— "De-ţi ard mai mult de flacăra iubirii
decât mă vezi tu-n lume jos, şi-n tine
ţi-am stins atât puterile privirii,
să nu te miri deloc, căci asta vine
din văz perfect, ce, după cât pricepe,
îşi mişcă paşii dup-aflatul bine.
În minte-ţi văd că-ncet-încet începe
lumina cea de veci a străluci,
ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;
pe-al vostru-amor de-l poate rătăci
altce, el nu-i decât o slabă zare
simţită rău, care-a pornit de-aci.
Tu vreai să ştii de umple oarecare
alt bun atâta ştirbul jurământ
spre-a fi un suflet sigur de-achitare.“
Aşa-ncepu Beatrice-acest un cânt
şi, ca şi-un om ce nu s-opreşte-n spuse,
aşa-ntregit-a-nvăţul ei cel sfânt:
— „Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse
Cel-Sfânt, creând, cu larga-i bunătate,
şi însuşi lui cel mai conform îi fuse,
acesta este-a vrerii libertate.
Făpturi inteligente-au fost cu ea
şi numai ele singure-nzestrate.
Acum, de stai să judeci, vei vedea
că naltul preţ al votului e factul
că vrea şi Dumnezeu ce omul vrea.
Deci, când un om cu ceru-ncheie pactul,
s-aduce bunul, ce-ncepui a-l spune,
pe sineşi jertfă, propriu-avându-şi actul.
În locul lui deci ce-ai putea tu pune?
Tu vrei, de crezi că-i just uzat ce dai,
c-un bun nedrept a face fapte bune.
Acum tu punctul cel de bază-l ai;
ci-altarul poate dezlegări să facă,
deci pare-a fi-n contrast cu ce-arătai,
dar cată să mai stai la mas-o leacă
spre-a-ţi da la mistuire-ajutorinţă,
căci prea ţi-am dat mereu mâncare seacă.
Deschide-ţi mintea deci şi cu priinţă
tu ţine-n ea, căci numai să-nţeleagă
şi-a nu ţinea nu este-n om ştiinţă.
Sunt două lucruri ce concurg la-ntreagă
fiinţa jertfei: unu-i lucrul care
îl dai, iar altu-i pactul ce te leagă.
Nicicând dispensă cea din urmă n-are
decât făcând-o şi-mprejurul ei
vorbii mai sus cu vorbe-aşa de clare.
De-aceea fu nevoie la evrei
de vot, deşi ofranda câteodată,
cum cred că ştii, o mai schimbau şi ei.
Iar cea dintâi, materia ce-i dată,
atare poate fi că nu fac crime
acei ce-o dau într-alt obiect schimbată.
Dar de pe-un umăr pe-altu-a sa greime,
pe placul său şi fără să-nvârtească
acele două chei, n-o schimbe nime
şi rea orice schimbare-o socotească,
de nu-i cuprins-omisa jertf-a sa
ca patru-n şase-n ce-o s-o-nlocuiască.
Deci orice dar ce-atât ar apăsa
c-ar sta-n cântar valori la fel de drepte,
el nu-i de-ajuns să poată compensa.
Voi darnici fiţi, dar nu cu ne-nţelepte
votări, luând jurarea-ntru nimica,
precum cu-ntâiul vot făcut-a Iepte,
căci lui mai bine-i fu "Greşii" să zică
decât servind, căci mult mai rău a fost,
cum fu nebun şi-atridul cu-a sa fiică,
din cauza cărei jertfe făr’ de rost
plâng fata, pentru-a tatălui greşală,
oricine-o auzi, deştept ori prost.
Dar tu spre hotărâri nu da năvală,
nu fi ca pana-n orice vânt, creştine,
şi nu gândi că orice apă spală!
Aveţi păstor ce-n dreptul drum vă ţine,
ş-aveţi Scriptura-n două părţi, apoi,
şi-atât v-ajunge-a face cum e bine.
Voi oameni fiţi, nu prostănace oi,
când pofta rea pe-alt drum vă-mpinge sacul,
spre-a nu vă râde-ovreii dintre voi.
Nu fiţi ca mielul ce, naiv, săracul,
îşi las-al mamei lapte şi zglobiu
îşi face singur rău, spre-a-şi face placul."
Vorbi Beatrice-aşa precum vă scriu,
privind cu dor în sus spre-acele sfere
În cari e universul mult mai viu.
Schimbatul chip al ei şi-a ei tăcere
făcu să-mi tacă spiritul ce-o vie
dorinţ-avea noi lămuriri a-i cere.
Precum, chiar pân-a n-apuca să-şi vie
În pace coarda, intră-n ţintă fierul,
aşa zburam spre-a doua-mpărăţie.
Văzui lucind pe doamna mea-n eterul
acestui cer atâta de voioasă,
că mult mai viu orna planeta cerul.
Când însăşi fu schimbată-n mai frumoasă,
cum fui atunci eu însumi, omul care
În orice chip am fire schimbăcioasă!
Precum în lacuri pacinice şi clare
vezi peştii-urmând ceva ce e de-airea
venit în lac, crezând c-ar fi mâncare,
aşa văzui spre noi venind oştirea
de lămpi, vro mie, cred, şi toţi strigau:
"Ei, iat-acel ce ne-o spori iubirea."
şi,-aproape-apoi sosite, s-arătau
de-atâta har al fericirii pline
prin clarul foc în care se-mbrăcau.
Socoţi c-aş întrerupe-acum, creştine,
ce-ncepe-aici; o, ce dorinţ-amară
de-a şti ce-a mai urmat ar arde-n tine!
Din tine poţi să judeci aşadară
ce dor m-ardea să ştiu şi-al lor regat
de-ndată ce, sosind, mi s-arătară.
—"Ferice om, cui harul sfânt ţi-a dat
să vezi triumful din eterna pace
cât timp tu-n tabără mai eşti soldat,
ne-aprinde-aici lumina care face
ferice-ntregul cer, deci, dacă vrei
să ştii de noi, tu-ntreabă tot ce-ţi place!"
Aşa mi-a zis cucernic dintre ei
un duh, iar doamna mea: — "Vegheat vorbeşte,
vorbeşte,-a zis, şi crede-i ca pe zei!"
— "Eu bine văd că haină te-nveleşte
lumina ta, prin ochi vădind-o cum e,
căci, cum zâmbeşti, mai clară ea luceşte,
dar nu ştiu cine eşti, ce-ţi dete-anume,
tu, demne suflet, gradul ăstei sfere
ce-n foc străin ni-e-aşa de-ascunsă-n lume."
Spre-acea lumină ce-mi propuse-a cere,
vorbii, întors spre ea, iar ea spre mine,
cu mult mai mult lucind de-a ei plăcere.
Precum s-ascunde singur el pe sine
În plus de foc, când mistui pătrunse
grămezi de neguri, soarele când vine,
aşa, plăceri sporite-având, s-ascunse
in propria sa lucoare umbra sfântă
şi,-ascunsă-n sine-aşa, aşa-mi răspunse
cum cântecul ce-urmează-acum vă cântă.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul IV | Divina Comedie (Paradisul, Cântul V) de Dante Alighieri | Cântul VI→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu