Când cel ce luminează-ntreaga lume
scoboar-astfel pe-al nostru cer, că-ndată
şi-ncepe ziua-ncet să se consume,
de mulţii ochi în cari tot el s-arată
se umple bolta cea ce mai nainte
n-a fost decât de dânsul luminată.
Acest tablou ceresc mi-a dat prin minte
când semnul lumii şi-al puterii ei
a pus tăcere-n rostrul gurii sfinte,
căci, mult mai mult lucind acum acei
de-a pururi vii, un cor au prins să facă,
dar stins şi-uitat mi-e ce cântară ei.
O, dulce-amor ce-n zâmbete se-mbracă,
ce-aprins păreai aci-ntre-aceste zboruri
ce-au singur dorul Celui-Sfânt să-i placă!
Iar, când acele dragi şi dulci odoruri,
de care-a şasea faclă se-mpurpură,
au pus tăcere-n sfintele lor coruri,
păru c-aud o vale cum murmură,
din stâci în stâci, căzând cu apa clară,
vădind prisosul culmei de-unde cură.
şi, cum la gât un sunet de ghitară
ia forma sa, şi-n gură de cimpoi
cum sună vântul cel pătruns de-afară,
aşa, şi fără de zăbav-apoi,
şi-acel al paserii murmur suise
pe gât în sus, părând c-ar fi urloi,
şi voce-a devenit, şi-apoi deschise
cuvinte-a scos, aşa cum doritoare
le-ai vrut tu, inimă-mi, în care-s scrise.
— „Acel organ al meu ce vede soare
şi-l rabdă, a zis, în vulturii ce mor,
priveşte-mi-l cu-atenţie stătătoare,
căci, dintre câţi mă fac cu focul lor,
acei ce-n cap fac ochiul meu sunt regii
ce-s culme-acestor grade-a tuturor.
Acel ce-i centru-acestei forme-a-ntregii
e-al spiritului sfânt poetul, care
din loc în loc purtat-a arca legii;
el ştie-acum ce merit cântu-i are
şi cât de mult îi făptui dojana,
din plata lui ce-i fu egal de mare.
Din cinci acei ce-alcătuiesc sprânceana,
cel mai aproape de-al meu cioc făcuse
să nu-şi mai plângă pe-al ei fiu vădana;
el ştie-acum ce-amar lui i s-aduse
că n-a urmat pe Crist, prin cunoştinţa
şi-a dulcii vieţi de-aici şi-a cei opuse.
Acel ce-urmează apoi circumferinţa,
cum mergi pe arc în sus, putu s-amâne
sfârşitul său, căci dreaptă-i fu căinţa
el ştie-acum ce neclintit rămâne
În veci verdictul, chiar când dreapta rugă
acolo, jos pe-un azi îl schimbă-n mâne.
Iar celălalt, şi-al meu şi-al legii slugă,
cu bune gânduri, dar cu rea urmare,
trecu la greci, de papa viind să fugă;
el ştie-acum că răul ce răsare
din bunu-i fapt nu-i stric-aici nimic,
ci-n lume-aduse-aşa de rea stricare.
Urmeaz-apoi pe-al arcului colnic
Guiglielm’, cel plâns de ţara ce-azi jăleşte
că-i Carol încă viu, cu Frederic;
el ştie-acum ce mult Cel-Sfânt iubeşte
pe-un rege drept, iar ast-o şi arată
lucrarea sa ce-n foc îl învăleşte.
şi cine-ar crede-n lumea cea stricată
c-ar fi a cincea facl-aci-n rotundul
acestei sfere, de Rifeu purtată?
El ştie-acum atâtea ce-n afundul
eternei legi nu vede lumea vie,
deşi privirea-i tot n-ajunge fundul.“
Precum, zburând pe sus, o ciocârlie
ea cântă-ntâi şi tace-apoi din cânt
cu saţ din cea din urmă melodie,
aşa-mi păru acum şi chipul sfânt
al vecinicei plăceri, a cărei vrere
le face toate-a fi aşa cum sunt.
Deşi-ndoiala mea ieşea-n vedere
ca şi-o coloare-n sticla care-o-mbracă,
nu-mi dete timp s-aştept însă-n tăcere,
ci-am şi strigat: — „Dar astea cum se-mpacă?“
de-a ei greime cu putere-mpins,
iar ele-au prins mai vii lucori să facă.
Apoi, cu ochiul mult mai tare-aprins,
fericele-acel semn aşa-mi răspunse
spre-a nu mai sta-n uimirea ce m-a prins:
— „Tu crezi aceste lucruri nepătrunse
căci eu le spui, dar nu vezi cum adică,
Încât, deşi le crezi, îţi sunt ascunse.
Eşti ca şi-un om. ce ştie cum să zică
pe nume-unui obiect, ci-n quiditate
nu-i poate-ntra când nimeni nu-i explică.
Coelorum regnum violenţă pate
prin cald amor şi vrerea cui sperează,
cari vrerea cea divin-o pot abate;
dar nu cum om pe om îl asupreşte,
ci-nvinge-aşa că rabd-a fi victimă
şi,-nvins apoi, prin milă biruieşte.
Eşti prins de-uimire-acum de viaţa primă
şi-a cincea tu, nu poţi pricepe dritul
că ele-ornează-această stea sublimă.
Dar nu păgân, cum crezi, le-a fost sfârşitul,
ci drepţi creştini credinţ-aveau curată
În Crist ce va sosi, şi-n Crist sositul.
Din iad, de unde-o vrere niciodată
nu vrea ce-i just, şi-a scos a sa fiinţă
Traian, şi-aceasta-i fu speranţei plată,
speranţei vii ce-ntreaga ei putinţă
o puse-n rugi la cer, spre-a-l deştepta
şi-aşa din nou s-agite-a lui voinţă.
Slăvitul duh ce-uimi gândirea ta
pe-un scurt răstimp se-ntoarse-n carne vie,
crezând în cel în stare-a-l ajuta;
şi,-adânc crezând, ardea cu-aşa tărie
iubirea lui, încât, la moartea nouă,
el demn a fost în hor-aici să vie.
Alt duh, prin mila ce ne curge nouă
de-atât de sus, încât nici o zidire
n-ajunse norii de-unde ea ne plouă,
îşi puse-n drept întreaga lui iubire,
de-aceea tatăl vru gradat să-i verse
lumina-n ochi, de Crist şi mântuire;
de-aceea şi crezu şi nici nu merse
pe-un drum c-un păgânism de-ordură plin
şi-a dat dojeni popoarelor perverse.
Botez i-au fost trei doamne care vin
cu sfântul car, de-a dreapta, c-o miime
de ani mainte-a fi botez creştin.
O, tu, predestinare,-n ce-adâncime
izvoru-l ai, -departe de-ochii cui
nu vede-ntreaga taină cauzei prime!
Voi, oameni, deci, nu faceţi nimănui
judeţ, căci noi, ce-n domnu-avem vedere,
şi tot nu ştim pe toţi aleşii lui;
dar dulce ni-e acest fel de scădere,
căci bunul ei sporeşte-al nostru bine,
Încât ce domnul vrea ni-e proprie vrere.“
Aşa deci semnul vrerii cei divine,
voind miopu-mi văz mai clar a-l face,
mi-a-ntins paharul dulcii medicine.
şi, cum urmează pe-un solist dibace
un bun celist cu-a strunelor vibrare
şi cântu-aşa cu mult mai mult ne place,
aşa, îmi amintesc, că-n timpu-n care
vorbea, acele două flăcări sfinte,
precum concordă ochii-ntr-o mişcare,
mişcau al lor focşor după cuvinte.
Traducere de George COŞBUC
Text Preluat de la: Wikisurce
| ←Cântul XIX | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XX) de Dante Alighieri | Cântul XXI→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu