Drăcescul hău şi-o noapte văduvită,
pe-o boltă strâmtă, de-orişicare stele,
ci-atât mai mult de nori acoperită,
n-au pus nicicând un văl vederii mele
ca fumul gros ce-aici ne-acoperea
şi nici aşa de-amar simţit de piele.
El ochii nu-i răbda deschişi să stea;
prudent de-aceea, credinciosul duce
m-a strâns la el ca mâna să mi-o dea.
Cum merge-un orb, urmând pe cel ce-l duce
spre-a nu greşi şi-a da de ceva-n drum
ce-i poate-ori răni, ori moarte chiar aduce,
mergeam prin acrul şi grozavul fum
atent la vorbe-ntruna repetate
de-al meu poet: —„Să nu te pierzi acum!“
şi voci sunau, rugând îndurerate
de pace toate şi de milă bunul
al lumii Miel ce spal-a ei păcate.
Tot Agnus Dei le-ncepea comunul
tropar şi-aveau şi-un text şi-o melodie,
aşa că parcă toţi ar fi fost unul.
şi-am zis: — „Maestre, spirite să fie
ce-aud?“ Iar el: — „Aievea e ce zici
şi trec mergând să spele-a lor mânie.“
— „Dar cine, tu, ce-al nostru fum despici
vorbind de noi aşa c-ar fi să pară
că-mparţi în zile timpul tău şi-aici?“
Aceste vorbe-n drum ni s-adresară
şi-atunci Virgil: — „Nu sta tăcut şi spune
şi-ntreabă-l deci de e pe-aici vro scară.“
Iar eu: — „Tu, cel ce scoarţa şi-o depune
spre-a merge alb la cel ce te-a zidit,
de-mi vei urma, tu ai s-auzi minune.“
— „Urma-te-voi pe cât mi-e-ngăduit,
şi,-n fum de-avem o piedică vederii,
În locul ei voi pune-auz sporit.“
— „Merg sus, am zis, în scutecu-nfăşerii
pe care moartea ni-l dizolv-odată
şi-aici eu vin prin văile durerii.
De domnul graţie-atâta de mi-e dată,
Încât voi să-i văd eu curtea lui,
pe-o cale-acum de mult ne-ndătinată;
n-ascunde cine-ai fost, ci drept să-mi spui,
şi spune-mi de suim noi bine-anume,
ca-n vorba ta-ncrezut, vegheat să sui.“
— „Lombard eu fui şi Marcu-i al meu nume;
bărbat expert, iubii acea valoare
spre care-azi tinde-aşa puţină lume.
Mergi bine-n sus, de mergi spre trecătoare.“
Aşa dintâi şi-apoi: „Când vei fi sus,
fă rugi, te rog, şi pentru mine-aoare“.
— „Mă leg pe legea mea să fac ce-ai spus,
ci-ntâi, i-am zis, să-mi curmi nedumerirea,
că, dacă n-o dezleg, sunt om răpus.
Fu simplă-ntâi şi mi-o spori rostirea
din vorbele-ţi ce-adânc m-asigurară
de-un fapt ce-mi spui şi spus îmi fu şi-airea.
E lumea-ntr-adevăr pustie dară
de tot, cum spui, de-orice virtuţi şi-apune
sub multa răutăţii ei povară?
Dar rogu-te deci cauza tu mi-o spune,
s-o văd şi eu şi altora s-o spui,
căci unu-n noi, şi-n cer alt ins o pune.“
Adânc suspin, pe care amaru-n „hui“
sfârşitu-l-a, el scoase-ntâi şi: — „Frate,
e oarbă lumea şi din ea tu sui.
Voi viii vreţi să fie căutate
oricare cauze-n cer, prin rea părere
că toate-ar fi fatal prin el mişcate.
De-ar fi aşa, în voi libera vrere
distrus-ar fi şi n-ar fi just răzbun
din bun s-aduni plăceri, din rău durere.
Prin cer temei la fapte vi se pun,
nu zic la toate, dar, lăsând c-aş spune,
voi minte-aveţi să ştiţi ce-i rău şi bun
şi vrere-aveţi, ce, trudnic de răpune
cu ceru-n luptă-ntâiele-i ciocniri,
ea-nvinge tot, de-o duc şi zodii bune.
Puterii prime şi mai bunei firi
cu drag supuşi, ea minte-n voi creează
şi-asupră-i cerul n-are-nrîuriri.
Deci, dacă lumea de-astăzi deviiază,
e cauza-n voi, e-n răul vostru zel,
şi vreau să-ţi spui şi cum s-argumentează.
Ieşind din mâna cui cu drag de el
se bucură mainte-a ce să fie,
c’ un prunc, ce râde-ori plânge-n joc, la fel
prostuţ un suflet, el nimic nu ştie
decât că-mpins de-un creator senin,
el vrea cu drag ce-i face-o bucurie.
Dintâi se simte-atras de-un bun puţin;
se-nşeală-n el, ci-aleargă şi-l culege,
când frâu sau ghid nu-abat al său înclin.
Aici, drept frâu, nevoie-avem de-o lege
şi-apoi, drept scut cetăţii-adevărate,
măcar al unui turn, se cere-un rege.
Legi sunt, dar n-au de cine fi urmate;
al turmei cap e bun rumegător,
ce-i drept, dar n-are unghii despicate.
Când vede lumea deci pe-al ei păstor
hrănindu-se cu ce şi ea se-nfruptă,
îi place-aşa şi n-are de-alta zor.
Că lumea deci din rău mai rău se luptă,
e cauza cârma rea, cum vezi şi tu,
dar nu c-a voastră fire-ar fi coruptă.
Doi sori avut-a Roma, când făcu
pământul bun ca dublul drum să-l vadă,
şi-al cerului şi-al lumii, dar acu
ei reciproc s-au stins. Unind o spadă
şi-o cârjă fac, prin dublă-mpedecare,
fatal din rău în şi mai rău să cadă.
Unite, teamă una de-alta n-are.
De nu mă crezi ce spui, priveşte-un spic:
cunoşti după sămânţ-orice răsare.
În ţara dintre Po şi-Adige, zic,
găseai virtuţi şi simţ măcar la unii,
mainte-a-ntra-n gâlcevuri Frederic.
Acum fii sigur că nu-s ei nebunii
să vrea ruşinea cea care se teme
de-a sta-n contact şi de-a vorbi cu bunii.
Dojana nouăi vremi dă vechea vreme
prin trei bătrâni cui pare-le surghiun
că prea-ntârzie domnu-n cer să-i cheme:
Conrad Palazzo şi Gherard cel bun
şi Guido de Castell’, cui pe frânceşte
„lombardul simplu“ mult mai bine-i spun.
Primind două puteri în ea, fireşte
căci două oşti în ea-s amestecate
şi şi pe ea şi sacu-şi murdăreşte.“
—„O, Marce-al meu, ce bine spui tu, frate!
Acum văd eu de ce-au înlăturat
pe tribul Levi-a-ntra-n ereditate.
Dar ce Gherard ca pildă mi l-ai dat
c-ar fi rămas din stinşii mai nainte
spre-a fi dojan-acestui veac stricat?“
—,,Ori tu mă-ncerci, ori graiul tău mă minte
că pari a nu şti pe Gherard, şi-o spui
tu, cel vorbind toscanice cuvinte.
Deloc eu nu-i cunosc alt nume-al lui.
I-aş zice poate-al Gaiei, după tată.
Cel-Sfânt cu voi! Da-aci-s oprit să sui.
Vezi albul, colo, ce prin fum s-arată
lucind; acela-i îngerul de-aci
şi, pân-a nu veni, să plec îmi cată.“
Se-ntoarse-apoi, nevrând a mai vorbi.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XV | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XVI) de Dante Alighieri | Cântul XVII→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu