— „Al nostru deal ce om ni-l ocoleşte,
cât timp e încă viu şi ochii lui
se-nchid şi se deschid precum voieşte?“
—„ Nu pot să ştiu, dar ştiu că singur nu-i.
Întreabă-l tu, că stă mai lângă tine,
şi-l roagă dulce-aşa ca să-l dispui.“
Vorbeau, plecaţi spre-olalt-,aşa-ntre sine
la dreapta, doi şi-apoi plecata faţă
o-ntinseră ca spre-a vorbi cu mine
şi-mi zise-un duh: — „Tu, suflete, ce-n viaţă
şi-acum fiind, în trup spre ceruri treci,
mângâie-ne de milă şi ne-nvaţă:
de unde vii şi cine eşti? Ne pleci
să stăm de-atâta har ce ţi se face,
miraţi ca şi de-un fapt nefost în veci.“
Iar eu: — „Prin mijlocul Toscanei trece
un rîu, am zis, ce-n Falteron răsare
şi curge-un curs de mile zece-ori zece.
Din malul lui aduc a mea-mbrăcare
şi-a spune cine-s eu ar fi-n zădar,
căci numele nu mult răsunet are.“
Răspunse-acel ce-ntâi vorbi: — „De-i clar
ce pot cu mintea-n vorba ta pătrunde,
de Arno-ţi sună vorbele-aşadar.“
Iar lui al doilea: — „Dar de ce ne-ascunde
să-i zică el acestui rîu pe nume,
cum faci spuind veşti rele de-oriunde?“
Iar el răspunse aşa: — „Nu ştiu anume,
dar bine-ar fi să-l ştim şi dispărut
chiar numele atării văi din lume,
căci din izvoru-i unde-i gros făcut
alpestrul lanţ, din care-i rupt Pelorul,
Încât nu-n multe locuri e-ntrecut
şi până unde intr-a-ntoarce sporul
ce mării cerul e silit să-l sugă
spre-a pune-n rîuri ce-a căra li-e zorul,
virtutea ca pe-un şarpe-o pun pe fugă
vrăjmaşi ei toţi, ori prin curenţii răi,
ori duşi de-un rău nărav care-i subjugă,
făcând pe fiii-acestei biete văi
aşa de rele-apucături să prindă,
că parcă-i paşte Circe-n rând cu-ai săi.
Ei printre porci murdari, mai demni de ghindă
decât de-oricare-alt vipt ce gurii-i place,
curgând, dintâi sărăcăcios, colindă.
Mai jos găseşte javre făr’ de pace
cari n-au putere-atât cât au venin,
şi-aici, scârbit de ei, un nas le face.
Pe cât scoboară-n jos şi tot mai plin
spurcatul rîu şi vrednic de blesteme,
el vede javrele cum lupi devin.
Trecând prin râpi afunde, dintr-o vreme
el dă de vulpi de-atâta fraudă pline,
că nici de-un laţ nici una nu se teme.
Voi spune tot, s-audă el, căci bine
va prinde-acestui viu a-şi aminti
ce-un duh adevărat azi pune-n mine.
Pe-al tău nepot îl văd cum va goni
vânând pe lupi prin valea-ngrozitoare
şi-o spaim-a morţii tuturor va fi.
şi ca pe boi bătrâni o să-i omoare,
şi vie vinde carnea lor, răpind
a multor vieţi, iar sie-a sa onoare.
şi crunt din tristul codru îl văd ieşind
şi-l las-aşa că nici în ani o mie
el n-o mai fi acel ce-a fost fiind.
Precum, la vestea jalei ce-o să fie,
acel ce-ascultă-ncepe-a se-ntrista,
din orice parte-acel amar să vie,
aşa văzui pe-al doilea duh, ce sta
s-asculte-atent, cum trist sporea-n mâhnire,
când prinse-n el ce-ntâiul cuvântá.
Ce-mi spuse-un duh şi-a cestuilalt privire
m-au ars să ştiu pe nume pe-astea două
şi de-asta deci smerit le-am dat de ştire.
