Când sparg un joc de zar, cel ce-a pierdut
rămâne trist şi-aruncă singur ţinte
şi trist repetă cum ar fi făcut;
cu celălalt merg toţi, care-nainte
şi care-n urma lui, şi, dându-i coate,
din lături altul îi aduce-aminte.
El nu stă-n loc, ci-ascult-ale lor toate,
iar cui îi dă se mântuie de el
şi scapă de-mbulziş astfel cât poate.
Aşa-ntorceam eu faţa-n desu-acel
popor sosit, spre toţi de lângă mine,
şi-aşa, prin promisiuni, scăpam la fel.
şi pe-aretinul cel de mâni haine
ucis, de Ghino Tacc’, aci-l văzui
şi-acel ce-n goană se-necă-n rovine.
Era şi-acel pisan, din cauza cui
Marzucc’ cel bun aşa de demn păruse
şi mâni tindea spre cer, în plânsul lui,
Novell’, şi d’Orso, ca şi-acel ce fuse
prin pizme şi-ură dat peririi pradă,
dar nu prin vina proprie, cum îmi spuse.
Eu zic de Della Brossa, deci să vadă
stăpâna din Brabant, cât timp e vie,
ca nu-ntr-o turmă mult mai rea să cadă.
Iar, când fui liber de-umbrele cari mie
astfel mi se rugau, spre-a fi-n putinţă
prin ruga mea mai iute-n cer să vie,
am zis: — „Tu-mi pari că negi cu stăruinţă,
tu, facla mea,-ntr-un text al tău că poate
să schimbe-o rug-a cerului sentinţă;
dar asta e ce-o cer acestea toate.
Sperează ei zadarnic aşadară,
ori spusa ta eu n-o-nţelesei, poate?“
Răspunse el: — „Scriptura mea e clară
şi nici nu sper-aceştia nebuneşte,
de judeci drept, nu cum ar fi să pară.
Dreptatea cea de veci nu se clinteşte,
că umple-n clip-o dragoste-nfocată
ce-acestor inşi pe-ncet li se-mplineşte.
Iar, unde-am spus acel cuvânt odată,
nu se spăşea prin rugă nici o vină,
căci ruga sta de cer îndepărtată.
Dar nu te-opri pe-o chestie-aşa de fină,
de nu te-ndeamn-acea conducatrice
ce dă-ntre minte şi-adevăr lumină.
Eu nu ştiu de-nţelegi, zic de Beatrice.
Pe culmea ăstui munte-acolo sus
vedea-o-vei senină şi ferice.“
— „Să ne grăbim, deci, duce-al meu, am spus,
căci nu mai sunt trudit ca mai nainte,
şi iată dă şi-n umbre-al serii-apus.“
—„Vom merge azi, răspunse-al meu părinte,
atâta cât ţi-e scris să te ridici,
dar altfel lucrul e, nu cum ţi-e aminte.
Căci pân-atunci vedea-vei, tot de-aici,
venind pe cel ce după deal dispare
şi-aşa că raza-i n-o s-o mai despici.
Vezi colo îns-un duh, stând singur, care
spre noi acum priveşte cu-aţintire:
ne-o spune-acesta pe-unde-avem cărare.“
Ne-am dus la el. Cu ce despreţuire
ăst duh lombard şi cât de mândru sta,
mişcând încet onesta lui privire!
El nu ne-a zis nimic, ci ne lăsa
s-urmăm în mers, ci-al nostru mers urmându-l
cum face-un leu, când stă-n odihna sa.
Virgil se duse-aproape-atunci, rugându-l
să-i spuie-un drum pe unde urci mai bine,
ci,-al său răspuns el nu-ntrebării dându-l,
de viaţă ne-ntrebă, de ţară-n fine.
— „Din Mantua . . .“, -nceput-a aşadară,
iar umbra-ntreagă, concentrată-n sine,
grăbitu-s-a, de unde-a stat, să sară
şi:— „Mantovane, a zis, eu sunt Sordell“.
şi unul p-altu-atunci se-mbrăţişară.
Oh, slujnico Italie, trist ospel
şi navă-n viscol, ce-şi pierdu pilotul,
nu doamnă de provincii, ci bordel!
Acel prea nobil duh, cum fu cu totul
grăbit, la singur sfântul nume-al ţării,
să-şi strângă-n braţe-astfel compatriotul!
şi-acum trăiesc în focul dezbinării
cei vii ai tăi, mâncându-se câineşte,
câţi au un şanţ şi-un zid al apărării.
Ai mării ţărmi, nemernico,-i priveşte
În jurul tău şi caut-apoi în tine,
de-ai vrun partid ce-n linişte trăieşte!
Dar ce-ţi făcu-mpăratul ţie bine
că-ţi dete frâu, când gol e locul şeii?
căci făr’ de el, n-ar fi aşa ruşine.
Ah, neam ce-ar trebui şi-orânduielii
să-i fii supus şi-n şea să laşi cezarul,
de ştii ce-ţi scrie domnu-n evanghelii!
Nu-ţi vezi turbat zburdându-ţi armăsarul,
căci n-ai ştiut din pinteni să-l struneşti,
când frâu-n mâni ţi-l dete-odată harul.
Germane-Albert, tu, cel ce-l părăseşti,
că-l vezi nebun în furia lui drăcească,
În loc să-i sari în şea să-l stăpâneşti,
din stele cadă furie cerească
pe capul tău, şi nouă şi deplină,
Încât al tău urmaş să se-ngrozească,
căci printr-a ta şi-a tatălui tău vină,
ţinuţi dincolo prin nesaţ, procleţii,
ne stă pustie-a regnului grădină.
Hai, vezi Montecchi tăi şi Cappelleţii
şi-ai tăi Monalzi, o, tu nepăsătorul,
pe-aceia trişti şi-n drum pe-aceştia, bieţii!
Hai, vezi, cumplite, cum îţi sug poporul
baronii tăi şi curm-a lor păcate
şi vezi cât de vegheat ţi-e Santafiorul!
Hai, vezi cum Roma ta, plângând, se zbate
şi zi şi noapte,-o văduvă săracă:
„De ce nu eşti cu mine,-o, tu,-mpărate!“
Hai, vezi cum se iubesc ai tăi! şi, dacă
pierduşi de noi de tot compătimirea,
ruşine propria faim-atunci să-ţi facă!
De pot să-ntreb, tu, cel ce răstignirea
În lume-o suferişi, supreme Joi,
sunt ochii drepţi ai tăi întorşi airea,
ori poate pregăteşti tu lucruri noi
În vecinicul tău sfat, spre-al nostru bine,
departe-adânc şi ne-nţeles de noi?
Căci toate-ale Italiei ţări sunt pline
de domni tirani şi orişice lichea
ce intră-n vrun partid Marcel devine!
Tu poţi fi fără griji, Florenţa mea,
căci nu te poate-atinge-atare-acuză,
căci neamul tău e just şi-i just ce vrea.
Mulţi au dreptatea-n ei şi-o ţin sub spuză
spre-a nu veni la arc în chip nebun,
ci-ai tăi o au în guri ! şi, de refuză
să puie-un umăr mulţi la greu comun,
poporul tău, sărind grăbit, răspunde,
chiar nechemat, la greu: „Ba eu mi-l pun!“
Fă-ţi albe zile deci, căci ai de unde,
şi-averi ai tu, şi pace, şi măsură;
de-i drept ce zic, vin vremi şi n-or ascunde.
Atena, vai, şi Sparta, cari făcură
vestite legi şi-atâta de civile,
ce slabă minte-n bunul trai avură
cu tine-n rând, căci astfel de subtile
măsuri tu ţeşi, că, ce-n octombrie legi,
n-ajunge-a sta-n noiembrie zece zile.
De când ţii minte, cât amar de legi
tu n-ai schimbat, şi datini, şi guverne,
şi banii tăi, şi-a tale membre-ntregi.
Dar, minte dacă ai şi poţi discerne,
vedea-te-vei la fel cu-acel bolnav
ce, negăsind odihnă-n chin pe perne,
se-ntoarce-ades spre-a nu-i părea grozav.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul V | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul VI) de Dante Alighieri | Cântul VII→ |
Text preluat de la:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu