Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mişcându-l, dă splendoare
mai mult-aici şi mai puţin-altunde.
În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu ştiu, nu pot câţi au să se scoboare,
căci stând aproape ţintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minţii noastre-avânt,
că taie-al minţii drum să mai revie.
Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.
În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ţi dafin spre-a-l primi-mi impune.
Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
să intru-n calea câtă mi-a rămas.
Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.
Chiar numai umbra-mpărăţiei sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,
venind, vedea-m-ai la iubitu-ţi lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
şi-al meu subiect şi tu m-ai face demn.
Din el culeg azi, tat-,atât de-arare,
poeţi ori cezari triumfînd cu ea
umanei vreri o culpă şi-o-ntristare,
Încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.
Foc mare-ncinde-adese şi-o scânteie
şi poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas să deie.
Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare
ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea şi-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, şi-o răspătrunde.
Da zori aproape-aici, şi-acolo seară
atare-un punct, şi-ntreg era albit
un emisfer, şi-n noapte-al nostru iară,
când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
şi-n soare fix văzui cum ea-l priveşte,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.
şi, cum răsfrânta raz-obicinuieşte,
ieşind din prima,-n sus să ia pornire
ca şi-un drumeţ ce-a se-nturna voieşte,
aşa prin ochi întrându-mi în gândire
şi actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.
Acolo multe poţi ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.
Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ că dă, ca fierul
ce-l scoţi din foc, scântei în juru-mi locul,
şi-n clipă parc-a şi lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.
Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi ţintiţi, iar eu ţineam pe-ai mei
la ea şi-uitând de ceruri sus, de toate.
Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soţ al altor zei.
S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui graţia-i păstreaz-asemeni stare.
De-am fost eu numai cel de-acum creat
ştii tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.
Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
şi-o-mparţi egal prin tot, a mea privire,
păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, că ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac aşa de-ntins,
iar noul glas şi-acea lumină lată
stârniră dor să ştiu de unde vine,
cum n-am simţit pe lume-alt dor vrodată.
Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,
şi-a zis: — „Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbeşte-aşa că-ţi par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,
c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-aşa cum tu te sui de iute“.
Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.
şi-am zis: — „Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
că zbor trecând prin corpuri mai uşoare“.
Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălţându-şi ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:
"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine şi-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.
Suprem’ creaţii-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.
În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puţin ori mult, de-al lor izvor vecine.
şi-aşa pe-a existenţei largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.
Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul şi-l adună.
şi nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpinteneşte,
ci şi făpturi cari minte au şi-amor.
Atoateaşezătoarea-şi odihneşte
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor roteşte;
şi-acum aici, ca şi spre-ursitul ţel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la ţint-ajunge-orice-i zvârlit de el.
E drept că,-aşa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,
aşa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,
cum vezi din nor şi fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre ţărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.
Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, că sui, cum nu poţi fi mirat
că vezi din deal curgând pârîu-n vale.
Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n ţărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."
Privi apoi spre cer a mea stăpână.
Traducere de George COŞBUC
Text preluat de la: Wikisource
| ←Purgatoriul, Cântul XXXIII | Divina Comedie (Paradisul, Cântul I) de Dante Alighieri | Cântul II→ |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu