria! şi,-a munţilor cunună
de-ţi e, Navarra, scut, ferice tu!
şi creadă-mi toţi că vai şi plâns arvună
Nicosia dă şi Famagost-acestii
urgii, de-acum, prin bestia lor nebună
ce merge-n rând frăţeşte cu-alte bestii.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XVIII | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XIX) de Dante Alighieri | Cântul XX→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu