PURGATORIUL 9 - Răzvan CODRESCU

DANTE ALIGHIERI, DIVINA COMEDIE

in noua versiune romaneasca a lui Razvan Codrescu

PURGATORIUL

Cintul IX

Din pricina slabiciunii trupesti („... ce-i din Adam in noi”), Dante, in pragul zorilor, cade intr-un somn adinc pe pajistea inflorita si are un vis premonitor (vulturul cu pene de aur – simbol al harului divin – care-l rapeste in sus, pina la „cerul de foc”). La doua ceasuri de la rasaritul soarelui se trezeste in fata portii Purgatoriului, unde Vergiliu il lamureste ca a ajuns cu ajutorul sfint al cuvioasei Lucía (una dintre cele „trei doamne mari in har” – cf. Inf. II, 124 – care-l protejeaza pe Dante din cer). Poarta e vegheata de ingerul lui Dumnezeu, care-i cerceteaza pe cei doi si se indupleca sa le deschida, nu fara a le explica menirea lui si taina celor doua chei primite de la Sf. Petru. Cu acest cint, plin de conotatii mistice si liturgice, incepe pentru cei doi poeti calatoria efectiva prin Purgatoriu. Dante atrage cititorului atentia asupra importantei momentului, care reclama si un plus de exigenta artistica (vv. 70-72): Lettor, tu vedi ben com’ io innalzo/ la mia matera, e però con piú arte/ non ti maravigliar s’ io la rincalzo („Vezi bine, cititorule, cintarea/ cum mi-o inalt, si nu e de mirare/ ca-n mestesug va creste cuvintarea”).

1 A anticului Titon concubina,
din bratele iubitului desprinsa,
nalbea-n pridvor de zare levantina;

4 pe fruntea ei cu nestemate-ncinsa
prindea contur glaciala tiritoare
de-a carei coada lumea-i crunt atinsa;

7 si-n locul unde stam in asteptare,
din pasii ei facuse noaptea doi,
si da si-al treilea-n zbor sa se coboare,

10 cind eu, ce-aveam ce-i din Adam in noi,
de somn invins, in ierburi ma lasai,
pe unde citescinci faceam convoi.

13 In ceasul cind tristetii sale grai
da rindunica-n zorii zilei, poate
in amintirea-ntiiului ei vai,

16 si cind pribegei noastre minti i-s date
poftiri trupesti si ginduri mai putine,
avind vedenii parca minunate,

19 mi se paru ca-n visul meu, spre mine,
cu aripi larg deschise in tarii,
un vultur ca suflat in aur vine;

22 si c-as fi fost pe unde-i parasi
pe-ai sai pe vremuri Ganimede, cind
zeiescul sfat la ceruri il rapi.

25 Gindeam in sinea-mi: „Nu va fi vinind
decit pe-aci, caci poate prada-n gheare
nu-i place-a duce-n cer din loc de rind”.

28 Apoi, dind roata, ca-ntr-o fulgerare
tisni in jos si parca ma tragea,
purtindu-ma spre cerul in vilvoare.

31 C-ardeam de vii si eu, si el parea
in focu-acela-nchipuit, si-ndata
se frinse-n iures si visarea mea.

34 Nu altfel cred c-Ahile altadata
sari din somn, privind in jur uimit
si nestiind pe unde-i si ce cata,

37 cind de la Chiron maica l-a rapit
si-n brate, adormit, la Schiro-l duse,
unde pe urma grecii l-au gasit,

40 de cum la rindu-mi tresarii cind fuse
sa-mi fuga somnul si, palind din plin,
stam sloi de spaima care ma trecuse.

43 Mi-era alaturi doar al meu alin,
de doua ceasuri soarele suise,
iar eu catam spre-albastrul larg marin.

46 „Sa n-ai vreo teama”, domnul meu imi zise,
„ci fa-ti curaj, caci bun liman ne tine:
tare, nu slab sa fii cuvine-ti-se.

49 La purgatoriu esti ajuns cu bine:
priveste briul care-l inconjoara
si parca-i rupt pe unde poarta vine.

52 Mai adineaori, cind se revarsara
ai zilei zori, iar somnul la pamint
te pironea-ntre flori, veni-ntr-o doara

55 o doamna si grai: «Lucía sint:
sa-l iau pe cel ce doarme ma lasati,
spre-a-i inlesni al drumului avint».

58 Sordel ramase-n urma cu-ai sai frati;
ea mi te lua, suind prin fapt de zi,
iar pasii-i fura de ai mei urmati.

61 Aici te puse, iar din ochi vadi
privirii mele poarta de intrare;
apoi, cu somnul tau, si ea pieri”.

64 Ca omul ce-ndoiala nu mai are
si teama si-o preschimba-n mingiiere,
cind de-adevar primeste-ncredintare,

67 la fel si eu; iar domnul meu putere
vazind ca prind, tinu in sus cararea,
si eu pe urma-i, fara-ntirziere.

70 Vezi bine, cititorule, cintarea
cum mi-o inalt, si nu e de mirare
ca-n mestesug va creste cuvintarea.

73 Tot mai aproape de-acel loc in care
ca briu-i rupt intii mi se paruse,
cum se desparte zidul prin crapare,

76 vazui o poarta si, sub ea dispuse,
trei trepte de culori deosebite,
cu un portar ce-atunci nimic nu spuse.

79 Si luindu-i seama eu pe deslusite,
ca sta pe treapta mai de sus vazui,
c-un chip ce ochii mi-i ardea-n orbite.

82 O spada scoasa avea in mina lui,
ce raze-atita rasfringea spre noi
incit in stare s-o privesc nu fui.

85 „Vorbiti de unde sunteti: ce vreti voi”,
porni a zice, „si va-ndruma cine?
Vegheati, suind, sa n-o patiti apoi!”.

88 „Din cer o doamna, priceputa bine”,
grai maestrul, „poarta ne-o vadi:
«S-o luati spre ea de-acuma se cuvine»”.

91 „Pasiti-nainte-n paza ei pe-aci”,
curtenitor portaru-atunci ne zise,
„si-urcati pe trepte fara-a va codi” .

94 Porniram dar si-ntiia treapta mi se
vadi de-un alb de marmura curata,
iar trupu-n ea fidel mi se-oglindise.

97 A doua, de-o roseata-ntunecata,
din stei rugos mi se paru facuta
si arata in lung si-n lat crapata.

100 Iar cea de-a treia, mai presus tinuta,
parea porfira-aprinsa si-aducea
a singe scurs din vina desfacuta.

103 Cu amindoua talpile pe ea
sta ingerul de paza-n pragul care
din diamant c-ar fi mi se parea.

106 Pe trepte-n sus, cu voia-mi iubitoare,
ma trase domnul meu, zicind: „Smerit,
sa ne deschida fa-i acum rugare”.

109 La sfintele-i picioare ploconit,
eu milei lui cersii deschisa cale,

si-n piept trei dati cu pumnul m-am lovit.

112 Pe frunte-atunci, din virful spadei sale,
cu sapte P-euri ma-nsemna, zicind:
„Intrat, sa-ti speli insemnul fruntii tale”.

115 Cum e cenusa ori pamintul cind
uscat il sapi, la fel vesmintul lui,
din care scoase doua chei pe rind.

118 De-argint si aur ca erau vazui:
cea dalba-ntii si-apoi cea aurie
deschis-au poarta, si-mpacat eu fui.

121 „De-ar fi ca una dintre chei sa fie
gresit intoarsa-n broasca”, zise el,
„continua poarta-nchisa sa se tie.

124 Mai scumpa-i una, dar cealalta zel
si iscusinta cere mai depline,
caci orice nod dezleaga ea de fel.

127 Sin Petru mi le-a dat, zicind mai bine
sa ma insel cind o descui cuiva
decit s-o-nchid cui cu cainta vine”.

130 Apoi, dind poarta-n laturi, zise-asa:
„Intrati, dar grija-aveti ca iese-afara
cel ispitit in urma a se uita!”.

133 Si cind usciorii portii se miscara,
iar sfintele titini scrisnira tare,
din sunator metal calit in para,

136 mai indaratnic muget si mai mare
n-a scos Tarpeia cind Metellus, bunul,
ii fu rapit si goala fu de-odoare.

139 La vuietul dintii intors eu unul,
Te Deum parca auzeam cintind,
si doua sonuri se-ndulceau intr-unul.

142 Ce auzeam parea cum e-atunci cind
si cor si orga isi imbina cintul,
iar tie ti se-ntimpla, ascultind,

145 fie sa prinzi, fie sa scapi cuvintul.

Traducere de Răzvan CODRESCU

Text preluat de pe saitul revistei PUNCTE CARDINALE, decembrie 2007