Deci tot acel ce-ntâi vorbi cu nouă
cuvinte-a zis: — „Tu vrei acum să vreu
să-ţi fac ce tu nu vrei să ne faci nouă.
Dar n-oi fi scump, fiindcă Dumnezeu
atâta har în tine-a vrut să pună;
să ştii atunci că Guid’ del Duca-s eu.
Trăind, fui ars de-o pizm-aşa nebună,
Încât m-ai fi putut livid vedea
văzând pe-un om chiar numa-n voie bună
şi-atare paie-adun din holda mea.
De ce-aveţi inima, voi, oameni, oare,
spre-un bun ce-a fi-mpărţit nicicând nu vrea?
Acesta e Rinier, odor şi-onoare
a casei Calboli, în care nu-i
azi nici un ins să aib-a lui valoare.
Nu-i singur despoiat din neamul lui;
cât e-ntre Po, şi munţi, şi Ren, şi mare,
de-un bun util şi dulce vieţii-oricui,
ci plin e locu-ntre-ale lor hotare
de sterpi ciulini, aşa că prin cultură
târzie-ar fi să-i smulgi orice-ncercare.
Ah, unde-s toţi acei ce faim-avură:
Manard, Carpigna, Lizio, Traversar?
Vai vouă, romagnioli, azi corcitură!
Când şti-vei, tu, Bologno, de-alt Fierar?
Faenze, tu, pe-alt Fosco, să-ţi recheme
pe-acest făcut, din slab tufiş, stejar?
Să nu te miri că bietu-mi suflet geme
când Guid’ da Prata-mi vine-aminte mie
şi Ugo d’Azzo, de pe-a noastră vreme,
şi Frederic Tignos cu-a lui cuscrie,
şi Traversară şi-Anastagi,-azi ele
familii-a căror casă li-e pustie,
femei şi cavaleri, plăceri şi-acele
dulci griji, de-amor şi curtenie pline,
pe unde-au inimi azi atât de rele.
Cum nu pieri, Brettinore, căci din tine
fugir-ai tăi, să scape de dihonii,
şi mult popor cu ei! Dar face bine
Bagnacavall’ că-şi isprăvi coconii,
rău Castrocar că ne mai fac pomană
asemeni conţi, şi şi mai rău fac Conii!
Vor fi, când vor scăpa de-a lor satană,
Paganii buni, dar nu-ntr-aşa măsură
să n-aibă totuş şi-urme de prihană.
O, Ugoli de’ Fantoli, sigură
stă faima ta, căci nu mai poţi avea
urmaşi s-o facă, scăpătând, obscură.
Dar mergi, toscane, căci mai bine-aş vrea
să plâng decât să spui, aşa de-amare
dureri îmi fac vorbind de ţara mea.“
ştiam că simt a noastră-ndepărtare
ăşti doi iubiţi, dar, căci steteau tăcând,
făceau s-avem încredere-n cărare.
Când iarăşi furăm singuri şi mergând,
precum din nori un trăznet se scoboară,
cumplit veni un glas spre noi zicând:
„Oricine mă-ntâlneşte-acum m-omoară!“
şi-apoi peri precum se-ndepărtează
şi-un tunet scurs prin nori ce-l împresoară.
De-abia simţii că aerul s-aşează,
când iat-alt glas cu-atât de mare hui
cum face-un tunet ce-n curând urmează:
„Aglaura, schimbată-n stâncă, fui“,
Încât, spre-a fi mai strâns de-al meu părinte,
eu nu nainte-un pas, ci-ados făcui.
Când fu-n tot locul pace ca nainte:
— „Acesta-i asprul frâu, îmi zise el,
ce-ar fi să facă pe-om a fi cuminte.
Voi prindeţi însă nada,-ncât acel
duşman de veci vă trage-n unghişoară;
puţin v-ajută deci şi frâu şi-apel.
Vă cheamă cerul cel ce vă-ncunjoară
şi-arată-v-ale lui splendori eterne,
dar ochiul vostru tot spre lut scoboară;
de-aci vă bate-acel ce-atot discerne.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XIII | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XIV) de Dante Alighieri | Cântul XV→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu