Pe când toţi trei în şir mergeam astfel
pe mal, maestru-mi tot spunea aoare:
— „Ascultă-mi sfatul, să te-ajuţi cu el!“
Pe-obrazul drept eram lovit de soare,
ce, jos, spre-apus, tot cerul inundându-l,
schimbase-n alb albastra lui coloare.
Iar roşul foc cu umbra mea făcându-l
să pară şi mai ros, pe mulţi văzui
c-aveau, mergând, numai spre-aceasta gândul.
Prin semnu-acesta drept motiv le fui
de vorbă, deci şi-aşa şi cuvântară:
— „Nu pare-a fi nălucă trupul lui“.
Pe cât puteau, apoi, înaintară
spre-a şti-ntr-adins, dar grijă-având
tot insul de-a nu ieşi de unde n-ar fi-n pară.
— „Tu, cel ce nu de leneş, ci-ntr-adinsul
mergi cel din urmă, ca mai mic fiind,
te rog, de foc şi sete cu aprinsul,
de-al tău răspuns nu-s singur eu dorind,
ci toţi aceştia simt mai mare sete
ca de-apă rece-un etiop, ori ind,
să-mi spui cum faci cu trupul tău părete
luminii-aşa că, parcă, încă lui,
aripi să zboare-al morţii sol nu-i dete.“
Aşa-mi vorbi un duh şi-am vrut să-i spui,
şi-aş fi şi spus, de n-aş fi fost deodată
atras spre-alt lucru nou care-l văzui,
O altă gloată nainta-nşirată,
mijlocul cărării-acei de foc
pre-aceasta ce m-opri-ntrebând mirată.
Văzui cum se salută reciproc
vesele de-un scurt festin, cum toate
sărut îşi dau, dar făr’ a sta pe loc.
Aşa,-n deavalma negricioasei gloate,
furnica-n bot atinge pe-o furnică,
de drum spre-a se-ntreba, de scopuri, poate.
Sfârşind grăbit urarea lor amică,
pe când plecau, din gură tot poporul
vedeam că pe-ntrecute glas ridică:
cei nou-sosiţi: „Sodomul şi Gomorul!“
cei vechi: „S-ascunse-n vacă Pasifea
ca taurul s-alerge-ai stinge dorul“.
şi-apoi, cum gruii-o parte spre Ripea,
şi-o parte fug spre ţări de soare pline,
de ger aceştia-mpinşi, de-arşiţe-aceia,
aşa se duce-un stol, iar altul vine,
şi toţi se-ntorc la vaiul lor plângând
şi primul plâns ce le şedea mai bine.
şi toţi aceiaşi, ce de-ntâiul rând
m-au fost rugat, veniră să-şi împace,
atenţi şi gata de-ascultat părând.
Iar eu, văzând din nou acum că-mi face
rugare-am zis: — „Tu, sigure popor,
s-ajungi, oricând va fi, să guşti şi pace!
Nici verzi nu mi-am lăsat la cei ce mor,
nici coapte membrele, ci clar vă fie
că-n oase-aici le am şi-n carnea lor.
şi urc pe-aici spre-a nu mai fi-n orbie:
din cer o doamnă-mi dete-acest favor
să trec prin lumea voastr-o haină vie.
Dar, fie-vă-n curând supremul dor
sătul şi ceru-acela să v-adune
ce-i cel mai larg şi cel mai plin de-amor,
să-mi spuneţi voi, spre-a şti şi eu ce spune,
ce stol sunteţi, şi voi şi pătimaşul
popor ce-acum în dosul vostru-apune?“
Nu stă năuc altminteri ciobănaşul
din munţi, privind în muta sa mirare
când, prost şi pădureţ, el vede-oraşul,
cum sta-ntre umbre-acoalea fiecare.
Dar, când s-a alinat în ei uimitul,
sârg s-alină-n orice suflet mare,
aşa-nceput-a-ntâi spre noi venitul:
— „Ferice tu, că dintr-a noastr-ocină
ştiinţă-ncarci, spre-a-ţi fi mai bun sfârşitul!
Acei ce-ncolo merg au marea vină
pe care-ai săi, lui Cesar, triumfând,
În faţa i-o-mputau, strigând: Regină!
De-aceea se despart „Sodom!“ strigând,
precum ai şi-nţeles din auzite,
arsurii lor ruşine-adăogând.
A noastre vicii-au fost ermafrodite;
umana lege-aceştia n-o urmară,
ci pofta şi-o-mplineau ca nişte vite.
Deci, când ne despărţim, spre-a noastr-ocară
strigăm de fapta lacomei femei
ce fiară deveni-n cioplita fiară.
Acum ne ştii şi vezi şi cauza ce-i.
Pe nume poate-ai vrea să ştii şi cine,
dar n-am nici timp, nici nu ştiu cine-s ei.
Dar vreau să-ţi stâmpăr dorul dinspre mine:
sunt Guido Guinicell’ şi-aci-n spălare
fiindcă m-am căit spre-a vieţii fine“.
Cum veseli fiii-au fost, în jalea mare
ce-avu Licurg, când mama fu aflată,
aşa fui eu, dar neg pe-aşa de tare,
când însuşi se numi el şi-al meu tată
şi-al altora mai buni cari-au cântat,
cari rime dulci de-amor au scris vrodată;
şi multă vreme-am mers şi-ngândurat
şi ca şi surd, privindu-l cu durere,
dar, pentru foc, eu tot departe-am stat.
Când fui apoi sătul de-a lui vedere,
cu-acel cuvânt ce-orice-ndoieli îţi ia
i-am spus că-i fac cu drag orice mi-ar cere.
Iar el: — „Prin câte-aud, tu-n mintea mea
atare-o clară urmă laşi, că Lete
s-o-ntunece-ori s-o stingă n-o putea;
dar, dacă-i drept ce mi-ai jurat, poete,
motiv iubirii, ce de mine-o ai
şi-n toate mi-o arăţi, ce fapt îi dete?“
— „A tale versuri dulci, îi replicai,
ce-or face scump condeiul ce le scrise
cât timp va dăinui modernul grai.“
— „O, frate,-acest ce ţi-l arăt“, îmi zise,
şi-un duh mi-a arătat în faţa lor,
„în grai matern cu mult mă biruise.
În proză de roman şi-n vers de-amor
i-a-nvins pe toţi şi las’ pe proşti să-mpartă
verdict c-ar fi Gerald superior.
Nu-n fond văd ei, ci-n larma cea deşartă,
talent, şi-astfel închid păreri ce-avură,
nainte-a ce-asculta, de minte-ori artă.
Aşa şi lui Guitton’, din gură-n gură,
mulţi vechi i-au dat întâiul rang şi-onorul,
şi mulţi apoi prin artă-l întrecură.
şi-acum, atât de larg de-ţi e favorul,
Încât tu poţi şi-n claustru-a te sui,
În care-i Crist mai mare-a tot soborul,
un Tatăl nostru pentru mine-i zi,
c-atât ne-ajunge-n lumea asta-n care
ni-e stins-orice putinţă de-a greşi.“
Spre-a face loc şi altui duh, îmi pare,
ce-aproape sta, perit-a-n foc deodată
cum piere-afund şi-un peşte-n apa mare.
Iar eu, mergând spre umbra arătată,
i-am spus c-ar vrea şi lui a mea dorinţă
să-i facă loc şi-onoarea meritată.
El liber a-nceput a sa vorbire:
— „Atât de mult mi-e dulcea-ţi rugă-n gând,
că nici nu vreau, nici n-am de ce-ţi ascunde.
Eu sunt Arnold ce plâng şi merg cântând,
dar sper, văzând trecuta mea prostie,
voios de-o zi ferice de-oarecând.
şi-acum te rog, pe-acea valoare vie
ce până-n culme fi-ţi-va-ndrumător,
la timp, aminte-amarul meu să-ţi fie.“
A zis, perind în foc curăţitor.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXV | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XXVI) de Dante Alighieri | Cântul XXVII→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu