Cântând aşa cum cântă-namorata,
adaose-aceste vorbe-ntregitoare:
„Beati quorum tecta sunt peccata!“
şi-aşa cum nimfe trec rătăcitoare,
sihastre-n umbra codrilor, fugind
de soare-o seamă, şi-altele vrând soare,
aşa trecea pe rîu în sus, mergând
pe malul lui, iar paşii-mi se făcură
mai mici spre-a fi cu pasul mic în rând
şi-ai mei cu-ai ei nici suta n-o umplură
Când râpele-au cotit egal mereu
şi iar spre est ma-ntoarse-o cotitura
Nu mult am mers aşa, şi ea şi eu,
când ea, cu totu-ntoarsă cătră mine:
—„Priveşte-a zis, şi-ascultă, frate-al meu!“
şi-atunci văzui că de tutindeni vine,
prin codru-ntreg vărsându-se,-o lucoare,
Încât, c-ar fulgera, gândeam în mine.
Dar fulgerul cum vine-aşa şi moare,
ci-aceasta dăinuia mereu mai vie,
şi-am zis atunci în gând: „Dar ce-o fi oare?“
şi-adânc umplu o dulce melodie
lucoarea zării; şi cu râvn-amară
mustrai atunci a Evei nebunie;
căci unde cer şi-uscaturi ascultară,
femeia numai, şi de-abia zidită,
nu vru să rabde nici un văl povară;
subt care de-ar fi stat şi ea smerită,
aş fi gustat nespus de dulcea stare
de-aici, şi-acum, şi-apoi ca nefinită.
Pe când treceam printr-astea stări primare
a vecinicii plăceri, de-uimire prins,
şi dor-având de-alt farmec mult mai mare,
sub verzii arbori ca şi-un foc aprins
păru, şi-n jur văzduhul şi nainte,
şi-un dulce cânt din sunet s-a desprins.
Ori veghe,-ori foame,-ori ger, fecioare sfinte,
dac-am răbdat eu pentru voi vrodată,
silit acum vă fac o rugăminte:
să-mi verse apa Helicon bogată
şi-ajute-mi al Uraniei cor să pui
În vers ce greu şi-n gând chiar mi s-arată!
şi şapte pomi de aur eu crezui
că văd, păruţi aşa prin lunga zare
ce sta-ntre noi şi ceea ce văzui;
când fui aproape îns-atât de tare,
că lucrul cel ce-nşală vro simţire
nu pierde-al său nimic prin depărtare,
Puterea care minţii da vorbire
Facu să văd că-s lampi păruţii-acei
Copaci şi voci cântau „întru mărire“
Deasupra-şi lumina cu clar temei
frumosul vas, ca luna-n zări senine
la miezul nopţii-n miezul vieţii ei.
Mă-ntoarsei cu priviri de-uimire pline
spre-al meu poet, ci-al său răspuns fusese
că sta privind, şi el uimit ca mine.
şi iar privii spre-acele-odoare-alese
ce-aşa de-ncet veneau, că mai cu zor
sunt paşii-nceţi ai tinerei mirese.
şi-mi zise doamna: — „Prea te uiţi cu dor
arzând de-acele lămpi strălucitoare
şi nu priveşti şi ce-i în urma lor“.
şi, ca şi-urmându-şi ducii lor, popoare
văzui venind, şi albe-aveau vestminte
cum nu-i pe lume-n veci astfel de-alboare.
Lucea la stânga-mi faţa apei sfinte
redându-mi coasta stângă,-ncât păream
ca şi-n oglindă ce mi-ar sta nainte.
Iar, când pe mal atare loc aveam,
c-aveam distanţă singur rîurelul,
şi-am stat ... să văd ... alesul neam,
văzui trecând acele lămpi şi-n felul
acela dând în urma-le-o coloare
cum este-o linie trasă cu penelul,
aşa că, sus, distinct-a lor lucoare
da şapte dungi, în feţele ce dau
lui Foebus arc şi Lunii-ncingătoare.
Mai lungi decât vederea mea erau
aceste dungi, iar cele din afară
cam zece paşi, cred eu, se-ndepărtau.
Sub cer aşa frumos, cum spusei dară,
bătrâni, de două-ori doisprăzece,-având
cununi de crin, tot doi cu doi intrară,
şi toţi: — ,,Bine-vorbită fii“, cântând,
„între femei şi binecuvântate
eterne-a tale frumuseţi!“ Iar, când
În faţa mea şi flori împurpurate,
şi ierbi, pe-alt mal cu toatele-mpreună
de-acele ginţi alese-au fost scapate
precum pe cer o stea la stea s-adună,
aşa veniră-n urmă patru fiare,
şi toate-aveau de frunze verzi cunună;
cu şase-aripi ornată fiecare
şi pene numai ochi, cum, de-ar fi viu,
gândesc că Argus i-ar avea atare.
Dar rime nu mai pierd să le descriu,
creştine-al meu, căci de-altele mi-e mie,
Încât aici îmi cat-avar să fiu;
dar vezi în Ezechil cum le descrie,
venind din nord, din friguroasa parte,
cu ploi şi foc şi multă vijelie;
şi-aşa erau cum le descrie-n carte
la el, ci, pentru pene, e cu mine
Ioan, ce-aici de-acela se desparte.
Iar spaţiul dintre-acestea patru-l ţine
pe două roţi un car ce pontifică
şi tras de gâtul unui vultur vine.
Acesta-n sus aripile-şi ridică
Între mezinul steag şi trei şi trei,
dar nu le-atinge-n zarea ce-o despică:
mergeau cu mult mai sus ca ochii mei.
Cât e vultur, e de-aur sfânta fiară,
dar alb bătând în roşu-i restul ei.
Pe Scipio sau pe-August nu-l bucurară
romanii cu mai mândru car, şi, puse
alături, ar putea sărac să-ţi pară
chiar şi-al lui Sol, acel ce s-abătuse
şi-a ars prin ruga tristei Terra, când
În taină Jupiter dreptate-aduse.
Trei doamne-n dreapta lui veneau jucând
În cerc: o doamnă roşie-aşa făcută,
că n-ai cunoaşte-o,-n flăcări de-ar fi stând,
iar ceealaltă-n trupu-ntreg părută
smarald din care-ntreg şi l-ar avea;
a treia ca de nea de-acum căzută.
Condusă hora de-albă-ntâi părea,
de roşie-apoi, şi, iuţi sau alinate,
roteau precum cântá din gură ea.
La stânga patru-n purpură-mbrăcate
jucau, şi-n chipul uneia, ce este
În frunte cu trei ochi, erau purtate.
şi-n urma grupei ce-am descris, cu-aceste
văzui doi moşi, într-alt port fiecare,
ci-asemeni în mişcări şi dulci şi-oneste.
Părea unul şcolar acelui mare
Hippocrate ce-a fost creat de fire
celor mai dragi făpturi pe cari le are.
Al doile-avea contrarie-o pornire,
Încât şi peste vale-o groaz-avui de-acuta-i
spadă plină de lucire.
Umili părând, pe patru-apoi văzui,
şi-un singur moş sfârşea aceasta grupă:
dormea, ci-avea-nspirată faţa lui.
şi-acestea şapte-aveau ca prima trupă
vestmântul lor, ci, drept încingătoare,
a frunţii câmp nu crinii li-l astupă,
ci trandafiri şi-altfel de roşie-o floare:
un ochi mai de departe-ar fi jurat
că toţi ar fi din ochi în sus vâlvoare.
Când caru-ajunse-n dreptul unde-am stat,
tună-n văzduh şi-acelei gloate demne
păru că semn de-oprire i s-a dat,
căci stete-n loc cu primele ei semne.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXVIII | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XXIX) de Dante Alighieri | Cântul XXX→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu