Lăsând acele umbre şi plecând,
urmam deci urma dulcelui meu duce,
când, dindărăt, cu mâna arătând,
un duh: — „Ia vezi, că parcă nu străluce
lumina-n stânga celui de desupt
şi ca şi-un viu el pare-a se conduce!“
Când m-am întors, văzui că ne-ntrerupt
fixat eram de-a lor căutătură
eu, eu şi jos al zilei luciu rupt.
Atunci Virgil: — „Ce gând nebun te fură,
Încât şi-urcării-acum zăbavă-ţi face?
De-aceşti de-aici ce-ţi pasă ce-şi murmură?
Urmează-mă, iar ei şoptească-n pace!
Fii tare ca un turn ce nu-şi clăteşte
coroana-n vânt, de-ar bate-oricum îi place.
Căci omu-n care-a pururi se goneşte
un gând pe-alt gând, delungă ţinta lui,
căci unu pe-altu-n fugă se slăbeşte.“
Eu ce puteam, decât că: „Viu!“ să spui?
şi-am spus şi-acel obraz puţin avându-l
ce-adese face demn să ierţi oricui.
Pe munte-n acest timp, încunjurându-l,
venea spre noi, puţin mai sus, popor
cântând un Miserere-n cor, cu rândul.
Dar, când văzură că eu pui zăvor
luminii cu-al meu trup, schimbară glasul
şi-un lung şi sarbăd „O!“ fu cântul lor.
Iar doi din ei îşi şi-nteţiră pasul
spre noi, spre-a ne-ntreba, ca o solie:
—„în care cerc vi-e dat aici popasul?“
Virgil atunci: — „Vă-ntoarceţi şi le fie
acestea celor ce-au rămas ştiute:
că-n trup acesta-i om în carne vie.
Din cauza umbrei lui, de-au stat umplute
de-uimire aşa, atât mai am de spus:
Onoare-i daţi, căci poate să v-ajute!“
Eu n-am văzut mai iuţi nici meteorii
s-aprindă-n faptul serii-a bolţii slavă,
nici soarele topind în august norii,
cum ei au curs la deal fără zăbavă
şi cum, ajunşi, porniră-n jos poporul
cum făr’ de frâie cură-n câmp o stavă.
— „Sunt mulţi aceşti ce vin acum cu zorul,
vorbi Virgil, şi toţi cu vro rugare,
deci mergi încet şi-ascultă-le-n mers dorul.“
— „O, tu, acel ce spre fericea stare
te duci cu trupul ce din mamă-l ai,
strigau venind, fă-ţi grabei alinare
să vezi de nu cunoşti pe vreunul, vai,
spre-a duce despre el în lume ştire!
De ce tot mergi mereu? De ce nu stai?
Noi toţi murirăm moarte-ntru cumplire
şi până-n moarte-am tot făcut păcate
şi-atunci ne-a luminat cereasc-albire,
Încât, căindu-ne,-am ieşit iertate
din viaţa noastr,-amici cu Dumnezeu,
ce-acum prin dorul de-a-l vedea ne bate.“
— „Oricât vă tot privesc, răspunsei eu,
nu pot să vă cunosc. Dar, de vă place
să fac, aleşi părtaşi, ce pot să vreu,
vorbiţi şi vreu să fac, pe sfânta pace
pe care, alergând din sfere-n sfere,
s-o cat ăst duce ce-l urmez mă face.“
Iar unul a-nceput: — „în buna-ţi vrere
noi credem toţi, chiar fără jurăminte,
de n-o fi poate-un caz să n-ai putere.
Eu unul deci, a toţi mai înainte,
de-i mai vedea tu ţara dintre statul
lui Carlo şi Romagna, ai aminte,
te rog, şi-n Fano fă-mi atât cu sfatul,
că doar prin rugi ei poarta-mi vor deschide,
să-mi pot spăla cumplit ce-l am păcatul.
De-acolo fui, dar rănile perfide,
ce scurser-al meu sânge-n care-am stat,
îmi fură date-n ţări antenoride,
În cari eu mă credeam că-s mai vegheat.
Un d’Esti mi-o făcu-ntr-o ură care
mai mult-a fost decât îi fu iertat.
Spre Mira însă de cătam scăpare,
ajuns de ei la Oriac când fui,
aş fi şi-acum la cei ce au suflare.
Fugii spre bălţi şi-aci-ncurcat căzui
În trestii şi nămol şi, desfăcută,
În lac, de sânge, viaţa mi-o văzui.“
şi-alt duh apoi: — „Cum vrei să-ţi vezi umplută
dorinţa ce te-a-mpins pe dealul sfânt,
cu buna mil-a mea tu mi-o ajută.
Din Montefeltre-am fost, Buonconte sunt;
Giovanna şi-alţii grija nu mi-o poartă,
de-aceea-mi port eu ochii-aci-n pământ.“
— „Dar ce-ntâmplare, am zis, sau care soartă
te-a dus departe-atât de Campaldin,
că nu ştim unde-ţi zace haina moartă?“
— „Oh, zise el, din jos de Casentin
o gârlă e şi-Archiano e chemată,
din sus de schit născută-n Apenin.
Spre locul unde-i cu-Arno măritată,
fugii pe jos, însângerând pământul
cu ce-mi scurgea străpunsa beregată.
Aci-mi perdui vederea, iar cuvântul
din urmă al Maicei nume-mi fu şi-apoi
acolo gol lăsatu-mi-am veşmântul.
Eu spui ce-i adevăr, tu-l du-ntre voi:
m-a prins un înger, îns-al tău, inferne,
strigă spre cel din cer: „Tu mă despoi!
Ai dus, din el ce-avea dintre eterne,
răpindu-mi-l c-o biat-oftare bună,
dar celeilalte-altfel îi voi aşterne!“
Tu bine ştii-n văzduhuri cum s-adună
vaporii uzi ce-n ploi se-ntorc de-ndată,
ce-urcând ajung în frigul de sub lună:
deci vrerea rea ce numai rău-l cată
unind şi minte, vânt şi fum stârni
cu-a sa putere firii sale dată.
şi-n faptul serii văile-nvăli
din Pratomagno până-n jugul mare
cu nori şi ceru-aşa-l acoperi,
că-n apă s-a topit întreaga zare,
iar câtă ploaie nu putu s-o-nghită
pământu-n el, prin văi cătă scăpare
şi-apoi, cu alţi torenţi mai mari unită,
căzu-n regalul rîu cu-atâta hui,
că n-a mai fost vrun chip de-a fi oprită.
Află-ngheţatu-mi trup la gura lui
umflatul Archian şi-n Arn’ mă-mpinse
şi crucea-mi desfăcu care-o făcui
pe piept, atunci când zbuciumul mă-nvinse;
purtat pe fundul lui apoi, curând
Întreg în prada-i de nămol mă-ncinse!“
— „Ah, când tu-n lume vei fi-ntors, şi când
vei fi-ntrămat gustând călătoria,
vorbi acestui duh, alt duh urmând,
vorbeşte şi de mine-atunci! Sunt Pia,
îmi dete Siena trup, Maremma moarte:
o ştie-aceasta cel ce-n cununia
cea nou-a mea inelul vru să-mi poarte.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul IV | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul V) de Dante Alighieri | Cântul VI→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu