Pe când priveam aşa-n frunzişul verde,
cu ochi ţintiţi, aşa cum stă şi cată
şi-acel ce după paseri vremea-şi pierde,
îmi zise cel mai mult decât un tată:
— „Să vii, o, fătul meu, c-avem altcum
mai bine-a face uz de vremea dată.“
Întoarsei faţa şi-ai mei paşi acum
grăbit după-nţelepţii ce pe cale
vorbeau, aşa c-a drag făcui ăst drum.
Când iată c-auzii plângând prin vale
„Labia mea“, dulce-o melodie,
că şi plăcere-avui de el şi jale.
—„Ce-aud eu, dulce tată, ce să fie?“
am zis. Iar el: — „Sunt spirite, gândesc,
cari merg umplând a vinei datorie. “
Hagiii-ngânduraţi, când întâlnesc
În drum persoane lor necunoscute,
să-ntorc a le privi, dar nu s-opresc;
aşa,-ntorcându-se spre noi, tăcute
şi-adânc smerite, duhuri într-un stol
În treacăt ne priveau, mergând mai iute,
cu ochii-afunzi sub negrul rotogol,
şi supte-ale lor feţe,-aşa de trase
că pielea se-nforma pe osul gol.
Erisihton nu cred că se uscase
aşa până-n zvântarea secii piei,
când numai ea pe oase-i mai rămase.
Ziceam, gândind în mine: „Iat-acei
ce-au dat Ierusalimu-n vremi cumplite,
când puse dinţi Maria-n fiul ei.“
Inele făr’ de-opal par în orbite
şi câţi au de-OMO-n faţa de-om credinţa
puteau pe M să-l vadă-n linii-albite.
Ah, cine-ar crede, neavând ştiinţa,
că poate-un măr şi-o apă să-i aducă
aşa-ntr-un hal, hrănindu-le dorinţa!
Steteam mirat ce foame-aci-i uscă,
şi nu vedeam nici cauze manifeste
uscatei piei şi feţei de nălucă.
Dar iat-un duh; din fundul negrei ţeste
ţintindu-şi ochii fix privi la mine
şi tare apoi: — „Ce graţii-mi sunt aceste?“
N-aş fi putut să-l recunosc, vezi-bine,
nicicând din chip, ci-n vocea sa avui
ce faţa sa diform-ascunse-n sine,
şi-ntreaga cunoştiinţă feţii lui
schinteaua asta-ntreagă mi-o aprinse
şi chipul lui Forese-l cunoscui.
— „Ah, nu privi ce scoarţă râia prinse,
aşa plângea, şi nici zbârcita piele,
şi nu-mi privi nici lipsa cărnii stinse,
ci spune-mi drept, de tine şi de ele,
ce duhuri sunt cari drumul ţi-l arată?
Să nu-nchizi gura ta rugării mele!“
— „Ah, faţa ta, ce-o plânsei moart-odată,
stârneşte-n mine tot aşa durere
şi-acum, c-o văd atât de diformată!
Dar ce, pe cer!, v-aduce-aşa-n scădere?
Nu-mi cere să-ţi vorbesc când stau mirat,
căci rău vorbesc cei plini de-o altă vrere.“
Iar el: — „şi apei, printr-un vecinic sfat,
i-a dat puterea care-astfel mă zvântă
pomului ce-n urmă l-aţi lăsat.
Iar gloata-ntreagă ce cu bocet cântă,
fiindcă gurii prea-i urmase-orbeşte,
se face-aici, prin post şi sete, sfântă.
Dorinţa de-a mânca şi-a bea ne-o creşte
mirosul scris din pom să se ridice
şi-acel pârîu de sus ce-l răcoreşte.
Dar nu odat-ocolul pe cornice
ne dă acestui chin o-mprospătare,
zic chin şi-ar trebui plăcere-a-i zice,
ci-mpinşi suntem spre pom de dorul care
să strige Crist voios Eli-l făcu,
pe când murea spre-a da răscumpărare.“
Iar eu: — „Fores, de când schimbaseşi tu
pe-o lume bună, lumea cea săracă,
cinci ani nici nu trecură pân-acu;
putinţa d-a greşi, topită dacă
ţi-a fost mai înainte de-acea bună
durere ce cu cerul sfânt ne-mpacă,
tu cum sosişi pe-aşa de sus cunună?
Credeam la cei de jos a te vedea,
cari vremea lor prin vreme şi-o răzbună.“
Iar el: — „M-aduse-aşa curând a bea
pelinul dulce-al caznei dureroase
prin plânsul ei ce-l dăruie Nella mea.
Cu mari suspine şi cu rugi pioase
m-a smuls din râpa unde-astepţi adică,
şi liber de-alte râpi aici mă scoase.
Pe-atât mai scumpă e şi mai amică
iubita-mi văduvioară, Nella,-n rai,
pe cât şi-n fapte bune-i mai unică,
căci tu, Barbagia din Sardinia, ai
femei şi tu la suflet mai curate
decât Barbagia-n care mi-o lăsai.
Dar ce mai vrei să zic, o, dulce frate?
Eu văd un timp, la ce ţi-am spus dovadă,
şi-acele zile nu sunt depărtate,
când de pe-amvon opri-veţi să se vadă
impudicele doamne florentine
umblând cu sânul dezvălit pe stradă.
Spre-a se-mbrăca onest, ce saracine,
ce barbare-aşteptară-nvăţătura
bisericii sau alte discipline?
De-ar şti acele-obraznice măsura
ce lor în cer de-acum li se găteşte,
şi-ar pune de pe-acum pe urlet gura.
Prevăzul îns-aici de n-amăgeşte,
boci-se-vor nainte-a da mustaţă
pe-obrajii cui cu nani-azi s-ogoieşte.
Ah, frate,-acum n-ascunde, ci ne-nvaţă;
nu singur eu, cum vezi, ci-ntreaga ginte
privim cum faci luminii umbră-n faţă.“
şi-am zis aşa: — „Dacă-ţi aduci aminte
ce-am fost cu tine eu, cu mine tu,
amar ne-o fi a ne-aminti-n prezinte.
Din viaţ-aceea, ăst ce-i duce-acu
al meu m-a scos de-alaltăieri pe mine,
când sora ăstuia rotundă fu,
spre soare-am arătat m-a dus cu sine
În carnea vie-a mea, care-l urmează
prin trista noapte-a morţii făr’ de fine.
De-aci-mi ţinu în sus puterea trează
să urc şi s-ocolesc pe dealu-acel
ce tot ce-n voi e strâmb acu-ndreptează.
Mă va-nsoţi, mi-a zis, până la ţel
acolo unde fi-va Beatrice,
de-aici apoi voi merge făr’ de el.
Virgil e cel ce-acestea mi le zice,
iar altu-i umbra pentru care-n toate
cutremur mai nainte fu-n cornice
pe-ntregul munte ce dintr-însu-l scoate.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXII | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XXIII) de Dante Alighieri | Cântul XXIV→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu