Când Ursa deci din cea dintâi lumină
ce-n veci de-apus şi nici de zori nu ştie,
nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,
şi care face-atent spre datorie
pe-oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfârşit să vie
a stat pe loc, mulţimea cea verace,
venită-ntre vultur şi-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca şi spre-a dânsei pace;
şi, ca şi-un sol din cer, un duh de-al lor,
„Mireasa din Liban“ cântând deodată,
strigă-ntreit, şi toţi strigară-n cor.
Precum cei drepţi, la marea judecată,
grăbit ieşind din groapă-i fiecine,
cântând din guri cu voce re-mbrăcată,
aşa deasupra ăstor roţi divine
ieşir-o sută-ad vocem tanti senis
şi soli şi servi ai vieţii făr’ de fine.
şi toţi strigau: „Benedictus qui venis! “,
zvârlind pe mândru-i car şi-n juru-i flori,
„Manibus, oh, date lilia plenis!“
Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,
Întregul cer cu faţă-mpurpurită,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,
şi faţa soarelui născând umbrită
aşa că, potolind o ceaţă rară,
de ochi putea-ndelung fi suferită;
aşa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară
divine mâni, şi-n ploaie-apoi prelinsă,
cădea-ndărăt şi-n car şi-n jur pe-afară,
pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă
văzui o doamnă, verde-având manta
şi-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.
şi iată, duhul meu, ce ferm era
de-atâta timp, spre-a nu simţi scădere
şi-a sta zbătut în faţa-i când va sta,
cumplit a resimţit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.
Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns
pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,
În ochii mei vizibil-a ajuns,
privii la stânga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamă vine,
când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,
spre-a zice lui Virgil: „Nu este-n mine
nici strop de sânge-acum netulburat
şi-al vechei flăcări semn îl văd eu bine.“
Dar, vai, Virgil de el m-a şi lăsat
orfan, Virgil, preadulcele meu tată,
Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!
Tot ce-a pierdut antica mam-odată
nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar
nou plânset faţa cea de plâns scăpată.
— „Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,
nu plânge încă, Dante! îndura-vei,
spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar.“
Cum trece-un admirai la pupa navei,
la pror-apoi, să vad-oştenii lui
de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,
la car, în partea stâng-aşa văzui
Întors spre ea, când numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stări, îl spui
pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixaţi pe mine-adâncii ochi şi-i puse.
şi-astfel, deşi sub vălul feţii sale,
ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,
eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale
mişcări în gest şi mânioasă, ea
vorbi, precum şi-un om ce multe zice
păstrează-n urmă vorba cea mai grea:
— „Sunt eu. Priveşte-aici, sunt eu, Beatrice.
Cum te-njosişi să urci tu sfânta scară;
ori nu ştiai că-n rai devii ferice?“
Plecai, la asta, ochii-n apa clară,
ci-n ea când mă văzui, pe când privii,
de-aşa ruşine-obrajii-mi se-ncărcară.
Cum aspră pare-o mamă pentru fii,
aşa şi mie ea, ci-s aspritură
simţeam balsamul nobilei mânii.
Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:
„In te speravi; Domine“, dar ei
mai sus de „pedes meos“ nu trecură.
Precum într-un brădet, pe munţii-acei
ce fac Italiei dos, s-adună troaie
şi-ngheaţă neaua-n vântul dinspre Schei,
şi-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,
când suflă ţara unde umbra piere,
părând că-i ceară ce la foc se moaie,
aşa fui făr’ de plâns şi de durere
la cântul lor ce-l cânt-aici senine
şi-n veci de-acord cu vecinicele sfere.
Dar, când simţii că milă-n cânt de mine
mai multă pun decât de-ar fi vorbit:
—„De ce-i smulgi, doamn-aşa de lungi suspine?“
Fu vânt şi apă geru-ntroienit
În peptul meu şi cu durere mare
prin ochi şi gură-ntreg mi-a năvălit.
Ci-n car, la dreapta, tot în nemişcare
văzui că stă şi-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:
— „Da, voi vegheaţi în ziua făr’ de-amurg,
Încât nici somn, nici noapte nu vă fură,
vrun pas măcar din timpii ce se scurg,
dar vorbele ce-am spus alt ţel avură:
spre-a şti acest mâhnit că o durere
se cade-a fi cu vina pe-o măsură.
Nu singur prin efectu-acelor sfere,
ce duc pe-orice născut spre-anume fine
precum combină-n zodii-a lor putere,
ci şi prin mila graţiei divine,
ce dintr-aşa de nalt un nor ne plouă,
că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;
virtuţi avu acesta-n viaţa nouă
atari, că de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.
Pe-atât însă mai rău şi sterp se face
prin rea sămânţ-un loc necultivat,
pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.
A mea privire-un timp l-a răzimat.
şi tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum; adevărat;
ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etăţii-a doua, viaţa mea,-ncepui
să nu-i mai plac şi de-altele-a prins dragul.
Când eu m-urcai din carne-n duh şi fui
sporită şi-n frumseţi ca şi-n virtute,
eu tot mai făr’ de preţ şi rea-i părui;
şi paşii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,
urmând imagini false cătr-un ţel
ce minte-n veci promisiile făcute.
Nimic nu fu că-n visuri ori altfel
cerşii de sus inspiraţiuni prin care
câtam să-l chem, nimic n-a prins de el.
Căzu-ntr-atât, că, făr de vindecare
găsind orice mijloc cu el, probai
să-l fac să vad-a răilor pierzare.
Deci însămi eu pe-a morţii poartă-ntrai
şi rai-am trimis şi ruga şi suspinul
spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.
S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata
de-aici gusta-l-ar, făr-a-şi da tainul
căinţei lui ce-n lacrimi face plata.“
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXIX | Divina Comedie (Purgatoriul, Cântul XXX) de Dante Alighieri | Cântul XXXI→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu