Ca paserea-n frunzişul drag al ei
prin noaptea care-ascunde-ntreaga zare
la cuib păzindu-şi puii golăşei,
spre-a-i tot vedea-n iubirea ei cea mare
şi hrană să le caute spre-a-i creşte,
şi dulce-aceast-amară trudă-i pare,
pe-un ram deschis ea timpul şi-l pândeşte
şi-aşteaptă soarele cu dor şi cată
ţintit spre nori că doară-doar’ albeşte,
aşa şi doamna mea sta ridicată
şi-atent privind spre partea de lumină
În care Feb puţină grab-arată;
Încât, de-atâta dor văzând-o plină,
eu fui asemeni celui ce,-aşteptând,
vrea şi-altceva şi-aşa, sperând, s-alină.
Puţin restimp trecu-ntre când şi-alt când,
eu zic într-aşteptare-mi şi vedere,
când ceru-ntreg se limpezi pe rând.
şi-mi zise ea: — „Vezi oastea ce nu piere
a-nvingerii lui Crist, şi tot ce crugul
culese-aici ca rod al ăstor sfere.“
De foc în faţ-atât îi fu belşugul
şi-a ei priviri de-aşa plăcere pline,
că-mi cat-aici să pui deoparte jugul.
Cum Febe-n clara noapte-a lunii pline
zâmbeşte-n corul nimfelor acele
ce-ornează ceru-ri toate-ale lui cline,
văzui-aşa-ntre mii de flăcărele
nou soare-acum şi-asemeni foc le da
cum face-al nostru cu-ale noastre stele;
prin via lui lumină s-arăta
aşa de-aprins substanţa lucitoare
În ochii mei, că n-o putui rabda
Beatrice,-o, dulce,-o dragă-ndrumătoare
Iar ea:— „Ce-atât ţi-a-nvins acum fiinţa
putere e că-n lume-obstacol n-are.
Aci-i înţelepciunea şi putinţa
ce-ntre pământ şi cer deschise-o cale
de care-aveam de-atâta timp dorinţa.“
Precum în urma dilatării sale
nu-ncape focu-n nor, până-l sfâşie
şi,-n contra firii lui, s-azvârle-n vale,
aşa-ntr-acel ospăţ sporindu-mi mie,
Întregul duh îşi rupse-al său vestmânt
şi ce-a mai fost nimic apoi nu ştie.
„Deschide-ţi ochii să mă vezi cum sunt!
Văzut-ai stări atari, că eşti în stare
să poţi de-acum răbda surâsu-mi sfânt.“
Eu fui ca omul care-n simţuri are
impresia veche-a unui vis avut
şi doar se zbate-a-l prinde-n linii clare,
când lucru-atât de demn de-a-mi fi plăcut
mi-l dete-aşa că nu va mai apune
din cartea-n care-mi scriu câte-au trecut.
Acum chiar toate-acele guri să sune,
În cari Polimnia cu-al ei stol de fete
al ei nectar pe cel mai dulce-l pune,
şi nici a mia parte s-o arete
din sfântu-i zâmbet n-ar ajunge graiul,
nici ce lumini el sfintei fete-i dete.
şi-astfel acum, reprezentînd eu raiul,
un salt vă fac e-aci poema mea
cum face-acel ce rupt găseşte plaiul.
Dar câţi vor judeca şi tema grea
şi umerii mortali cari o ridică,
nu-i vor huli că-mi tremură sub ea.
Pe unde prora mea-ndrăznind despică,
nu-i drum să-l facă vas ce şovăieşte
şi nici vîslaş cui trudele-i fac frică.
— „De ce-ntr-atâta faţa mea te-orbeşte
şi nu te-ntorci spre parcul cel frumos
ce-n razele lui Crist aci-nfloreşte?
Aici e roza-n care-acolo jos
fu om divinul verb, sunt crinii care
ne duc pe dreptul drum cu-al lor miros.“
Aşa mi-a zis. Eu, gata de-ascultare
la sfatul ei, mai îndrăznii o dată
cu ochii-mi slabi în lupta asta mare.
Pre om la raza soarelui, vărsată
prin norii rupţi, văzuse-un câmp de flori
cândva privirea-mi de-umbre-ntunecată,
aşa văzui mari cete de splendori
şi-aprins un foc de sus cum le-nvestmântă,
dar nu vedeam izvoru-acei lucori.
Tu cel ce-astfel le-aprinzi, virtute sfântă,
te nalţi atâta, ca să aibă loc
şi ochii mei ce-atât de slab s-avântă.
Frumosul nume-al florii ce-o invoc,
şi-n zori şi seara, sufletu-mi împinse
s-alerg cătând pe cel mai mare foc.
Iar, când în ambii ochi mi se destinse
şi cum şi cât al stelei vii, al cei
ce-nvinge-n cer cum pe pământ învinse,
prin cer văzur-o faclă ochii mei
venind, formată-n cerc ca o cunună,
şi-o-ncinse-apoi, rotind în jurul ei.
Chiar cel mai dulce cânt, ce-aici răsună
şi-a cui dulcoare sufletul ni-l miră,
un nor ţi-ar fi părut când, rupt, el tună
alături cu-acel cânt din dulcea liră
ce-aci-ncingea safirul scump, odorul
ce mult mai clar tot ceru-l însafiră.
— „Amor angelic sunt, rotind cu zborul
Înaltul har, din trupul de lumină
născut, în care-ospel găsi-ne dorul;
şi voi roti, cât timp urmezi, regină,
pe fiul tău, şi sfera-ne să fie,
intrând în ea, ne-o faci şi mai divină.“
Cu-acestea,-n cor cântata melodie
tăcu, şi-acele facle-ntr-o plăcere
făceau să sune numele Mărie.
Regeasca mantie-a tutor alte sfere,
cea mai de foc şi cea mai viu mişcată
şi cea mai vie printr-a lui putere,
avea deasupra noastră-ndepărtată
interna poal-atât, că, unde-am stat,
eu n-o puteam vedea nici cum arată;
de-aceea deci nici focu-ncoronat
n-avui puteri să-l urmăresc de-acinde,
când sus, lâng-al ei fiu, s-a ridicat.
şi, ca un prunc ce braţele-şi întinde
spre mama lui, sătul dup-alăptare,
prin spiritul ce tot spre-afar-aprinde
aşa-ntindeau şi vârfu-i fiecare
În sus aceste lămpi, vădindu-mi bine
de Sfânta Maic-a lor iubire mare.
şi-n faţă-mi stând, cântar-apoi senine
„Regina Coeli“, note-având atari
că-n veci va fi dulcoarea lor în mine.
O, ce prisos de-agonisite mari
au toate-aici, cămară de cămară,
ce-au fost, spre-a sămăna, voinici plugari!
Aici trăiesc, gustând comoara rară
ce-o strânseră cu lacrimi in robia
din Babel, unde-averea şi-o lăsară.
Aici, cu sfântul fiu şi cu Maria,
triumf îşi are-al vecinicei victorii,
cu vechi şi nou sobor având domnia
acel ce ţine cheia ăstei glorii.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Cântul XXII | Divina Comedie (Paradisul, Cântul XXIII) de Dante Alighieri | Cântul XXIV→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu