În dulcele său pat lăsând iubitul,
amanta lui Titon cel vechi, aşa
albind la orizont tot răsăritul,
de pietre scumpe fruntea ei lucea,
tocmite-n chipul friguroasei fiare
a cărei coadă, când loveşte,-i rea.
Iar noaptea două stări, cum ea le are,
făcuse,-urcând spre locul unde stam,
şi-aripi acum plecá spre-a treia stare,
când eu, ce încă aveam ce-mi dete-Adam,
căzui de somn, ca cel ce nu mai poate,
pe iarba unde-aceştia cinci eram.
În ceasul, deci, când rândunica scoate
jălitu-i plâns spre-a zorilor lumină,
aminte-având întâiu-i bocet, poate,
când mintea-n noi e mult mai peregrină
din carnea ei şi mai negânditoare,
şi-a ei vedenie-aproape e divină,
părea că-n vis eu văd, plutind în soare,
cu pene de-aur un vultur, ce-n zbor
cu-ntinse-aripi stă gata să scoboare;
părea că este-acolo unde-n nor
peri, lăsându-şi soţii, Ganimede,
când smuls el fu şi dus in sfântul cor.
Gândeam: „El stă pe-aci, aşa se vede,
din simplu obicei, căci poate-alt loc
de-a fi prădat de el nedemn îl crede.“
Păru apoi că-n larg rotitu-i joc,
cumplit căzând ca fulgerul, mă prinse
şi-n sus cu el mă duse până-n foc
şi parc-aici şi eu şi el s-aprinse.
şi-atât m-ardea închipuitu-acel
pojar de sus, că somnul meu se stinse.
Nu cred c-Ahil s-a deşteptat
altfel, rotind în jur priviri ce-nmărmurise
de-atâta loc străin pe lângă el,
când mamă-sa lui Chiron i-l răpise
şi-l duse-n Schiros, adormit pe braţă,
de unde-n urmă-l scoase-apoi Ulise,
cum eu mă deşteptai, când, de pe faţă
perindu-mi somnul,-ngălbinii deodată,
ca omul când de-o mare spaimă-ngheaţă.
Văzui cu mine singur pe-al meu tată,
de două ceasuri soarele-n tărie
şi-n larg spre mare faţa mea-nturnată.
— „N-ai nici o grijă şi ştiut să-ţi fie
că-n bun loc stăm, vorbi conducătorul,
deci nu scădea, ci-ncinge-a ta tărie!
Ajungi acum să vezi şi purgatorul.
Vezi largul zid ce-n jur îl cercuieşte,
iar unde pare rupt îi stă zăvorul.
Pe când al zilei fapt de-abia mijeşte,
iar sufletu-ţi dormea-n el, pe câmpia
pe care-atâta floare-o-mpodobeşte,
venind, o doamn-a zis: „Eu sunt Lucia.
Să iau pe-acest ce doarme să mă laşi,
să-i fac mai lesne-astfel călătoria.“
Cei trei la umbre-n vale sunt rămaşi.
Ea te-a luat şi, zi cum se făcuse,
În sus veni, iar eu pe-ai dânsei paşi.
şi-aici te-a pus, dar mai întâi îmi spuse
cu mândrii ochi de-această sfântă-ntrare
şi-apoi şi ea şi somnul tău se duse.“
Cum prinde-un om în dubiu-mbărbătare
şi schimbă-n siguranţă frica lui,
când verdele-adevăr în faţă-l are,
aşa şi eu, iar, când văzu că nu-i
În mine spaimă, cel ce-mi vru tot bine
porni pe deal şi-am prins şi eu să sui.
Tu bine vezi cum eu înalţ, creştine,
materia mea, să nu te mire dară
că pui şi duh mai mult ca s-o sprijine.
şi,-aşa suind, eram unde de-afară,
ce-ntâi şi-ntâi o scorbură părea,
cum este-n zid firida ce-l separă,
văzui că-i poartă, şi că stau supt ea
trei scări de trei colori deosebite
şi-având portar ce mut încă stătea.
şi, tot mai larg privirile-mi ţintite
pe el, văzui că şade-n capul scării
c-un chip aşa că ele-mi fur’-orbite.
C-o spadă-n mâni, în felul apărării,
ce-atari lucori lăsa-n priviri să-mi pice,
c-ades le-ntoarsei oarbe-n largul zării.
— „Voi doi de jos, aşa-ncepu a zice,
ce vreţi şi cine-i cel ce v-a condus?
Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!“
— „Cunoscătoare-a ce-i pe-aici, de sus
venind, o doamnă, zise-al meu părinte,
de-această poartă chiar acum ne-a spus.“
— „Spre bine paşii ducă-vi-i nainte!
vorbi din nou acel gentil portar.
Păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte!“
Spre ele-am mers; şi prima ca de var
era din piatră lucie, curată
şi lins-aşa că mă reda cum par;
ca purpura, dar mai întunecată,
din piatr-,a doua, aspră şi bătrână,
şi-n lat şi-n lung în multe părţi crăpată;
şi-a treia apoi, a ambelor stăpână,
părea porfir cu-aşa coloare nouă
ca sângele ce-acum zvâcni din vână.
Pe-aceasta deci cu tălpile-amândouă
sta sfântul sol, şezând pe-un prag cum nu e
mai plin de licur clarul strop de rouă.
Văzând că buna vrere-a mea mă suie,
Virgil îmi dete-ndemn: — „Acum tu lui
smerit să-i ceri ca poarta s-o descuie“.
La sfintele-i picioare m-aşternui,
cerându-i mila porţilor deschise,
ci-n piept dintâi de trei ori mă bătui.
El şapte „P“ pe frunte-atunci îmi scrise
cu-al săbii vârf şi-apoi :— „Pe dealul sfânt
tu vezi de-nchide-aceste răni“, îmi zise.
Culoare de cenuşe,-ori de pământ
ce-l sapi uscat avea a lui hlamidă;
şi două chei a scos de sub veşmânt,
de-argint şi de-aur, dând ca să deschidă
cu alba-ntâi, cu-a doua-apoi, la fel
şi-aşa-mpăcat-a inima-mi avidă.
— „Când una dintre chei, ne zise el,
o lesne-umblare-n broasca porţii-o neagă,
rămâne-atunci închis acest tunel.
Mai scumpă-i una, ci-alta cere-o-ntreagă
ştiinţă şi-artă a celui ce-o-nvârteşte,
fiindcă nodul numai ea-l dezleagă.
Când Petru mi le-a dat, a zis: „Greşeşte
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte.“
şi-mpinse-acele uşi, când loc ne dară.
—„Intraţi, ne-a zis, ci-aveţi de grijă bine.
că,-n urmă-ţi de te uiţi, te-ntorci afară.“
şi, când pe cardeni se-nvârtiră-n fine
acele două-aripi la poarta sacră,
de fier, şi tari, şi-adânc de vuiet pline,
nici n-a gemut Tarpea, nici mai acră
n-a fost aşa, văzând cum îi dispare
Metell’ cel bun, lăsând-o-n bunuri macră.
Spre primul când mă-ntoarsei cu-ncordare
şi parc-a fost Te Deum ce-au cântat
şi-un dulce glas s-amesteca-n cântare.
şi, ce-auzeam, în mine-a deşteptat
o stare-aşa precum ţi-e sâmţământul
când voci şi-organe cânt-amestecat
şi-acum auzi, şi-acum n-auzi cuvântul.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul VIII | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul IX) de Dante Alighieri | Cântul X→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu